Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Puterea pur şi simplu, viaţa fără amintiri

        Bogdan Ghiu

Absurdul, unul de tip nou, post-totalitar, specific balanţei (corabiei) democratice, e pe cale să se instaureze făţiş, cu acte în regulă, afectând nu numai corpul societăţii (şi ţinând, deci, numai de capitolul „moravuri”, al interminabilei judecăţi „de gust”), ci însuşi trunchiul, „armătura” puterii: ÎNTRE DOUĂ ALEGERI, RENUMĂRĂM VOTURILE, VERIFICĂM ALEGERILE. La nesfârşit.


Timp în care o putere instabilă şi semi-legiti­mă, formal informală, trebuie, totuşi, să conducă, câtuşi de puţin diferit, de altfel, de modul în care o face de obicei, când reuşeşte (mai mult la alţii) să se legalizeze prin alegeri.


Acesta şi aşa este, însă, adevărul despre pu­tere: puterea este întotdeauna semi-legală, semi-legitimă, mai mult legalizată, deci, decât legală: alegerile ca legalizare a puterii semi-legal produse, obţinute. Puterea devine formal, legal precară, adică începe să-şi accepte, să nu-şi mai poată masca un adevăr multă vreme ocultat, înscenat: faptul că e de furat, un rapt simbolic (care devine substanţial). La fel ca în economia mondială, alegerile nu sunt decât formalizarea, botezul, legalizarea unei puteri „produse” obscur, semi-legal, prin mijloace mai mult sau mai puţin declarabile, onorabile, prin orice mijloace de fapt. Puterea devine pe faţă aşa cum a fost dintotdeauna: gri. Prin vot se smulge legalizarea puterii.


Alegerile încep să apară, în sfârşit, în adevărata lor lumină, să-şi dea legea de aramă pe faţă, să nu-şi mai poată reprima adevărul: acela de element în acelaşi timp cel mai puternic şi cel mai slab, pharmakon-ul democraţiei, de care nu trebuie abuzat, dar de care nu se poate decât abuza. Alegerile sunt trecerea, dispozitivul inter-strat de legalizare, de evadare, de fugă nu atât dinspre vechea spre noua putere, cât de la fapt la drept, de „spălare” a realităţii prin legalizarea ei. Limita dintre uz şi abuz în cazul alegerilor, ca element central al democraţiei, este greu de trasat, uşor de trecut.


A început să fie clar că democraţia trebuie întărită din altă parte, din direcţia opusă, prin completarea „golului” dintre alegeri, acela al exercitării mandatului, cu o multiplicare a puterilor indirecte de control şi de verificare a exercitării puterii efective. Extrema fragilitate a democraţiilor, uşor de abuzat, vine tocmai din abuzul de electoralism, din exclusivismul electoralist şi din limitarea numărului şi a tipului de puteri. Constituţionalismul democratic trebuie schimbat, revizuit.


Revenind (dacă am părăsit-o vreo clipă) la situaţia de moment a României, este halucinant şi, pe de altă parte, spectaculos, epatant democra­tic paralelismul, imediat post-electoral, dintre re­numărarea şi reverificarea voturilor şi negocierile la rece, de la distanţă, pentru încropirea unui guvern, pentru constituirea unei puteri executive.


Prezidenţialismul băsescian post-ideologic, altfel spus puterea pur şi simplu („regim al pu­terii” pe care, cu un barbarism potrivit, totuşi, stilistic l-am putea numi nu doar populism sau neo-populism, ci... POPULARISM: populism al Partidului Popular European nu întâmplător do­minant...), a resorbit totul, puterile nu se mai pot constitui corect, onorabil-funcţional. Şi consti­tuie, în sine, o disperată contra-reacţie de criză la tendinţa de diseminare şi de de-legitimare a pu­terii. Criza structurală, de fond, a democraţiei, latentă (deci prelungibilă) în Occident, este pa­tentă aici, la margini, între margini, dar tocmai pentru că e marginal reprezentativă va fi tolerată, acoperită de către Occident.


Golul structural de putere nu mai poate fi reprimat, mascat, ocultat, fardat formal. E constitutiv şi în curs de normalizare, de legalizare.


Mi s-ar putea obiecta că România e doar o biată excepţie marginală, că nu se poate medita politico-filozofic pornind de la ea, o excepţie mar­ginală în care „starea de excepţie” constituţională, pe fond de inutilă abuzare a Constituţiei (nu se poate guverna permanent doar în temeiul Constituţiei, prin raportare directă, nemediată de legi, la constituţionalitate: legile, nu actele ordinare trebuie să fie constituţionale), reprezintă regula; că în alte ţări nu este aşa.


Da, în democraţiile verificate, rulate, în democraţiile-model, arta mascării, a legalizării semi-legalităţii puterii e avansată. La noi, după comunism, aproape că nu există.


Răspund, însă, că tocmai pe la margini, între marginea interioară şi marginea exterioară („zone-tampon”), în zonele incerte, gri, de tran­ziţie perpetuă non-istorică, ele însele semi-, mai mult nici-nici decât şi-şi, acolo se vede, se autodenunţă adevărul puterii. O situaţie precum cea românească este semi-legal, gri-legal, fantomatic reprezentativă pentru fenomenul „post-istoric”, NEO-POPULIST, al puterii.


În ceea ce cu un termen slab, moale, deja convenţional, dar fals, după părerea mea, am (mai) putea numi postmodernism (dacă postmodernitatea e dată, situaţie de fapt, postmodernismul ar fi să fie atitudinea, reacţia, acţionarea situaţiei „de fapt”; în acest sens – ipoteză de construit –, s-ar putea spune că, după postmodenismul ideologic, normativ, trăim, am intrat în postmodernismul de fapt, generalizat, împlinit), tocmai acum, deci, prin contaminări şi coruperi de sprijin de tot felul, se realizează vechiul deziderat metafizico-modernist al purităţii pu­terii: PUTEREA PURĂ, PUTEREA PUR ŞI SIMPLU.


Abia acum, după ieşirea din uto­piile purităţii esenţialiste, pute­rea devine pură, fenomen în sine, per­sonificabil (ceea ce până acum fă­ceam doar pentru comoditatea discursului), „esenţializându-se” aşa cum o visase modernismul (sau atitudinea modernistă, diferită de ceea ce Foucault, etic-transistoric, numea „atitudinea de modernitate”: datoria de a ne fi contemporani şi, mai ales, de a ne fi proprii autori etc.) Abia acum, în postmodernismul obiectiv, de fapt, al tuturor aculturaţiilor, hibridărilor şi metisajelor, puterea devine pură, precar pură (precaritate pozitivată a negativităţii): NEOPOPULISM într-o lume formatată de media şi, în cazul marginal-reprezentativ al Românei, accelerată de frustrările şi de privaţiunile artificiale ale ego-comunismului. Suntem, aici, în cea mai bună poziţie pentru a realiza neopopulist puterea pură, puterea pur şi simplu, instantaneu, viral, pulsatil continuă.


Traian Băsescu merită să conducă. A câştigat pe drept. Dar nu pentru că ar conta cum, prin ce mijloace, ci pentru că tocmai prin această dispe­rată indiferenţă a mijloacelor este acut reprezentativ pentru criza de fond a democraţiei, atacată furibund de capitalismul în criză prelungită, care, după ce a parazitat-o, crescându-i în umbră şi dându-se drept ea, acum o înghite.


Adevărul brut şi brutal al puterii a sfâşiat, o dată în plus (privilegiu istoric), minciuna, amba­lajul, ficţiunea de hipermarket politic, de tele­shopping, a aşa-ziselor „ideologii”. Nu ne mai permitem, vai, nici măcar luxul minciunilor ideologice! Nu mai stă nimeni să ne mintă „frumos”, vast, vizionar, generos, „intelectual”: e „criză”. Dintr-o dată, puterea se arată drept ceea ce e: fentă pe loc (să nu jignim, totuşi, fotbalul!), înşelătorie de moment, după principiul „muşcă şi fugi”, „cine loveşte primul”, „mai bine să plângă mă-ta decât să plângă mama”. Aşa-zisa doctrină popular-europeană consfinţeşte, formalizează politic nu numai moartea doctrinelor, ci şi sfârşitului doliului după dispariţia acestor dinozauri intelectuali.


Preţul puterii obţinute fără pretenţii, şme­che­reşte, cu intelectuali care girează, „modernizator”-pravoslavnic, anti-intelectualismul, este, însă, exorbitant. La fel ca hidrocarburile, puterea, cu cât este mai ieftină, cu atât este mai nocivă.


Peste 20 de ani nu vom mai avea despre ce să ne amintim. Timpul prezent nu există sau se consumă pe loc, instantaneu, în ritmul televiziunilor de ştiri.

La mulţi ani, curaţi, lini, fără amintiri inutile!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul