Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fetiţele cu reportofon

        Gabriel Rusu

 Extrem de severă este privirea cu care Vasile Şelaru fixează, îndelung şi în amănunt, presa românească de astăzi, în Sfârşitul jurnalelor de hârtie – New Media (înţelegi presa, înţelegi lumea, poţi comunica), ultima lui carte apărută (Editura Hamangiu, 2007). După o analiză atentă, concluzia este pe măsura atitudinii programatice: „Din păcate a devenit o adevărată tradiţie ca presa să fie un instrument de manipulare al comunităţilor, de control al mulţimii şi mai puţin de informare a acesteia. Încă de la începuturi aceasta a fost doar un instrument de lucru al puterii de stat indiferent de forma de organizare sau de epocă. Şi nici nu se poate altcumva, deoarece presa este o activitate comercială şi nu o instituţie de binefacere publică. Ea devine de utilitate publică nu prin singularitate ci prin diversitate, nu prin uniformitate ci prin discrepanţe” (p. 147). Frazele citate conţin consideraţii dure, de o neînduplecare rece, e ca şi cum ai auzi şuierul lamei de ghilotină căzând. De altfel, apetenţa pentru afirmaţia apăsat finală, care face dreptate, este evidentă şi în titlu. Pe de o parte, ni se anunţă apocaliptic extincţia ziarelor scrise pe hârtie şi supremaţia Netului. Pe de altă parte, ni se arată mesianic (şi, paradoxal, puţin publicitar!) drumul de urmat pentru a ne înţelege unii pe alţii şi, mai cu seamă, pe noi înşine. În acest exerciţiu de retorică verbală şi gestuală al jurnalistului Vasile Şelaru îl recunosc, cu drag, pe scriitorul Vasile Şelaru. Jurnalistul are, după cum mărturiseşte, 14 ani de profesie în spate. Scriitorul cară, după cum ştiu eu, mai mulţi în acea raniţă magică în care adastă bastonul de mareşal în meseria ficţionalizării. Poezia şi proza lui (patru volume de versuri, trei romane) stau sub semnul căutării tensionate a esenţelor de dincolo de aparenţe, încearcă să identifice în hărmălaia de bâlci a vieţuirii pedestre acele simboluri care jalonează ordinea morală a existenţei. Era/este, deci, în ordinea firii ca scriitorul să înzestreze jurnalistul cu o anume intoleranţă la compromisul social şi profesional.


Se ştie că orice act comunicaţional implică intenţia emitentului de a folosi forma şi conţinutul mesajului drept elemente ale unei strategii care să ducă la influenţarea opiniei receptorului. Tandemul format din siamezele comunicare şi manipulare este un element constitutiv fundamental al psihicului fiinţei umane. Existenţa acestui tandem, mai întotdeauna de natură socio-mediatică, este guvernată de legităţile simbiozei, în sensul că ambele acţiuni se potenţează reciproc, rând pe rând, fiecare aflându-şi „sursa de hrană” în cealaltă. Comunicarea duce la manipulare, desigur, dar manipularea ca finalitate impune un anume protocol de comunincare sau altul. Acest... adevăr (iată o noţiune ciudată tocmai în contextul ecuaţiei prezentate!) a fost bine însuşit de tacticienii mass-media, adică de cei care decid cum arată şi ce spune presa. În raport cu ei, Vasile Şelaru adoptă postura de justiţiar la curtea idolilor de hârtie, discursul său dezvăluind coabitarea putridă de interese imunde şi orgolii paranoice care se află la originea notorietăţii patronilor şi vedetelor mass-media româneşti actuale. Cartea are o structură compozită, îmbinând secvenţe ad usum delphini despre istoria presei româneşti şi mondiale (la care eu, unul, aş fi renunţat, pentru că îngreunează fluxul demonstraţiei), cu studii de caz de ieri şi de azi (excelente, deoarece „materializează” opiniile enunţate) şi demonstraţii eseistice (adevărata coloană vertebrală a pledoariei pentru o gazetărie curată). Din nou, scriitorul stă umăr la umăr cu jurnalistul, urmarea benefică fiind aceea că o vibraţie emoţională convingătoare dublează cercetarea sobră şi tehnicistă a reporterului care anchetează ziaristic un subiect. Astfel, demersul câştigă credibilitate în faţa unui cititor „îndoctrinat” cu surogate de realitate şi formatori de opinie fabricaţi de grupuri de presiune oculte. Un cititor care nu ştie nimic despre, de exemplu, Pseudojurnalismul şi mimetismul în presă, Securitatea manipulează S.R.I., „Fetiţele” cu reportofonul şi „băieţii de şpriţ” care dau cu pixul prin presa românească, Cartelul oligarhilor de presă şi jurnaliştii incomozi, Cât de cinstiţi sunt jurnaliştii care semnează şi contractele de publicitate. Iată că  un jurnalist spune adevărul despre jurnalismul românesc de acum nu din dorinţa de a-l denigra, ci din iubirea de o şi pe viaţă pentru profesia lui.


În ceea ce priveşte supremaţia New Media, am o singură îngrijorare: ce încredere poate avea cititorul în acurateţea informaţiilor postate pe Net!? Marile reţele care susţin că găzduiesc tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, de la o variantă (a lor) a Iliadei, la relatarea on line (a lor) a unei ciocniri militare la zi au patroni, căci unde finanţare nu e, nici Net nu e. Dragă cititorule, atâta vreme cât vreau să te manipulez, îţi voi trimite şi în palpabil, şi în virtual o realitate cenzurată, modificată, inventată...


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul