Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viaţa este nesfârşită şi dreaptă, nu moartea

        Mihai Rogobete

Care să ne fie leacul, dacă, vizitatori, oamenii de cultură străini ba ne reproşează indigenţa gloriei gotice a marilor catedrale, a barocului şi rococoului castelelor şi palatelor – piatra  edificatoare, slavă Domnului, n-ar fi lipsit; nici răgazuri de pace trebuitoare înălţării acestora n-am  avut nici mai multe nici mai puţine – culpapilizându -ne totodată  pentru feudalismul în care ne îndârjim să bolim. Da, şi? Mucaliţi, cum n-avem nici ozeneuri ne putem socoti chiar extratereştri. Numai că niciunuia nu-i crapă cefaleea ce fel de grai ar vorbi, ce gânduri au şi cum le-ar gândi. Piatra e piatră indiferent de limba în care este numită; noi suntem după cum gândim.


Când enunţi „piatra e piatră” gândeşti nu numai ca nu poate fi nimic altceva, ci şi că nici nu trebuie să mai fie. Propriile umbră, imagine, denumire – orice însoţire! Cum s-o coteşti, ce să contrazici în indestructibilitatea acestei logici? Afirmaţia „viaţa e viaţă” orbeşte şi amuţeşte totul în jur, nimiceşte. Cain s-a vrut numai Cain, nicidecum Abel: de asta s-a tot ucis. Cain nu şi-a construit adăpost unde să rămână, n-a cules fructe, n-a vânat animale pentru a trăi, ci a demolat, distrus şi ucis pentru a fi gonit din sălbăticie. Cine însă n-a spus în prima experienţă religioasă „asta e”, „ăsta sunt”, „eu sunt cel ce sunt” ? Dacă n-am fi încă mici fiare la rându-ne, ne-am opri.


Pe tărâmul în care, pierzându-şi orbirea, s-a trezit în monumentalitatea castelelor şi catedralelor naturale, n-avea cum să nu constate (anti)simetria formelor vegetale şi animale. Ochii, urechile, mâinile  şi picioarele i-au infrăţit şi trupului sufletul. Pentru a fi (adevărat), ceva trebuia să fie ori asemănător ori contrariu cuiva. Ceva este adevărat doar dac-a mai fost cândva-undeva, ori dacă i s-ar împotrivi la altceva. Prototipuri genezice evidente, întunericul şi lumina lansează serii antagonice ca: lumină – cer – aer - căldură – apropiere -  dragoste – foc – uscat – ...  şi  beznă – iad – pă­mânt – frig – distanţă – ură – apă – ud – ..., astfel încât alunecarea de la un termen la altul este socotită firească, vero­similă, procesând „adevăr” – „logică”. O raţiune care toarnă dualist convingeri şi atitudini, conferă sens şi însufleţeşte, dă viaţă unei reprezentări singulare a lumii. Şi -  vai! -  precum orice Facere, este sacră.  Nu numai că lumea şi, mai ales, reprezentarea ei, realitatea prind acelaşi contur, ci noi înşine trăim după cum gândim, întăriţi sau slăbiţi de molima care face Legea; mintea pare vatra majorităţii maladiilor în care pătimim. Dac-am fi sănătoşi, ne-am opri.


Fără gândirea duală care delimitează extrasangvinul de cosangvin, familia şi naţiu­nea n-ar fi; numai în ele, am fi prea puţin. Castelele şi catedralele exclusivismului şi intransigenţei dualiste ne-ar înfeuda ca orice absolutism. Cum să ai însă libertatea de a rătăci, dacă nu crezi fanatic în absolutul din tine? Disociaţiile disociaţiilor disociate trebuie să ducă undeva; Moise a disociat  Marea Roşie, pentru a-şi face poporul să treacă prin unicitatea căii revelaţiei spre monoteism. Dar templul s-a rezăvorât, pentru că apele nu pot fi demolate.


Prea puţin sau deloc ar fi subconştientul freudist mâlul refulaţiilor libidinale pentru omenire; destul, umbra celorlalte feluri de gândire. Cum ne-am uita altfel asexuata prunccainitate, de ce ne e dat să uităm totul în senilitate? Care alte „baterii” ne reîncărcăm în natură, dacă nu cele ale dualismului simetrist, istovite de morbul cotidianului ultraraţionalist? Pentru că a fi sănătos în­seamnă a fi egal bolnav de toate adevărurile. Nu, nu ca-n vechea Atenă, unde cei mai numeroşi pacienţi impuneau acelaşi tratament celorlalţi, ci ca în digmocraţie:  toate adevărurile dor şi trebuie să geamă cu aceeaşi tărie, chiar dacă-s mai puţini sau mai mulţi infestaţi.


Încă-n toate minţile nu ne putem socoti nici cu certitudinea raţionalistă. O singură cauză determină un singur efect, aplicată numai asupra propriului proces de gândire; în tautologic, „efectul va fi un (d)efect”, în dualism va fi altul - o entelehie. In plus, mai multe cauze pot produce probabilistic acelaşi efect. Pentru a ne opri.


Unii pot gândi sănătos numai singuri, alţii doar în colectivitate. Plimbându-mi cocherul pe traseul de la care nu s-ar abate nici singur şi gândul fugindu-mi din lesa melodiei care-l călăuzea după demonstraţia grafică a teoremei lui Pytagora de care nu ştiu de ce mă tot tem să n-o pierd, am dat de soluţia compoziţională a unui eseu despre marile timpuri ale gândirii, câinele aportându-mi-o din pământul în care deja-l socotisem înghiţit. N-am ţinut nici la melodia ca melodie nici la teoremă, decât atât cât m-au făcut totdeauna să văd ceva mai mult.


Una cu lumea fiindu-i reprezentarea, realitatea cainică procesează imanentitatea inseparabilităţii, (ca idee patern, în accept platonic), genezic, precedând nu atât spaţiul şi timpul, cît disociaţia spaţiu-timp. Neclintit întru separare, stând, timp-spaţiul doar există. Nu ne dovedim pesimişti constatând „Asta e, asta e”, ci opriţi, inerţi.

Deşi curge, prin ciclitate şi periodicitate, tot inert e şi timpul dual. Când infinit plus infinit fac tot infinit, trecerea celui trivaloric,(determinist-cauzal) ţine tot de inerţialitate. Cum, totuşi, trebuie gândit pentru a avea parte de timp? Digmocratic, parte cu parte, prin cât îl gândim paritar în totalitate. Moduri de gândire, vremurile au aceiaşi valoare de adevăr indiferent câţi le-au trăit şi, indiferent câţi susţinători au la un moment dat ca mentalităţi, numai egala lor participare la dialog poate vindeca timpul de inerţie. Viaţa este nesfârşită şi dreaptă, nu moartea.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul