Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Întoarcerea acasă

        Cornel Ungureanu

I. Intrarea în scenă (1)


E greu  să-l convingi pe cititorul obişnuit că aventura literară a lui Ioan Cărmăzan nu ţine de un hobby, de un fel de înnobilare a divertismentului a profesorului de regie, prea obosit de năvala, de obtuzitatea, de agresivitatea criticilor de film. Şi e greu să-l convingi pe istoricul literar că eminentul profesor, autor  de studii spectaculoase despre Tarkovski  sau  Wajda, nu este şi un prozator profesionist, corect (solidar?) cititor al discursurilor „lumii de jos”. Un ins care ştie, care înţelege, care poate convorbi  cu această lume. Dacă scriam în 1980, pentru prefaţa la volumul Leul albastru (carte care antologa proza scurtă a lui D.R. Popescu), că formula cea mai apropiată de eforturile autorului Vânătorii regale e hiperrealismul (scriitorilor iugoslavi, precizam), de data aceasta, aş sublinia fără ezitare: hiperrealismul lui Ioan Cărmăzan ilustrează  o continuitate, dar şi asumarea unor superbe vecinătăţi. Am întâlnit ţigani fericiţi, Îţi aminteşti de Baby Doll, Când voi fi mort şi livid animau un timp al filmului, dar şi al literaturii. Tinereţea sau adolescenţa lui Ioan Cărmăzan se desfăşoară în preajma lor. În Banat poate să fie şi român, şi sârb, să privească până la epuizare filmele iugoslave care pot vorbi despre lumea de jos – despre marginile fericit nefericite ale lumii noastre. Despre felul în care în partea aceasta de lume se desfăşoară sărbătorile, ale noastre şi ale lor.


Dar în topo-grafiile  numite de „Bocşa”? Oamenii locului  sunt personalităţi accentuate,  vor să-şi afirme prezenţa. Unul îşi prinde nevasta adulterină şi lucrurile evoluează ca într-un decameron valah. Sau ca în Decameronul lui Pasolini, film  în care Renaşterea nu-i copiată după pânzele lui Rafael sau ale lui Tizian: nu-i deloc lumea luxoasă a frumoaselor în dezlănţuire erotică. Ţăranii sunt ai pământului, ţărăncile sunt ale lumii primitive dintotdeauna. „Primitiv” nu înseamnă „mizerabil”, înseamnă doar un anume fel de a-ţi trăi sărbătoarea – carnavalul. În revista Vasiova a lui Petru E. Oance (ilustrul Tata Oancea, şi el om de seamă a „Bocşei” în secolul trecut) există două pagini de poze cu Carnavalul de la Oraviţa. Nimeni, explică Tata Oancea, nu petrece aşa ca la Carnavalul acesta. Barocul bănăţean alimentează spectacolul: niciunde nu există teatru, cântec, niciunde asemenea costume (scria Lu­cian Blaga) ca în Banat. Şi, e momentul să mă întreb, dacă atunci când arunc în luptă un concept ca hiperrea­lismul, nu strivesc momentele reîntâlnirilor – nu simplific prea mult  un ritual al  regăsirilor, esenţial pentru prima carte de proză a lui Ioan Cărmăzan? Iată una dintre ceremoniile esenţiale, în care personajele centrale aparţin unei lumi patriarhale (încă). Sunt Moşu şi Baba:


Moşu Deleanu mă cheamă lângă el, pune mâna pe pe mâna mea, apoi îngână într-una ca într-un colind: Ai venit Nuţule, ai venit. Doamne, ce mare te-ai făcut! Ai venit. Ce muulte am să-ţi povestesc!”. 


Sigur că sunt multe de povestit şi fiecare ştie întâmplări/istorii extraordinare, desfăşurate la doi paşi, chiar aici, în Bocşa. Dar nu e nici o grabă:


După aceea adoarme la loc. Mă ridic şi mă aşez pe laviţă. Baba Nasta scoate o sticlă şi îmi toarnă puţină ţuică. Beau ţuică, e galbenă şi miroase a prună”.


Naratorul e fericit,  povestitorii se agită, adorm, se trezesc, plâng, sunt încântaţi că-l întâlnesc pe Nuţu, sunt nefericiţi că au trecut prin atâtea. Cine e Ioan Căr­măzan, cine e Nuţu, cel care intră în scenă, alintat cu acest diminutiv care ar vrea să-i restituie starea de inocenţă? Între caracterizările făcute de unii şi de alţii lui Ioan Cărmăzan, aş cita-o pe cea a lui Geo Bogza. E dintr-o dedicaţie scrisă „cu simpatie şi interes  în ianuarie 1984:


Regizorului Ioan Cărmăzan, celui mai interesant om pe care l-am cunoscut în ultimi ani”. Dacă Geo Bogza, scriitorul care a călcat atâtea locuri şi a scris, aşa cum a scris, despre atâţia ilustrissimi, se sprijină pe un asemenea  superlativ, trebuie să înţelegem că naratorul  e, el însuşi, un personaj cu totul ieşit din serie. Şi pofteşte să-şi definească personajele cu grijă confraternă: sunt dintr-o familie. Aşa că mai trebuie să amânăm apelul la hiperrealism. Deocamdată,  suntem într-un loc al amintirilor.


 


II) Intrarea în scenă (2)


Topografiile lui Ioan Cărmăzan descoperă un sat (oraş) în care  fiecare îşi trăieşte starea de excepţie. Scriitorul reface/regăseşte  istoriile anilor cincizeci, aşa cum erau ele văzute de şaizecişti. Le regăseşte şi le „rescrie”. Uneori, între personajele sale sunt eroi ai Bocşei. La prima ediţie, cartea a stârnit iritare fiindcă prozatorul scria despre întâmplările lor aşa cum erau ele fixate în istoria orală a locului. În memoria lui şi  a prie­tenilor lui din Bocşa. Să fim atenţi însă, fiecare pagină poartă embleme care trebuie să ne atragă atenţia. Scriitorul le ştie. Se regăseşte prin ele. În Moldova emi


Plec mai departe, iar muzica taragotului răsună peste oraşul acum parcă pustiit. Îmi vine în minte o imagine din copilărie. Duminica satul e gol, toţi oa­menii în casele lor. Ţipenie, doar câini cu limbile scoase se ascundeau la soare şi peste sat, de undeva de departe, se auzea întotdeauna un taragot care se jeluia trist. Ajung la un colţ de stradă. Citesc plăcuţa... Uliţa a treia, acolo unde pe vremuri stăteau ăia care mai ţineau şi capre, vaci cai şi căruţe”.


Încet, încet, scriitorul îşi regăseşte lumea:


 Acolo jucam, în vacanţă, de dimineaţa până seara, fotbal sau de-a hoţii şi vardiştii. Acum terenul e asfaltat. În jurul lui e un gard de sârmă. Lângă  gard, o vacă cu un clopot imens stă ascunsă de soare ori poate de muşte”. Şi, mai departe:


Îmi aduc aminte că cineva spusese că acum uliţa e a paurilor. Adică a ţăranilor care s-au tras la oraş, la uzină şi, deh, au cumpărat case pe uliţele mai mărginaşe... Multe sate din jurul Bocşei sunt acum în părăsire. Sate mici de munte cu dealuri, unde nu creşteau decât pomi”.


 


3. Armonia contrariilor (I)


Prietenii mei au scris pe larg despre sculptorul Botlik, om al locului. Bottlik, au ortografiat ei. Unul  i-a închinat o carte, altcineva a tipărit o monografie despre  (ilustrul) artist. În Povestiri din Bocşa a lui Ioan Cărmăzan,  el e moş Botlik, ins din rândul celorlalţi. E aşezat împreună cu ei în spectacolul oraşului bănăţean:


Şi într-o seară  la Tuşcanu, la un pahar, Ioviţă s-a îmbătat cu calfa lui moş Botlik...şi calfa la beţie i-o povestit ce-i cu statuia: că statuia era făcută de mult de moş Botlik, din tinereţe, că i-o fost comandată de un grof ungur, care avea o nevastă ţigancă şi voia să pună statuia în curtea conacului, că aşa de mult o iubea groful pe ţigancă şi că ţiganca  o murit din naştere şi groful, distrus, nu a mai venit după statuie...”. Ţiganca era „chipul nou al femeiii care munceşte”. Lumea se schimbă, se metamorfozează, cele de sus  se întâlnesc cu cele de jos. În prima carte a lui Ioan Cărmăzan, supra­vieţuim într-o lume patriarhală, într-un oraş al mahalalelor care se desparte cu dificultate de amintirile sale şi de eroii săi. A doua carte a lui Ioan Cărmăzan, Mica Ţiganiadă, deplasează accentele către ceea ce numeam hiperrealismul sudesteuropean. Pe vremea când eram cu toţii Ceauşescu parafrazează un titlu a lui Srba Ignatiovici, Când eram cu toţii Tito. Alt titlu este din preajma regizorului de teatru, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Suntem într-o lume în care piticii trec prin istorii erotice şocante, în care asasinatele se desfăşoară în virtutea inerţiei. Oamenii fug, rătăcesc prin lume, se îndrăgostesc şi îşi ucid iubitele. Se mutilează şi îi mutilează pe alţii. Regizorul care e îşi numeşte altfel „Bocşa” – este acum  Biharia. Biharia „Bocşa”, dar şi  o întindere infinită, care se întinde şi peste lumea lui D.R. Popescu, a lui Ştefan Bănulescu  şi, mai ales, peste a lui Fănuş Neagu. Montajul regizorului-prozator realizează spectacole ale cruzimii şi ale violenţei: coborâm într-o subterană a abjecţiei, a intoleranţei, a răului în expansiune. Timpul povestitorului e legat de „film”. Focalizarea unor imagini extreme ne mută dintr-un loc în altul – în nonlocuri. Momente de tandreţe rămân însă destule: eroii lui Ioan Cărmăzan pot fi încă ferciţi, povestind. Aş fi adăugat Povestilor din Bocşa câteva „autobiografii” extraordinare, divulgate de ultima carte (a treia?) a lui Ioan Cărmăzan.


 


4 Armonia contrariilor  (II)


De fapt, nu ştiu câte cărţi a scris Ioan Cărmăzan. Prima am descoperit-o întâmplător, a doua, mi-a ofe­rit-o Brânduşa Armanca, în vremea aceea directoarea radioteleviziunii timişorene, fiindcă voia să o lanseze la un festival de film tv. Se numeşte Mica ţiganiadă şi a apărut la Editura Timpul din Reşiţa, cu o postfaţă de Gheorghe Jurma, directorul editurii, din care aflăm mai multe despre filmele lui Ioan Cărmăzan. Mai aflăm şi despre elogiile superlative cu care au scris despre Ţapinarii, Lişca, Sania albastră sau Casa din vis Horia Pătraşcu, Ecaterina Oproiu, Călin Căliman. Nici criticul reşiţean nu economiseşte laudele. Am spune că e în cunoştinţă de cauză:


O stranie manifestare dionisiacă străbate din aceste pagini... În Mica ţiganiadă e o lume întoarsă pe dos, e multă mizerie şi degradare, decantând însă o vină tragică şi un straniu lirism. Faţă de realismul naturalist al lui Virgil Birou, faţă de proza melancolic-idilică a lui Sorin Titel, faţă de notaţia savantă a vidului la Livius Ciocârlie, faţă de documentarul naiv al lui Romul Fabian, faţă de tentaţiile istorice ale lui Ion Marin Almăjan şi Pavel Bellu, proza lui Ioan Cărmăzan aduce – din spaţiul  Banatului în care s-a născut şi s-a format – mentalitatea arhaică, obsesiile unei lumi «tari» (în sens mitic), violente, în care naşterea, dragostea şi moartea sunt evenimente primordiale, legate în cercul veşnic al şarpelui Ouroboros”.


Elogiu intuiţiei, apărută la Editura Fundaţiei Pro, a fost descoperită întâmplător în teancul de cărţi împins către un juriu în care mă aflam: nu-mi trecea prin gând că Ioan Cărmăzan a adăugat cărţilor sale bănăţene încă una, în care să rămână (totuşi) şi scenarist, şi regizor, şi profesor de cultură cinematografică. Şi să povestească istorii extraordinare în care personajele cu o biografie nepereche, capabile să ilustreze capricii ale destinului sunt chiar tatăl său, mama, un soţ al mamei, sora lui, poeta Vera Lungu şi, desigur, chiar el: povestitorul, regizorul, scenaristul, publicistul Ioan Cărmăzan, cel mai de seamă columbofil al literaturii române contemporane. Nu  cunosc vreun regizor care, de la Plotin la Părintele Stăniloaie, de la Cioran şi Ruben Dario la Fane Chiorul şi la Tara Oancea de la Bocşa, să străbată atâtea itinerarii de care să-şi lege, într-un fel sau altul, sintezele cinematografice. Cum intră Schopenhauer, Budha şi porumbeii călători campioni în autobiografia scriitorului?


Iată cum:

Are (uluitorul oaspete,n.n.) două fotografii – casa, el cu copii vietnamezi, metişi de o candoare aproape insuportabilă. Mănâncă o dată pe zi, fumează două pachete de ţigări şi bea o sticlă de vin de-a lungul zilei, nu a văzut brânză albă de 30 de ani, vin roşu de asemenea. Plânge alături de mine la restaurant, se uită la mine, care-l răsfăţ şi, brusc, îmi spune că eu sunt copilul lui, copilul născut chiar cu altul seamănă cu cel iubit, şi maică-ta m-a iubit...”. Da, bărbatul e primul soţ al mamei lui Nuţu, ins rătăcit prin lumea largă: „Petru Lungu era român din Banatul iugoslav, se căsătorise cu mama care era sârboaică, Sofia Bakicu, şi aveau o fetiţă de un an. Locuiau la Biserica Albă, în Banatul iugoslav, unde el era învăţător, mama, de asemenea”. Istorii extraordinare trăiesc toţi cei din preajma lui Ioan Cărmăzan, iar el nu este decât grefierul lor uimit. Le asamblează  în compoziţii şocante, vii, ritmate de un maestru al montajului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul