Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Balcanii – O simfonie de sânge şi miere

        Ioan Cărmăzan

 


Interviu realizat de Ştefania Coşovei


 


S-a născut pe 27 iunie 1948 în judeţul Timiş, Satchinez. Este regizor, scenarist şi prozator. A absolvit Facultatea de Matematică la Timişoara şi IATC „I.L. Caragiale“, regie-film. Este profesor de regie-film la Facultatea Titu Maiorescu şi lector doctorand la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion şi la Academia de Arte „Luceafărul“.


 


 


Rămân la părerea că în Balcani vor mai curge multă vreme şi sânge, şi miere. Cuvintele atrag realul şi, atât timp cât cuvântul e Balcani, iar Balcani înseamnă sânge şi miere, sânge şi miere vor mai curge. Pentru că e o zonă binecuvântată, dar, în acelaşi timp, e şi o zonă la marginea  lumii. Are două atuuri: binecuvântată pentru că are tot ce vrei – de la munte la mare, pământ roditor, oameni harnici şi dezastruoasă pentru orgoliile oamenilor, felul lor de a fi şi toate poverile astea care ne vor urmări pe noi şi generaţiile următoare…


Vreau ca după mine să rămână o fărâmă de lumină. Nici nu mă interesează dacă ea rămâne în timpul vieţii mele. Important e ca după mine să rămână o fărâmă de lumină. Şi atât timp cât sunt profesor, lumina vine când studenţii mei vor să mă audă, să afle ceva de la mine. Atât timp cât am prieteni ca voi, care, din când în când, doresc să mă vadă şi, când ne vedem, ne vedem cu bucurie mi se pare important, adică rămâne o fărâmă de lumină. Restul sunt poveşti de adormit copiii. Câţi bani câştigăm, ce case avem... Putem să avem şi palate, problema este dacă trăim astfel încât să rămână după noi o fărâmă de lumină...


 


Într-un recent interviu televizat evocai zona Balcanilor numind-o sânge şi miere. Cât sânge şi câtă miere vor mai curge în Balcani? Şi pentru mine a fost o surpriză, fiind la Istanbul, să aflu că Balcani înseamnă sânge şi miere… noi nu ştiam asta, vorbeam tot timpul despre Balcani, cuvântul avea o semnificaţie aparte, dar el în traducere liberă înseamnă sânge şi miere…


 


Cu ce ocazie la Istanbul?


Am fost la Istanbul pentru că un compozitor mexican mi-a propus să facem împreună un film care să se numească Simfonia Balcanică. Adică el să înregistreze cu o orchestră balcanică, iar eu să ilustrez cu imagini... Mi-a şi trimis o încercare a lui destul de naivă şi de puerilă… un fel de poveste de cine-club în care punea nişte imagini care (credea el) se potrivesc cu muzica lui…  Ideea, însă, era extraordinară, de aceea m-am dus în documentare. Şi atunci am aflat – şi mi s-a părut extraordinar – că Balcani înseamnă sânge şi miere!  Am putea să numim filmul simfonie nu balcanică, ci Simfonie de sânge şi miere…


 


La ce te gândeşti când spui o simfonie de sânge şi miere?


Când mă gândesc la sânge şi miere, îmi vine în minte  povestea cu coşul… nu ştiu dacă o ştii… povestea croaţilor şi a sârbilor… cum au omorât croaţii nu ştiu câte sute de mii de  sârbi... Că au omorât, asta ştie toată lumea, e un fapt istoric, dar că le-au scos ochii, i-au pus în coşuri şi au plimbat coşurile pline cu ochi de sârbi, asta nu ştie nimeni...  Şi aceasta este o poveste de sânge şi miere, o poveste din zona asta, a Balcanilor, în care sunt tot felul de legende halucinante…


Hai să presupunem că în perioada fanariotă sultanul tri­­mi­tea un om care trebuia să taie capul domnitorului, după care să transporte capul înapoi, la Istanbul, drept dovadă…  astfel ca celălalt domnitor, cel care uneltise, să vină să se „aşeze”  pe tron, în locul decapitatului... Turcul venea, tăia capul… numai că drumul lui de la Bucureşti la Istanbul dura două, trei zile… în căldură… trebuia să păstreze capul intact…


 


Cum putea turcul să păstreze intactă „dovada”…?


Conservarea se făcea într-o traistă cu miere. Traista era dintr-un păr anume, de capră, care nu lăsa mierea să se scurgă… şi mierea ţinea „viu” capul până ajungea turcul la sultan… Pe toată perioada asta, turcul trebuia  să mai şi doarmă, să mai şi mănânce… iar traista cu capul respectiv îl însoţea peste tot, nu putea s-o lase… făcea parte din el, ăla era serviciul lui, nu putea să piardă capul... Probabil că năştea curiozităţi, gândeşte-te că cineva i-ar fi furat traista… şi de aici iar, o întreagă anecdotică despre omul care fura traista şi descoperea capul… Dar, revenind la povestea poveştilor balcanice, există la Marin Sorescu ceva teribil în „Vărul nostru Shakespeare”; personajul lui Sorescu cutreieră lumea şi  ajunge la Shakespeare, care stă trist la masa de scris şi zice: „N-am subiecte”.  Şi ăsta, personajul, zice: „N-ai subiecte? Stai că-ţi dau eu!” Şi scoate dintr-o traistă capul lui Mihai Viteazul şi îl pune pe masă. Astea fac parte numai din zona Balcanilor!  Îţi mărturisesc că în povestea cu mierea şi cu sângele sunt două lucruri extreme care se completează: sângele poate fi „oprit” şi poate fi spălat cu miere, iar mierea poate fi „tulburată” cu sânge…  astfel că însuşi titlul, Sânge şi miere, ne dă această „mecanică a tulburărilor” şi a contrastelor şi a acestui „Balcani” superb şi stupid în acelaşi timp.  Pentru că ce poate fi mai stupid decât un bulgar care s-a căsătorit cu o capră, iar toţi consătenii au consemnat chestia asta şi au acceptat ideea ca ăla se căsătoreşte cu capra?! Ba, mai mult, primarul şi-a pus banderola, au fost şi martori, el a povestit ce iubitoare e capra, cum nu-i face nicio problemă…  şi adăuga… că-i foarte roditoare, pentru că a luat-o de la cineva unde fătase vreo trei iezi… Şi totul părea o farsă…


 


Păi, nu era o farsă?


 Dar povestea poetului Paul Daian şi a prietenului său  din America pe care l-a făcut scriitor… i-a scris o carte de poezii, i-a şi publicat-o, iar noi, gaşca de scriitori, nu ştiu dacă îţi aminteşti, eram într-o cârciumă…  ţin minte că am hotărât cu toţii  să-i dăm americanului şi titlul de academician… asta era o farsă? Sau nu era... ? Toate astea fac parte din zona Balcanilor, nu se pot  întâmpla decât în Balcani… Balcanii contrastelor, Balcanii fabulosului spirit....


 


Cum e Istanbulul?


Istanbulul, care este inima Balcanilor, este un oraş fascinant, cine n-a fost acolo trebuie să meargă. Există undeva, în subsolul  Istanbulului, acele peşteri cu apă de pe vremea Imperiului Roman, după aceea am văzut zidurile… toată po­vestea cu asaltul… transformarea Bisericii Sofia în moschee, „ştampilele” musulmane care stau peste sfinţii ortodocşi… nu mai vorbesc de mirosuri, nu mai vorbesc de culori… în piaţa aia vezi tot felul de prafuri, de sugiuc, de babic, de tot ce vrei tu pe planeta asta.  E un oraş cu o istorie absolut fascinantă.  Am citit una din cărţile lui Orhan Pamuk  şi m-a ajutat să „percep” Istanbulul.


Rămân la părerea că în Balcani vor mai curge multă vreme şi sânge, şi miere. Cuvintele atrag realul şi, atât timp cât cuvântul e Balcani şi atât timp cât Balcani înseamnă sânge şi miere, sânge şi miere vor mai curge. Pentru că e o zonă binecuvântată, dar, în acelaşi timp, e şi o zonă la marginea  lumii. Are două atuuri: binecuvântată pentru că are tot ce vrei – de la munte la mare, pământ roditor, oameni harnici, şi dezastruoasă pentru orgoliile oamenilor, felul lor de a fi şi toate poverile astea care ne vor urmări pe noi şi generaţiile următoare…


 


La ce fel de poveri te referi?


 La ochii sârbilor din coşuri, la bulgarul care s-a căsătorit cu capra, la capetele domnitorilor fanarioţi transportaţi în traista cu miere ca să nu putrezească şi aşa mai departe… la domnitorul fanariot care venea la domnie gol şi când pleca, pleca cu carele încărcate… dacă mai apuca să plece… N-am făcut o statistică, dar cred că din douăzeci de domnitori fanarioţi dacă au scăpat trei… celorlalţi le-au dus capetele în traistă. Aşa că, parafrazând, sigur că în Balcani vor mai curge şi sânge, şi miere, sunt  bucuros că pot să „arunc” această poveste pe piaţă şi să o lăsăm să se desfăşoare… Cine ştie… poate alţii vor găsi noi şi noi poveşti în sângele şi mierea din zona Balcanilor…


 


Ce regiune geografică te reprezintă cel mai fidel în proza pe care o scrii?


Eu sunt născut în Banat. Sunt născut la Satchinez printr-un joc al întâmplării… de fapt, sunt din Bocşa, numai că tatăl meu, fiind învăţător, era purtat… şi eu m-am născut la Satchinez. Sigur că m-am preocupat să văd ce-i cu Satchinez-ul ăsta. Pot să spun că sunt sonde de petrol, pot să spun că e locul unde Ali Bei şi Skander Bei au fost înfrânţi de Pavel Chinezul, care era comitele Timişoarei. Pe acest Pavel Chinezul şi-l revendică la ora asta trei naţii: sârbii, ungurii şi românii. Nu se ştie exact, dar se pare că era chiar din Satchinez, era fiul morarului din Satchinez. Eu m-am născut acolo, dar nu am doi metri, Pavel Chinezul avea doi metri zero doi, mai avea nişte atuuri foarte tari – era un om absolut ieşit din comun în bătălii, se pare că la bătrâneţe, paralizat într-un cărucior, ieşea la luptă şi era singurul care lupta cu două săbii… în fiecare mână avea câte o sabie. Există o frescă la Muzeul Banatului în care el ţine un turc în gură, doi turci pe umăr şi dansează pe trupurile turcilor morţi în celebra bătălie de la Câmpia Pâinii, unde este Satchinez. Tot despre el se mai spune că ţinea porcii înfometaţi în subsolurile Timişoarei şi băga acolo zece turci şi-i lăsa pradă porcilor. Doar pe doi îi scăpa ca să povestească cum au fost ceilalţi mâncaţi de porci. Ajunsese aşa de temut, încât mamele turcoaice spuneau pruncilor: „Dormi, dormi că, dacă nu, vine Pavel şi te ia!”. De acolo vin, despre lumea asta este vorba în cărţile mele, fie că ea a făcut un transfer sau un amestec cu mahalaua Bucureştiului… Mă simt solidar cu toţi răzvrătiţii şi pierduţii în timp, am un soi de simpatie pentru ei, iar orice personaj care e pierde-lume îmi inspiră un soi de candoare irezistibilă, mă simt frate cu el, mă uit la el şi încerc să-l „scriu”. Zona aia e plină de tot felul de oameni care au inventat câte ceva,  fie unul care a pus aripi de uliu la un motor de tăiat lemne şi a vrut să zboare peste deal, fie altul, care şi-a făcut un pian din lemn şi cânta Chopin… Am tot felul de poveşti care repre­zintă spiritul zonei ăleia, poveşti pe care, într-un fel sau altul, le-am pus în cărţile mele... Am  „Povestiri din Bocşa”, am „Mica Ţiganiadă”… „Roşu, galben şi albastru”. Mai târziu am venit uşor şi spre mahala, m-am răzvrătit puţin cu mahalaua şi am încercat să scriu despre ea…             


                                                                                                                                                            


Filmele tale te prezintă ca pe un observator atent al fiinţei umane… romanele, însă, ca pe un răzvrătit… proza scurtă ca pe un nostalgic, ca pe un mărturisitor. Unde te aşezi în această ecuaţie cu trei necunoscute?


Sigur că sunt un răzvrătit şi că în proză sunt un fiu al acestui veac, care nu mai are timp. Şi atunci scriu o proză scurtă, rapidă, ca şi cum ar trebui, de la început, să vii cu mine, să te iau în caruselul ăla al nebuniilor pentru că nu ai timp nici tu, nici eu – ori te iau cu mine în carusel ori, dacă n-am reuşit să te iau cu mine, te pierd. Mărturisesc că citesc nişte romane clasice şi mă trezesc brusc că încerc să le prescurtez – eu, în „rapiditatea” mea. Sigur, am început să mă întreb dacă ideea de mărturisitor este una foarte bună pentru proză... Mi se pare că, oricât ai fi de sincer, parcă cititorul ar vrea să interpui între tine şi el un personaj. Am început să mă gândesc cu seriozitate la povestea asta... Uneori, oamenii care au citit proza mea şi-au zis: „bă, da‘ ce sincer e!” – nu despre sinceritatea mea este vorba, este vorba despre lume în sine, despre sinceritatea lumii, nu a mea personală. Şi atunci trebuie să încarc cumva… atunci cred că în această ecuaţie de care spuneai tu, a poveştii, sinceritatea excesivă nu e bună. Nu întotdeauna ajunge la percepţia cititorului tot ce vrei să spui şi atunci „încarci” un personaj. Deosebirea dintre filmele mele şi proza pe care o scriu este fundamentală, pentru că filmul este o artă a desfăşurării exponenţiale, proza este o artă a direcţionării – cuvântul direcţionează, cuvântul spune, cuvântul te duce – filmul te învăluie. Orson Wells spunea foarte clar: „un film fără un aer poetic nu e nimic, e zero”. Până la urmă, filmul este poezie. Proza este sânge şi sudoare, şi limfă, dacă vrei, iar filmul este, într-un fel sau altul, poezie. Şi asta se simte în filmele mele. Nu ştiu cine va sta să le analizeze, chiar nu mă interesează, eu le-am făcut, mă bucur că le am, uneori mă bucur că le văd şi, în general, mă bucur ori de câte ori unul din oamenii care le văd le descoperă sau se identifică în ele... Nici nu ştiu, pot fi doi sau patru oameni… asta e neimportant…


 


Eşti pasionat de aspectul autobiografic, dar şi de istorie. Romanul „Roşu, galben şi albastru” îţi ilustrează aceste valenţe. Cum e viaţa trăită faţă de cea evocată de manualele de istorie?


Sunt pasionat de aspectul autobiografic. Tot ce am scris vine de undeva din mine, dar în acelaşi timp sunt pasionat şi de istorie, dar un alt fel de istorie. Mulţi se ocupă de istoria mare, eu mă ocup de istoriile mici. Dau un exemplu, ca să fiu înţeles: Într-o zi, am cumpărat o carte despre prinţesa Diana… am luat-o pentru că pierdeam o după-amiază într-un oraş străin şi n-aveam ce face. M-am dus la hotel să citesc, să mă amuz, să dorm… să adorm… şi am citit cartea. Unii spuneau că e aşa, alţii că nu e aşa… cartea era un lung şir de tristeţi în jurul unei persoane care a nimerit din întâmplare într-un joc din care n-a mai ştiut să iasă. Ei, în cartea aia era un singur amănunt (eu zic amănunt istoric) pe care foarte multă lume îl trecea cu vederea: la nunta lor, prinţul Charles a purtat un costum nou, o cămaşă nouă, o cravată nouă, pantofi noi, şosete noi, totul era nou, doar butonii erau de aur şi erau cadou de la Camilla. Pentru mine, istoria înseamnă acest amănunt care răstoarnă tot, care schimbă parabole. Asta consider eu istorie. Într-o zi, vorbeam cu cineva despre Ştefan cel Mare, care şi-a omorât prima nevastă, a omorât-o şi pe-a doua, pe-a treia a trimis-o la mănăstire şi, dincolo de asta,  a devenit „Cel Sfânt”. Şi? E O.K.! Sunt de acord cu chestia asta! Dar a venit altcineva  şi mi-a spus un lucru care face parte din judecata istoriei. A zis aşa, cu candoare: „Ionică, de atunci şi până acum, s-au rugat atâţia oameni în bisericile pe care el le-a construit încât i s-au iertat toate păcatele”. Vezi, între istoria asta şi istoria cu butonii, poţi fi un om care te intersectezi cu marea istorie. Dacă judeci altfel, devii extre­mist, naţionalist, părtinitor, subiectiv etc. Am sentimentul că undeva, între cele două poveşti, este vorba despre istorie, despre biografie, în primul rând. Toate personajele suntem noi, compilăm pe prieteni, îi aducem la noi, ei ne duc la ei şi aşa, din noi, din ei, se nasc tot felul de personaje, care poartă amprenta celor care scriu. E clar că şi autobiografia contează foarte tare.  


 


În romanele tale istoria apare ca o „victimă” a distorsionării, ca să nu spunem a minciunii. Crezi că poţi restabili adevărul cu mijloacele ficţiunii?


Lucrul cel mai de preţ al lumii este adevărul. Fără adevăr suntem morţi şi, probabil, este cel mai mare lucru pe care îl avem pentru că nu există nuanţe – nu există adevăruţ, adevărel, mai adevărat. Nu! Toate celelalte pot fi diminuate sau supraestimate, adevărul este unul singur. Şi, referitor la adevăr, există unul foarte clar în ceea ce ne priveşte. Unul pe care văd că acum îl spun toţi, dar prima oară cred că l-am spus eu. Cred că am fost îmbătaţi de o mireasmă care venea dinspre Mioriţa şi venea spre noi, aşa, şi ne îmbăta… şi uitam un lucru fundamental – adevărul.  Adică, ăia doi erau criminali, iar noi eram fericiţi de o nuntă, de nu ştiu ce... Vreau să-ţi spun că americanii, în simplitatea gândirii lor, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să-i pedepsească pe cei doi. Să-i găsească şi să-i pedepsească. Adevărul contează mai presus de nunta aceea, de nuanţele poetice. Cred că suntem un popor care, uneori, nu vrea să ştie adevărul, adevărul ne deranjează. Şi-atunci noi, scriitorii, nu facem altceva decât să încercăm să aducem, cu mijloacele ficţiunii, ideea de adevăr, să restabilim adevărul. Care adevăr? Adevărul care ar trebui să fie adevărat. Adevărul adevărat al adevărului adevărat. Este exact cum am spune: „sărută-mă cu sărutarea gurii tale”. Adevărul adevărat al adevărului...


 


De la volumele tale „Ţapinarii” şi „Mica Ţiganiadă” până la „Roşu, galben şi albastru”, ce s-a schimbat în lumea pe care o „filmezi” sau pe care o „mănânci din priviri”?


De la filmul meu „Ţapinarii”,  pe care l-am revăzut de curând, până la „Mica Ţiganiadă” ori la cine-romanul „Roşu, galben şi albastru”… între timp m-am schimbat şi eu…  „Ţapinarii” este un film, să zic, romantic, dar, în acelaşi timp, ciudat, pe care îl vezi cu o plăcere nebună şi astăzi, timpul n-a lăsat niciun fel de praf pe el. Asta a fost ambiţia mea dintotdeauna, să fac un film ca şi când l-aş fi făcut tot timpul ieri… indiferent câţi ani trec peste el. Până la „Roşu, galben şi albastru” cred că e un timp în care eu m-am schimbat, în care sufletul meu a migrat spre altceva, în care eu însumi am devenit puţin mai rău cu mine însumi, am încercat să alung prin scris toate lucrurile rele pe care le-am adunat în mine toată perioada asta... Nu poţi să te războieşti cu lumea, te războieşti cu hârtia, te războieşti cu cei pe care încerci să-i aduci în visul tău… că, până la urmă, ce faci când scrii? Visezi ceva şi încerci să-i aduci şi pe alţii în visul tău… Cred, aşadar, că m-am schimbat eu personal şi că sunt mai atent – este evident că sunt mult mai atent – la lumea din jur. Dacă înainte eram mai naiv, acum sunt mai atent şi orice mişcare în jurul meu, în dreapta, în stânga ori în spatele meu e altfel privită acum şi altfel judecată, evident.


 


Eşti campion european la columbofilie (o veche pasiune). Ca să forţăm o veche vorbă românească: tot ce zboară se mănâncă?


Despre porumbei, ce să vorbesc? E o poveste veche, o pasiune veche, ea mă ţine viu, treaz, ca orice pasiune, am spus de nenumărate ori ce-mi place să fac. Îmi place să cresc porumbei, îmi place să fac film, să scriu proză şi să stau la mine acasă, pentru că porumbeii sunt acasă şi pot să pierd multă vreme cu ei. Sunt campioni naţionali, sunt locul patru în lume, am tot felul de trofee, e casa plină de trofee, am tot felul de porumbei celebri. Se nasc greu, se formează greu, e o arie de selecţie, e un fel de ştiinţă, trebuie să cunoşti şi genetică, mai nou sunt şi doctor veterinar, cunosc tot ce înseamnă boli, medicamente… sunt şi antrenor preparator, ştiu ce vitamine să le dau, cum să le subţiez sângele, ştiu să-i provoc, să-i motivez… e o întreagă istorie. Dincolo de toate astea, porumbelul rămâne o fiinţă absolut extraordinară prin capacitatea lui uluitoare de a se întoarce acasă. De oriunde. Şi, oriunde ar fi, dorinţa lui e de a se întoarce acasă. Apropo de columbofilie, vreau să vă spun o anecdotă extraordinară a lui Cioran, care, vorbind despre poziţia lui şi a scriitorului, în general, într-o limbă străină, aducea aminte întotdeauna parabola porumbelului voiajor, care suna cam aşa: „Dacă pe un porumbel voiajor care se întoarce din instinct acasă l-ai învăţa geografie, cu siguranţă s-ar pierde”.


 


Personajele tale (şi cele din cărţi, dar şi cele din filme) sunt devorate adesea de întrebări, sunt prinse în „menghina” unor dileme existenţiale. E o lume pestriţă, alcătuită din „oameni preocupaţi, cu griji, cu nevoi, oameni din care viaţa s-a scurs pe nesimţite” – ca să cităm din nuvela „Buze pe pământ”. Totul se petrece într-un „timp rupt şi peticit de o istorie plină de sânge”. Comentează-ne puţin…


E vorba de acea lume pestriţă… oameni mărunţi... apropo de titlul acesta, „Buze pe pământ”…  să ştii că în sârbeşte sună excepţional... l-am pus în româneşte numai aşa, din duioşie. Sigur, sunt oameni peste care a trecut istoria, oameni pe care i-a distrus, neamul nostru este un neam peticit, rupt, nu există familie care să nu fie peticită, ruptă de comunişti, de nu mai ştiu ce altceva... ce să spun, ne-au terminat... Am citit undeva că până în 2010, dacă rămâneau comuniştii la putere, trebuia ca fiecare familie să aibă cel puţin unul trecut prin puşcării ca să simţim cu toţii frica. Era o directivă… Suntem cu toţii peticiţi, ne cârpim, încercăm să supravieţuim… Sigur, unii au ieşit repede la suprafaţă, s-au „descurcat”… dar gândeşte-te câtă tristeţe e în spatele „descurcării” lor… pentru că sunt oameni care au făcut bani, sunt sus şi sunt singuri şi cu capul gol. E foarte greu să trăieşti  singur şi cu capul gol. Singur şi cu capul „plin” poţi trăi, pentru că oricând capul tău te ajută să faci ceva, să gândeşti ceva, dar, singur şi cu capul gol şi cu miliarde, nu poţi să faci nimic... este de o tristeţe fără margini. Ţi se pare că te-ai urcat sus de tot, dar acolo, sus vântul bate foarte tare şi îţi trebuie foarte multă minte... Ţăranul spune că şi la durere, şi la fericire îţi trebuie un om cu mintea mare. Noi, ceilalţi, trebuie să ne reconsiderăm,  să ne re-săpăm, să reînvăţăm să spunem adevărul, trebuie să reînvăţăm să nu mai minţim, trebuie să reînvăţăm să ne iubim, să ne stimăm, să ne uităm unii în ochii altora… trebuie să reînvăţăm  foarte multe alte lucruri… Societatea românească este într-o continuă fermentaţie şi cred că ea este O.K.


 


Eşti un spirit polemic-creativ. Ce construcţie de idei ar susţine, ar resuscita societatea românească a secolului 21? Şi ce ar putea să o năruiască?


Nu ştiu dacă e vorba despre idei. Cred că este vorba despre un malaxor al zilei care macină şi macină... şi mai cred că macină bine. Am să-ţi spun şi de ce cred asta: faptul că noi – scriitorii, regizorii, artiştii, în general – suntem în penumbră e bine. Pentru că numai în felul ăsta se vor putea compromite ceilalţi şi, cu timpul, având răbdare, putem să ne ridicăm. Ideea este că, atât timp cât ne păstrăm coloana vertebrală, vom sta în umbră, vom încerca să ne vedem de treaba noastră chiar dacă suntem nevăzuţi, nebăgaţi în seamă şi-i   vom lăsa pe toţi ceilalţi în pace… Sigur, e greu să ai răbdare… am stat de vorbă cu unii care spuneau: „Băi, care-i orgoliul tău?  Să faci nişte filme, să scrii nişte cărţi pe care să nu le citească marele public şi să te descopere după moarte?”. La urma urmei, aşa e. Trăiesc cu un deziderat foarte simplu şi banal. Vreau ca după mine să rămână o fărâmă de lumină. Nici nu mă interesează dacă ea rămâne în timpul vieţii mele. Important e ca după mine să rămână o fărâmă de lumină. Şi atât timp cât sunt profesor, lumina vine când studenţii mei vor să mă audă, să afle ceva de la mine. Atât timp cât am prieteni ca voi, care, din când în când, doresc să mă vadă şi, când ne vedem, ne vedem cu bucurie mi se pare important, adică rămâne o fărâmă de lumină. Restul sunt poveşti de adormit copiii. Câţi bani câştigăm, ce case avem... Putem să avem şi palate, problema este dacă trăim astfel încât să rămână după noi o fărâmă de lumină...


 


Ioan Cărmăzan, la ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă?

Primul om de zăpadă am să-l fac mâine, pentru că astăzi nu e zăpadă, dar mâine, promit. Adevărul este că am făcut o dată sau de două ori, când eram copil, am mai făcut o dată sau de două ori când copiii mei erau mici. Cea mai mare pro­-blemă, când am făcut omul de zăpadă, a fost nasul, pentru că, după părerea mea, nasul omului semnifică un întreg univers. Restul, ochii, gura îi mai poţi pune, dar, la un om de zăpadă, nasul  este esenţial. De câte ori mă gândesc la un om de zăpadă, mă gândesc la Bill Clinton, dar nu pot să ştiu de ce...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul