Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un cronicar cu ifose, dar şi cu spirit de generaţie

        Dan Cristea

Critic harnic şi ambiţios, din noua generaţie, scriind uneori mai mult decât citeşte, Daniel Cristea-Enache şi-a strâns cronicile literare răspândite prin mai multe publicaţii în trei (până acum) volume, acestea purtând titluri metaforic-literaturizante, care pot deruta oarecum asupra conţinutului lor propriu-zis, precum: Concert de deschidere (2001), Bucureşti Far-West (2005) şi ultimul editat, Timpuri noi (2009), asupra căruia vom şi stărui puţin în cele ce urmează.


Narcisistic, ca orice ambiţios cu planuri mari în faţă, cronicarul îşi evocă deja, la modul nostalgic-biografic, începuturile critice, de prin 1996, când scria despre primul volum din trilogia lui Mircea Cărtărescu („În 1996, când a apărut primul volum, Aripa stângă, eram la începuturile activităţii mele critice; dar ţin minte şi acum emoţia intensă încercată la lectură şi tonul sărbătoresc al cronicii de întâmpinare din Adevărul literar şi artistic. Cronicarul foarte tânăr, copleşit de forţa vizionară a scriiitorului aşa-zis postmodern, se preda necondiţionat Autorului, \'analizându-l\' într-o stare de stupoare admirativă şi numindu-i romanul, cu o ultimă prudenţă, aproape o capodoperă“, p. 92), contemplându-şi, în acelaşi timp, oportunităţile unui viitor bine calculat: „Mi s-a părut oportun să scot câte un asemenea tom o dată la patru ani, după modelul ciclurilor electorale. E un interval suficient de generos pentru ca apariţiile importante din succesivii ani literari să fie grupate editorial, după analiza şi evaluarea lor în paginile unor reviste şi suplimente culturale (...) Am prejudecata excelenţei actului critic, dar şi pe cea a consecvenţei cronicarului literar. Diferenţa dintre acesta şi simplul recenzent e că ultimul semnează texte disparate, fiindcă n-a găsit ceva mai profitabil, în timp ce primul scrie săptămână de săptămână, ani întregi, încercând să deseneze din mersul literaturii o cât mai exactă hartă a ei“ (p. 7). Rânduri (mai ales ultimele), pe care le găsesc scorţoase şi suficiente, şi, mai cu seamă, netraversate de nici o umbră de îndoială, ca şi cum literatura şi interpretările ei nu s-ar proiecta, la fel ca viaţa însăşi, pe teritoriul larg al incertitudinilor.


Acest stil peremptoriu, nu numai enervant, dar şi incapabil să ascundă crase banalităţi şi locuri comune, face parte din însăşi fiinţa criticului, care, în aceeaşi termeni care elimină nuanţa, indeterminarea fertilă a lucrurilor, se declară astfel un partizan al primatului textului („haloul Operei“) şi un adversar al teoreticienilor lecturii: „Nu mă număr printre criticii care se revizuiesc cu seninătate, contextualizând nu doar o operă literară, ci şi propriile opinii, uneori suspect de divergente, despre ea. Dimpotrivă, cred că valoarea şi rigoarea unui cronicar se văd în timp tocmai prin unitatea punctelor de vedere succesiv exprimate, prin înscrierea lor, dacă nu în acelaşi punct, baremi pe o linie continuă. Contrar teoriilor receptării, consider că semnificaţia şi valoarea unui text nu se datorează lectorului, nu reprezintă un construct al lui, ci sunt proprii - atunci când sunt - chiar paginilor pe care le parcurgem. Valoarea nu este atribuită, proiectată din exterior, echivalentă cu o nălucire a cititorului şi o investire a criticului; ci un efect puternic de structură internă şi sutură artistică“ (p. 92).


În realitate, în ce priveşte sensul unei opere sau valoarea ei literară, lucrurile, cum bine se ştie, sunt departe de a fi atât de univoce, atât de categoric delimitate, cum le consideră, grăbit, Daniel Cristea-Enache. Sensul nu e nici imuabil, nici intemporal, după cum nu e nici doar o intenţie a autorului, o proprietate a textului sau o experienţă a cititorului, ci mai degrabă o noţiune inefabilă. La fel, valoarea literară nu e nici un atribut fix, nici o calitate intrinsecă, ci efectul unor variabile multiple care se schimbă şi interacţionează continuu. În orice caz, e destul de dificil de spus, în termenii proprii autorului şi date fiind frecventele lui contraziceri, pentru ce fel de critică optează în cele din urmă Daniel Cristea-Enache.  Pe de o parte, cum am remarcat, autorul cronicilor grupate în Timpuri noi s-ar dori un „cronicar“, un critic de întâmpinare, al cărţilor actualităţii. În viziunea teribil de terre a terre a lui Cristea-Enache, un asemenea critic s-ar comporta cam ca un contabil, înşiruind pe abac plusurile şi minusurile autorilor: „Încă o dată: criticul este dator să recunoască. Să vadă şi să evidenţieze meritele, calităţile, punctele tari; să observe şi să sublinieze scăderile, hibele, punctele slabe. Să facă suma, cât de bine se pricepe el la o asemenea inefabilă aritmetică, şi să dea rezultatul întregii operaţiuni. Iar autorul ar fi dezirabil să se abţină în a da note mari criticilor-fani şi note mici criticilor mai reci. Nu numai că devine previzibil un astfel de \'arbitraj\', dar el este şi complet inutil. Odată scrisă şi publicată, opera se justifică singură“ (p. 93). Fireşte că emiterea unui astfel de catalog, bazat pe judecata „ce e bun şi ce e rău“, nu e străină operaţiunilor de bază ale criticii literare, dar, totodată, nici nu s-ar putea spune că are prea multe de-a face cu „itinerarul sensului“ la care aspiră, în esenţă, critica tematică, de identificare, pe care, câteodată, s-ar părea că şi-o propune drept model şi Cristea-Enache. Or, pe de altă parte, reproşul pe care autorul, năzuind la „consecvenţa cronicarului literar“, i-l aduce lui Nicolae Manolescu e tocmai acela că se află la „antipodul criticilor de identificare“ (care se apleacă preponderent asupra literaturii „de vârf şi de abis“), că e „cronicar par excellence“, că „preferă să inventarieze şi să inserieze obiectele artistice“ sau că practică o lectură „consumatoare“, care îl împiedică să facă „diferenţa structurală între volumele de serie şi operele importante“. La gradul înalt de autosuficienţă al autorului, se înţelege că acesta, spre deosebire de Manolescu, vede „altfel şi literatura, şi critica pe marginea ei; iar un deceniu de cronică literară scurs până acum n-a ştirbit cu nimic haloul Operei“ (p. 360). Foarte generos, în schimb, cu cărţile de critică ale unor colegi de catedră, Cristea-Enache nu pricepe nimic din farmecul şi subtilitatea „temelor“ lui Manolescu. Las\'că nu pricepe nimic, pentru a mai da câteva exemple, nici din volumele semnate de Lucian Raicu, de Eugen Simion, de Eugen Negrici sau de Livius Ciocârlie. Cronicarul nu e capabil, de cele mai multe ori, să le rezume corect, să le discearnă temele, propunerile, argumentele, să vadă, într-un cuvânt, trupul deplin şi coerent al demonstraţiei critice.


Partea tare a cronicarului ţine de viziunea „generaţionistă“ asupra literaturii actuale, împărtăşită, cu unele corecturi, şi de alţi critici, dar de nici unul cu cerbicia de care dă dovadă Daniel Cristea-Enache. Există câteva formule, mai cu seamă în ce priveşte poezia, din care autorul nu iese pentru nimic în lume. Astfel, codul artistic „şaizecist“ (caracterizat prin „lirism metafizic, abstract-modernist, elan ascensional, ocultarea istoriei imediate, inaderenţă la cotidianul prozaic“), postmodernismul „optzecist“(textualist, ludic, livresc, culti­vând intertextualitatea, parafraza culturală, pastişa, pa­ro­dia, autoreferenţialitatea), „nouăzeciştii“ (neorealişti, post-expresionişti, post-avangardişti sau, într-alt loc, „creaţia insurgentă, iconoclastă a nouăzeciştilor care au întors spatele textualismului spre a privi realitatea în faţă“) şi, în fine, ultimul val, „milenariştii“ sau „gene­raţia 2000“ („discursul de o brutalitate asumată, tonul direct, cu accente de sănătoasă vulgaritate, nevoia disperată de autenticitate, expresia nefiltrată a eului“). Mai apare amintit sporadic şi „şaptezecismul“, rafinat, livresc şi calofil. Dintre autorii recenţi, Cristea-Enache mizează îndeosebi pe poetul Marius Ianuş („acest poet formidabil ieşit din subterana socială şi existenţială“) şi pe prozatorul Radu Aldulescu („cel mai puternic romancier apărut la noi după 1989“). La acest capitol, criticul are meritul de a „arunca“ câteva nume noi, de poeţi şi prozatori, în arena publică, însă şi aici lucrurile se fac mai puţin în virtutea şi spre profitul profilului individual de creator şi mai mult pentru a ilustra „formula“generaţionistă.


Daniel Cristea-Enache rămâne, de altfel, un critic (sau un cronicar) temeinic al generalităţilor. Autorul are probleme, intră greu, neavenit în materia literară propriu-zisă, în substanţa cărţilor pe care îşi propune să le analizeze. Are nevoie de lungi ocoluri, de introduceri fastidioase (de multe ori rizibile), de „consideraţiuni teoretice“, de excursii istorico-bibliografice, de priviri de ansamblu contextuale. Găseşti multă, multă umplutură în cronicile autorului, iar banalitatea prezumţioasă se lăfăie pur şi simplu în antecamera compunerilor sale. Iată, de pildă, ce trebuie să citim drept „introducere“ pentru a ajunge la Sudii de literatură feminină de Elena Zaharia-Filipaş: „Sunt destul de numeroşi aceia care cred (cu zâmbetul ironic aferent) că scrisul este o ocupaţiune eminamente bărbătească, spiritului feminin fiindu-i arondate alte plăceri. Femeia la cratiţă, cu sugarul la piept şi cârpa de şters praful la-ndemână e o imagine ce traversează subconştientul multor reprezentanţi ai sextului tare, cu o viziune macho asupra lumilor reale şi ficţionale. În cealaltă extremă, mult mai subţire numeric, dar cu atât mai vocală, se află feministele convinse, care îmbracă o dată cu pantalonii sociali şi filozofia corectitudinii politice, justificatoare şi penalizatoare“. Să fim siguri că acela care ar crede că femeia e inaptă pentru scris n-ar citi nici cartea Elenei Zaharia, dar nici articolul cronicarului.


În materie de proză, nu cred că se vor afla mulţi cititori ai acestui volum de cronici care să spună că ştiu ce se „întâmplă“ într-o carte după ce au citit articolul cronicarului dedicat acesteia. Autorul nu ştie sau nu vrea să povestească. În materie de poezie, să observăm obiceiul autorului de a ne oferi „calupuri“ de poeme drept citate, în loc de a ne oferi „mersul“ sau „tensiunile“, receptate analitic, ale liricii aflate în discuţie. Aici autorului îi lipseşte ştiinţa utilizării citatului, atribut esenţial în critica de poezie. În materie de dat cu oiştea-n gard, să umărim cum cronicarul vrea să ne convingă că personajul-copil din Pasărea tăiată, poemul Ilenei Mălăncioiu, nu asistă la vreo scenă care să ţină de „logica strict alimentară“ ci la cu totul altceva. Adică noi am fi putut confunda lucrurile: „Secvenţele pe care adulţii, membrii responsabili ai familiei, încearcă să le ignore, să le pună între paranteze, pentru a se concentra pe rezultatul palpabil al operaţiunii (prânzul asigurat), sunt focalizate şi dilatate de copilă. Pentru ea, suferinţa păsării, şi nu hrana pe care aceasta o poate reprezenta, contează - şi reverberează. Nu mâncărica, ci moartea văzută în direct, de foarte aproape, o izbeşte şi o marchează“ (p. 189). Este pentru prima oară când, ajutat de observaţiile autorului, mă gândesc că pasărea evocată de Ileana Mălăncioiu ar fi putut fi şi „mâncărică“, dacă nu era şi dacă n-ar fi rămas, pentru totdeuna, o pasăre de poem. 

Hărnicia, consecvenţa şi spiritul de generaţie explică, în bună măsură,  faptul că sunt şi autori care aşteaptă cronicile lui Daniel Cristea-Enache. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul