Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia e ca dragostea: vine după ce a venit şi nu când ţi-o programezi

        Alexandru Cistelecan

 


Interviu realizat de Andra Rotaru


 


Cum vi s-au părut ultimii ani editoriali pe piaţa de poezie? La debutanţi/nedebutanţi?


 Destul de cuminţi, ca să nu zic blazaţi. Oricum, nespectaculoşi. Ani mai degrabă de limpezire, de liniştire şi de aşezare în formule stabile, de producţie pe stoc, decât ani de frenezie sau de excepţie. Cantitativ, se va fi scris probabil tot atâta poezie, dar, de la Ianuş, Coman şi Komartin încoace, nimeni n-a mai rupt gura târgului. Debutanţii au venit pe linii deja trase, domesticite, cu tupeul consumat doar în bravura de nuanţă. Se pare că a trecut şi momentul de fierbinţeală programatică, iar manifestele deja lansate şi instalate par de ajuns. Lumea se înscrie de la sine în ele, mai îngroşând doar câte-o notă. Poate fi, desigur, şi un semn bun - această punere a programelor în aplicare, această lăsare a lor în decantare; dar mult mai curând e semn de mimetism precoce, de anemie prematură a ideii de formulă (nu neapărat şi a ideii de poezie). Văd că până şi Ianuş, obosit de fracturism, n-a mai găsit altceva decât o ajustare a „utilitarismului”; dar măcar el a simţit că e nevoie de un nou bobârnac programatic, de o relansare. Altminteri, fireşte că, pentru poeţii care au debutat acum 5-10 ani, problema nu e neapărat asta, ci mai degrabă consolidarea de formulă, substanţializarea ei modulată. Problema lor vine din criza de „clasicizare”, căci e acum ori niciodată. Primele trei cărţi au o dialectică a lor mai aparte, dar de la a patra ori eşti poet, ori doar ai sperat să fii. Generaţiile mature desigur că şi-au văzut de treabă, nu de revoluţie. De la ele aşteptăm lucruri bune, nu neapărat lucruri noi. Nu m-aş speria însă de cuminţenia acestor ani; de regulă, în poezie, cam aşa se întâmplă: sunt câţiva ani „nebuni”, de intensă freatică, iar apoi vin ani de îmburghezire a tuturor formulelor.


 


Ce opţiuni mai au poeţii de acum, adre­sându-se editurilor care publică poezie? Cât de câştigaţi sunt poeţii/editurile? Există vreo limitare de ambele părţi? Compromisuri?


Dacă vă referiţi la câştiguri pur „capitaliste”, n-am habar. Probabil, poeţii nu ies deloc în câştig; editurile - poate - măcar nu ies în pierdere. Dar, după devotamentul cu care câteva dintre ele publică poezie  - „Vinea”, „Brumar”, „Cartier” (de-o vreme), „Limes”, din loc în loc şi altele, dar mai puţin, inclusiv „Cartea Românească”, aş zice că poezia nu le duce direct la faliment. Cum se întâmplă aşa minune nu ştiu. Dar mai există şi câştigurile simbolice, câştigurile de glorie; n-or fi nici ele de lepădat pentru o editură. Nu ştiu cât de bogată e, bunăoară, Editura „Vinea”, dar măcar are meritul că e prima editură de poezie. Strict despre poeţi vorbind, ar trebui să nu se aştepte la bogăţie de pe urma poeziei. Nu-i vorba că n-ar putea-o obţine până la urmă, dar, sufleteşte, e mai bine să nu-şi pună toată nădejdea în asta.


Nu ştiu nici care sunt şansele cu care poeţii se adresează editurilor. Dar e sigur că nu rămâne nici un poet nepublicat. Dacă nu la editura visată, atunci la alta. Editură dispusă se va găsi întotdeauna. Pentru orice fel de manuscris. Am văzut anul acesta Târgul de carte de la Torino şi m-am cam speriat văzând cât de puţine edituri se prezentau cu poezie; cu poezie în general, cu Leopardi, cu Ungaretti, cu Montale, ce să mai vorbim de poeţi de azi, înghesuiţi în câteva antologii lamentabile?! La noi lucrurile nu-s aşa de triste, fiecare poet are editor. În ce tiraje nu ştiu, dar presupun că în tiraje „corespunzătoare”.  


 


Se mai citeşte poezie? Cum ar trebui să arate un cititor ideal? Ce se poate face în opinia dumneavoastră pentru a se trezi iar un interes faţă de ea?


„Cititor ideal” ştiţi bine că nu există decât în tratatele de teorie a lecturii. Dar şi acolo el e dat drept o himeră cu care se consolează poeţii. Şi e plasat întotdeauna în viitor, deci în pură posibilitate. Nu e mai posibil de atâta, dar, probabil, nici mai imposibil. Mi-am permis să scriu odată despre inexistenţa „cititorului de poezie”. Nu mai reiau argumentele, dar le consider încă valabile. Altfel, deşi poezia e atât de pretenţioasă încît, de drept, nu se poate citi, în fapt are destui cititori. Nu cât şi-ar dori poeţii, dar suficienţi pentru subzistenţă. O sută de cititori e încă bine, iar o sută de cititori are aproape oricine. Contează, fireşte, şi cine sunt aceştia, dar nu e decisiv. Fiind poet, probabil vi se pare o cifră demnă de toată deplorarea. Dar, la modelul de cultură al României, o sută de cititori la fiecare volum de poezie e de-a dreptul excesiv. Gândiţi-vă că sunt, totuşi, vreo 3.000 de poeţi!


Vreţi să treziţi interesul pentru poezie? Pentru poezie în general sau pentru a dumneavoastră? Pentru dumneavoastră e suficient să faceţi o trăsnaie televizată şi interesul e gata aprins. Pentru poezie, în general, nu cred că e cazul. Există întotdeauna o sectă de asemenea cititori. Cam aşa cum există călugări, nu mulţi, dar suficient pentru ca mănăs­tirile să funcţioneze. Sectele astea sunt exact atât de mari pe cât le produce şcoala. Dacă vreţi să elaboraţi un astfel de proiect, aş zice să începeţi de acolo, de la cum le explică profesorii, poezia, elevilor.


 


Cât se experimentează acum în poezie?


Nu cred că mai contează. S-a experimentat atât, încât experimentul a devenit cea mai plictisitoare formulă şi ati­tudine. Toate experimentele au devenit, după avangardă, prea lesnicioase; pentru că erau permise. Ele erau interesante câtă vreme scandalizau, câtă vreme nu erau permise de decenţa literară, de cod. Acum sunt banale la culme. Cu atât mai banale cu cât îşi iau aere mai vitejeşti. Nu mai există vitejie în literatură. Şi asta, tocmai pentru că există toată li­bertatea. Mai important pentru poeţi e să regăsească – ori să găsească – o cale de a comunica ceva substanţial singurătăţilor care populează lumea noastră. Iar ele sunt atât de multe, încât şansele poeziei devin pe zi ce trece tot mai mari. 


 


E de bun augur interacţiunea poeziei cu alte arte?


Aş zice, pe limba naivă, că da. Citesc frecvent poezie ascultând muzică. Poate nu e în avantajul lor reciproc, poate nici în al meu, dar atmosfera mi se pare prielnică măcar poeziei. O carte ilustrată în spiritul poeziei e o carte mai „bună” la citit decât una neilustrată. Iar tot felul de combinaţii spectaculoase, de happening-uri cu poezie, au succes. Ce nu strică măcar poate face bine. Dar interacţiunea asta e strict pe palierul receptării. Nu pe al scrierii de poezie. Nu mă prea interesează şmecheriile de distragere de la poezie.


 


Mulţi scriitori suferă de „proiectivită”. Se pleacă, se fac proiecte, se aplică pentru burse, rezidenţe. E necesar ca poetul să le facă pe toate, să fie bun la toate?


Nu-i necesar, dar celor care o pot face nu văd ce le-ar strica. Inclusiv în folosul popularităţii. Cred că şi poeţii au dreptul la ea. Din păcate, ei o obţin acum mai greu, dar, dacă o pot obţine, nu-i rău. Nu mi-ar displace un poet mai notoriu decât un realizator tv, bunăoară. Iar, câtă vreme societatea mai stimează poezia într-atât încât întreţine un sistem de rezidenţe, de burse etc., e chiar de datoria lor să profite. Şi aşa ni se fură atâţia bani pentru a-şi face dregătorii mendrele, de ce o mică parte n-ar merge în folosul poeţilor (poate şi al poeziei, deşi asta nu decurge imediat)?! Nu vă faceţi însă iluzii, poetul de azi stă mai rău decât Lazăr la masa bogatului. Ce primesc poeţii nu-s nici măcar firi­mi­turile de la risipa publică. Toate acestea, aranjamente sau nu, n-au nimic de-a face cu poezia; într-un fel, poezia e ca dragostea: vine după ce a venit, şi nu când ţi-o programezi.


 


Generaţiile tinere încep să nu mai aibă o limitare restrictivă de vârstă. Eşti tânăr şi la 40 de ani. Poate şi mai departe. S-au mai potolit apele, s-au mai unit scriitorii, s-a mai omogenizat ceva? S-au mai împrietenit unii cu alţii?


Diferenţele de vârstă, ştiţi bine, nu-s aritmetice, ci psihologice. Între 20 şi 30 de ani e o prăpastie, între 40 şi 60 doar o cărare. Iar de pe la 50 încolo, e cam o singură vârstă. Iar tinereţea e cea mai expandabilă condiţie. Nichita Stănescu aproape că a murit ca „poet tânăr”. Nici Cărtărescu nu se „maturizează” uşor în ochii publicului care-l adoră ca poet tânăr. Multe depind, fireşte, de tonul pe care şi-l ia poetul; unele vor fi depinzând şi de resturile încă active din mitul romantic al poetului-copil. Dar că scriitorii deprind şi ei convieţuirea civilizată nu e un merit. După cum nu e semn de maturitate nici faptul că scriitorii tineri nu le mai strigă celor mai în vârstă „muriţi odată că n-avem loc”. Asta era semn de altceva. Şi apoi nu contaţi cu prea multă încredere pe faptul că „generaţia” dumneavoastră s-a mai domolit. Nu e ultima; vin altele, cu aceleaşi lozinci. Doar că, după o vreme, ele vă vor fi adresate direct. Vă urez să aveţi umor atunci, nu acum.


 


Cei despre care aţi scris sau pe care aţi mizat v-au întors vreodată spatele, v-au „renegat”? Cât de greu e să fii critic li­terar în România?


Nu e asta legătura dintre un poet şi un critic. Nu e nici un tratat de fidelitate între ei. Fără îndoială că mulţi se vor fi supărat pentru ce am scris – despre ei sau despre alţii, căci supărările pot veni şi de la capra vecinului. Dar e trea­ba lor, nu m-a interesat nici când mi-au spus-o. Nici nu mă deranjează, decât dacă supărările astea sunt insistente şi se transformă în pledoarii de sine interminabile. Dar am – zic eu – destul umor şi pentru astfel de cazuri. Sunt mai supărat când eu am impresia că nu l-am înţeles pe poetul în cauză decât atunci când are el impresia asta.


Nu e greu să fii critic. E destul să fii inteligent şi să ai puţin umor (şi cât mai puţine umori). Fireşte, dacă astea sunt lucruri uşoare.


 


Cât de pregătiţi sunt criticii de astăzi faţă de cei din anii anteriori?


Cred, în orice caz, că mai bine decât eram noi pregătiţi. Fireşte, cei care vor să fie. Nu e o lege care să-i oblige. Dar la unii dintre ei se vede diferenţa. Bunăoară, criticii interbelici făceau referinţe spontane la filozofie, estetică, teologie; lucrul nu s-a mai întâmplat cu primele generaţii post-belice, oarecum pur „literare” ca formaţie; tot cam de felul ăsta era şi climatul în care ne-am format noi. Acum însă se poate reface legătura de formaţie cu criticii interbelici. E drept că ceea ce spun eu aici e mai degrabă teorie; dar măcar şansa există – şansa unei pregătiri mai complexe.


 


Cât de optimist sunteţi faţă de poezia tinerilor de azi?

Atât cât se cuvine. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul