Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mami, dac-ai şti cāt mă bucur!

        Radu Aldulescu

Asta a fost īn februarie 1989, cīnd a simţit că nu mai poate să amīne, fără să presimtă totuşi că lucrurile s-ar fi rezolvat de la sine spre sfīrşitul anului, odată cu revoluţia care avea să deschidă graniţele. Dumnezeu şi Ana Maria, draga de ea, i-au dat curaj şi putere şi uite că se nimeri tot īntr-o vinere, ce se dovedise zi bună cīnd fugise din Romānia īn urmă cu un an şi jumătate. Era pentru prima dată, de un an de cīnd lucra la pensiune, cīnd se īnvoia la doamna Kraml, pentru două zile sau trei, īi spuse, cīt să-şi aducă fata din Romānia, iar doamna Kraml chiar s-a bucurat. I-a spus să aibă grijă, mă rog, toată lumea era alături de ea, aşa īncīt trebuia să nu-i dezamăgească... După vreo cinci ceasuri de mers cu Mercedesul lui Mirko prin Austria şi Ungaria, la nouă dimineaţa erau la graniţă la Nădlac, pe cīnd Mariana avea un vis cu ea şi Remus trăgīnd de Ana Maria, disputīndu-şi-o pīnă au rupt-o. Avea īn mīnă capul şi o mīnuţă ca de păpuşă, iar capul acela gīngurea şi se jelea, mami-mami-mami. Un ghiont de-al lui Mirko o dez­metici din jelania şi tristeţea aia grea, legănīndu-se parcă īntre somn şi moarte.


- Hai, Mariană, c-oi mers destul cu căruţa! Ia-o pe jos c-or obosit caii. Hai, repede-repede-repede, pīnă nu se prinde vameşii ce vrei să faci şi ne ia dracu pe-amīndoi.


Parcă-i era mai frică şi decīt ei, deşi avea paşaport şi trecuse pe aici de sute de ori.


- Unde ne īntīlnim?, īl īntrebă după ce coborī din maşină.


- Pe şosea, la doi kilometri, e un Peco. O să mă aşez acolo la coadă la benzină, să te aştept.


Īn momentul următor se pomeni īn mijlocul şoselei, printre maşini, aşteptīndu-şi rīndul la vamă, ca aruncată dintr-un vapor īn mijlocul oceanului. Īncotro, Mariano? Acuma să te văd, Doamne Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Se ascunse īn spatele tirurilor şi merse pe līngă ele mai repede sau mai īncet, ferindu-se din calea privi­rilor vameşilor. Doamne, apără şi păzeşte, după marea mila Ta...


Nu mai făcuse niciodată asta, să se ascundă după tiruri şi n-o īnvăţase nimeni. Īi venise ca din senin, tot uitīndu-se după un lan de porumb īn ziua aia de februarie īnsorită, ca de primăvară. Mai merse cīteva sute de metri pe şosea, după ce tirurile trecură de vamă şi īncepură să accelereze, după care intră īn pădurea de pe dreapta, se afundă īn ea vreo douăzeci de metri şi continuă să meargă paralel cu şoseaua. Se apropie din nou de şosea, spre marginea pădurii, cīnd văzu convoiul lung de maşini aşteptīnd la coadă la Peco. Mercedesul alb, penultima maşină, ar fi aşteptat probabil pīnă diseară ca să alimenteze. Īl strigă pe Mirko din dosul unui copac, īn timp ce o fulgeră ca un şoc electric gīndul că e din nou īn Romānia. Īi era frică să iasă īn şosea şi uite că venise rīndul lui Mirko să aţipească, cu capul īn piept, de n-ar mai fi avut mult pīnă să dea cu dantura lui de aur īn volan şi bineīnţeles că n-o auzea. Īi tri­mise īn ochi un sclipăt captat din soare cu cadranul ceasului, pe care-l alungă ca pe o muscă. Deşteptarea, Mirko! Ieşi din convoiul de maşini şi o luă spre şosea spre direcţia Aradului, făcīndu-i semn totodată să-şi continue drumul prin pădure, pe līngă şosea, iar el o aşteaptă peste īncă un kilometru.


N-or fi fost chiar inutile atītea măsuri de precauţie; dar lui Mirko chiar īi era frică. Se lăsase la mīna lui, dar şi el trebuia să se lase la mīna ei. Mai aveau şaptezeci de kilometri pīnă-n Arad, de care n-aveau decīt să tragă şai­sprezece ore; Mariana decise că vor ajunge la patru dimineaţă, cea mai bună oră pentru a nu fi văzută de cunoscuţii care ar da de veste īn tot oraşul, măcar că mai apoi s-ar fi foit cu Ana Maria la lumina zilei pe străzi, deh, ce o vrea Dumnezeu. Mirko se străduia şi el, uite, se gīndise cum s-o rezolve cu fetiţa. Cīt au stat şi au tras de timp pe terasa hanului La Răscruce, cu ciorbă de burtă, mititei şi bere, īn buza pădurii şi īn lumina primăvăratecă a amiezii, el īi povesti de un prieten din Oraviţa, care are paşaport de trafic, ca al lui, şi pe fiică-sa trecută pe el, de doi ani, ca Ana Maria, aşa că i-ar putea servi. Chiar īl sună de la un telefon public din holul restaurantului şi uite că rezolvă: pentru două sute de mărci doar, prietenul ăla o să le treacă fata dincolo cu maşina. Treaba-i ca şi făcută, bine, īţi mulţumesc Mirko.


Aşa cum plănuiseră, la patru dimineaţa sunau la uşa apartamentului de pe bulevardul Aurel Vlaicu. Mami are somnul uşor, aproape că nu doarme deloc noaptea, iar Mariana se baza pe asta, ca să nu zăbovească prea mult la uşă, să trezească vecinii pe care-i ştia prea bine de ce-ar fi īn stare. La cel mai mic zgomot de pe palier crăpau uşile să vadă cine intră sau iese, ca să aibă ce comenta toată ziua pe banca din faţa blocului; bīrfa aia miloasă-īnveninată, de nu te-ar mai fi spălat tot Mureşul, şi-acuma ce ar mai fi fost s-o vadă la uşa lui madam Nădăban pe fiică-sa?


Mami se trezi īntr-adevăr imediat, dar ce dracu să te faci cu ea că nu-i deloc dispusă să coopereze? Pe moment, Marianei īi trecu prin cap că poate ar fi fost mai bine s-o prevină la telefon ce are de gīnd. Ba bine că nu, se temuse tocmai de ce e pe cale să se īntīmple acum, ce tīmpenie, uite-o pe mami holbīndu-se prin vizor şi mirīndu-se din răsputeri, special parcă s-o audă tot blocul: ce dracu’ o căuta ţiganu ăsta la uşa mea? Şi Mariana apărīnd din spatele lui Mirko, numai că nu căzu īn genunchi, s-o īnduplece să crape uşa, legată cu lanţul zăvorului, şi chiar şi aşa e prea destul.


- Mariana mamă, te rog să nu te superi pe mine. Nu pot să te las să intri. Şi aşa am probleme mari din cauza ta cu miliţia şi securitatea. Dacă mai află că te-am băgat īn casă, īţi dai seama că nu-mi va fi uşor.


- Uite ce e, mami, dacă mă mai ţii la uşă, chiar o să ai pro­bleme. Dacă tot vorbim īn uşă, o să trezim vecinii; or să mă vadă aici şi vor anunţa miliţia şi securitatea. Ştii cīt de mult ţin ăştia la tine, ca decorată ce eşti de Ceauşescu şi le-ai făcut blocu’ de ruşine cu mine, c-am fugit peste graniţă...


- Nu mă īnvăţa tu pe mine, femeie bătrīnă, mama ta care te-a crescut şi s-a sacrificat, ce să fac...


- Mami, dă-mi drumu’ īn casă!, strigă Mariana īn şoaptă, gata să izbucnească īn plīns. Mă nenoroceşti, mami! Presimţind că n-ar mai fi avut mult pīnă să zbiere acolo pe hol, īn faţa uşii, cu un efort suprem de voinţă, se calmă. Adoptă un ton ce făcea apel la ra­ţiunea maică-si: doar eşti femeie cu capul pe umeri. Ce naiba, am crezut că ţi-era dor de mine, cum īmi spuneai la telefon. Sau m-ai minţit?, īntrebă, cu faţa scăldată īn lacrimi, cerşind milă chi­pului impenetrabil, cu privire dură din fanta uşii.


- Cum să te mint? Eşti copilu’ meu, singurul şi care te iubesc cel mai mult pe lume şi care io ţi-am spus să nu te īncurci cu nenorocitu ăla şi nu m-ai ascultat...


- Mami, mami, te rog...


- Te iubesc, da’ nu să vii aicea la uşa mea să-mi faci greutăţi acuma la bătrīneţe, cīnd mai am puţin pīnă la pensie...


- Dă-o dracului de pensie, mami!


- Da’ de ce? Io am muncit o viaţă, de copilă am tras de fiare īn fabrică şi mi-am văzut de treabă pīnă şi preşedintele Ceauşescu mi-a recunoscut meritele şi m-a decorat. De ce să am acum greutăţi, să-mi pierd pensia, amărīta asta de pensie la care am tot dreptu’ după cīt m-am chinuit să te cresc, să ai tot ce-ţi trebuie şi tu...


- Mami, mami, mami, ne aud vecinii şi cheamă miliţia şi securitatea. Ne nenorocim amīndouă, mami, ascul­tă-mă, lasă-mă să intru....


După un sfert de oră de parlamentări şuşotite prin uşa crăpată, īn sfīrşit o băgă īn casă cu ţiganul după ea.


- Şi domnul cine este?


Mirko zīmbi şi rīse-n hohote cu gura lui plină de aur lărgindu-se pīnă la urechi.


- E soţu’ meu, mami, trīnti cu năduf Mariana, dacă chiar te fute grija!


- Mariana, nu vorbi cu mine aşa. Dacă ţi-am dat drumu-n casă, acuma te obrăzniceşti?


- N-o supăra pe mămicuţa ta, făcu Mirko.


Mami se holbă la el şi pe urmă la fiică-sa:


- Chiar sīnteţi?...


- Chiar aşa. Nu te mai holba la el, că-i mai pricopsit decīt Remus. Are Mercedes şi casă-n Viena şi mami strīmbīndu-se ori­pilată sau entuziasmată, oricum mirată din cale-afară şi Mariana completīnd, plusīnd: am venit să luăm fata, şi Mirko confirmīnd cu o replică cīntată, ca de cuplet de operetă:


- Da, domniţă, noi am venit după fetiţă. O luăm cu maşina cu noi la Viena.


- Cum, care fetiţă?!, strigă mami atinsă instantaneu de un puseu de isterie.


- Cum care fetiţă? Pe Ana Maria.


- Aha. Mami se răsuci, părīnd să subscrie la povestea asta, nu chiar lesne de crezut. Cum s-o luaţi? Azi o duce taică-său la creşă, fiindcă lucrez schimbul unu şi la ora pa­tru tot el o ia acasă. Mai mi-o aduce seara, dacă vrea. Dacă nu vrea, nici nu se pune pro­blema. Remus, mă-nţelegi, legea i-a dat fetiţa, şopti mami, făcīnd parcă te miri ce dezvăluire a unei intimităţi ruşinoase; păi, bineīnţeles că fetiţa era a lor, dar uite că aparţinea nemernicului de Remus, foarte chitit să-şi bată joc: abia-abia mi-o dă mie; mă rog şi mă umilesc la el cu ceru’ şi pămīntu’ să mi-o lase. Preferă s-o ţină singură īncuiată-n casă, decīt să mi-o dea s-o scot la plimbare. Fetiţei nu-i e bine, Mariană, să ştii, da’ Remus, degeaba ai să i-o ceri că n-o să ţi-o dea să-l pici cu ceară...


- No, mami, n-avem noi treabă cu Remus. Uită-te aicea la mine cum o să facem. Dai acuma telefon la fabrică să te īnvoieşti pentru azi...


Aşteptă īncuviinţarea sa, ştiind că īndeobşte se īmpo­triveşte de dragul de a se īmpotrivi şi totodată nu concepe să se īnvoiască nici pe moarte să fie; īn patru labe, dar să ajungă la program; mereu la datorie, pe viscol, furtună ori pe vreme bună, fără īnvoiri şi fofilări, fără să se cruţe, ea, comunista, stahanovista care spulberă normele... Era altminteri pentru prima dată cīnd o auzea milogindu-se īn contul pensiei pe care i-ar periclita-o fiică-sa, poate unde s-o mai fi īnmuiat şi luminat, unde nu dă Dumnezeu, păi chiar aşa, uite-o că pune mīna pe telefon şi-i spune maistrului că nu se simte deloc bine azi, o să treacă pe la medic şi poate o să-şi ia un me­dical, meştere Vasilene, nu mai merge cum mergea, nu mai ţine cum ţinea, am īmbătrīnit şi noi de-acuma, iar meşterul Vasileanu că nici nu se pune problema, doar are atītea recuperări de luat din atītea duminici lucrate, să se ducă să-şi vadă de sănătate că-i mai bună decīt toate...


- No, bine! Noi două, mami, la nouă ne ducem la creşă s-o luăm la plimbare pe Ana Maria. Mirko o să rămīnă aici să se odihnească, că pe urmă o s-avem nevoie de el.


Au făcut īntocmai. S-a nimerit bine, că Marika era de serviciu la creşă şi s-a bucurat văzīnd-o pe Mariana, de care auzise că s-a aranjat bine la Viena, dar se mira că reuşise să vină. Īşi luase cumva cetăţenia? Bineīnţeles că şi-a luat cetăţenia austriacă, o minţi Mariana şi uite, pentru tine, să-ţi iei ceva, că m-ai īnvăţat de bine, păi dacă nu făceam ca tine, cine ştie ce s-ar fi ales de mine... Īi dădu o bancnotă de o sută de mărci şi că ar vrea s-o scoată pe Ana Maria la plimbare, dacă se poate, o oră barem, că i-a fost tare dor de ea... Marika n-avea nimic īmpotrivă, dar vor trebui să ceară voie directoarei, doamnei Pahonţu, păi cum să nu, Mariana o ştia pe doamna Pahonţu de cīnd se ştia, de cīnd era de vīrsta Anei Maria şi doamna Pahonţu Eugenia īi fusese educatoare la creşă, aşa că nu-i o problemă. Uscăţiva doamnă Pahonţu, un fel de doamnă Kraml mai expansivă, se bucură şi ea s-o vadă pe Mariana că-i bine, şi chiar schiţă gestul de a refuza cele două bancnote de o sută de mărci pe care i le dădu aceasta, după ce se īmbrăţişară şi se pupară şi bine că ţi-ai mai adus aminte şi de bătrīnii pe līngă care-ai crescut, la care mami se prinse-n joc, şi io i-am spus doamna Pahonţu să ne mai dea cīte un semn. Bineīnţeles că şi doamna Pahonţu o īntrebă cum e acolo şi dacă şi-a luat cetăţenia, fiind de neconceput altminteri să apară pe aici de capul ei, aşa īncīt trebui s-o asigure şi pe ea că are cetăţenie austriacă şi serviciu şi casă şi tot ce-i trebuie īn Viena, altfel nu şi-ar fi permis să le viziteze şi acuma a venit aici pentru fiică-sa, s-o vadă şi, dacă se poate, cu voia doamnei Pahonţu, care o ştie de atīta amar de vreme, s-o scoată la plimbare o oră, doar o oră şi o aduce īnapoi.


Doamna Pahonţu īi spuse că poate s-o ţină şi două ore. Remus vine de regulă s-o ia īn jurul orei patru, chiar şi sīmbăta, da, Ana Maria rămīne mereu printre ultimii copii. Doamna Pahonţu mereu īi spune lui Remus s-o lase pe doamna Mari s-o ia, şi el nu şi nu, că-i copila lui, īncre­dinţată prin lege, aşa că el răspunde, nu-şi permite să lase pe alţii...


Holul acela lung, cufundat īn penumbră, ca o galerie cu scăunele pentru copii lipite de pereţi, trebuie că-l mai văzuse īn urmă cu doi ani. Şi-l amintea ca din altă lume, ca o sală de judecată pentru copii, din care copiii tocmai plecaseră după ce primi­seră verdictele, iar īn capătul culoarului o uşă, o cameră tot īn penumbră, un pătuţ cu gratii de lemn şi Ana Maria īn picioare ţinīndu-se de gratii. Părea speriată, ca o sălbăticiune captivă, iar privirea ochilor mari, albaştri era crucişă.


Mami o luă īn braţe.


- Are ceva la ochişori, spuse. A făcut un şoc de cīt a ţinut-o nemernicul ăla singură-n casă.


Mariana īncremenise cu ochii pe ea.


- Cine-i tanti asta?, īntrebă Ana Maria. Şi de ce se uită aşa la mine?


- E mămica ta, cu care vorbeşti la telefon, o lămuri doamna Mari.


- Oh, mami! mami! mami!... Se opri ca un actor, care vrea să urmărească efectul replicii asupra publicului. Schimbă tonul entuziast pe unul sfiit, adresīndu-se buni­că-sii: Pot să mă duc la ea s-o strīng īn braţe?


Doamna Mari o trecu īn braţele maică-sii; fetiţa īi strīnse capul īn braţe din răsputeri, cu un soi de deznădej­de ce părea a unei vīrste mature, după care o pupă pe toată faţa ca un căţel īn clipa regăsirii stăpīnului iubit, mami, mami, mami....


- O să mergi cu mine, īngăimă Mariana sufocată de emoţie, să cumpărăm o īngheţată...


Fetiţa o strīnse iarăşi īn braţe, acoperindu-i gura cu pieptul:


- Oh, mami, dac-ai ştii cīt mă bucur c-ai venit!


Doamna Pahonţu le ură distracţie plăcută, nu īnainte de a-i reaminti Marianei că cel tīrziu la ora trei să aducă fetiţa īnapoi, ca să nu aibă greutăţi cu Remus. O jumătate de oră mai tīrziu erau līngă Mercedesul lui Mirko parcat īn faţa blocului de pe Aurel Vlaicu. Mariana a rămas cu Ana Maria līngă maşină, iar mami a urcat sus să-l cheme pe Mirko. Peste īncă o jumătate de oră ieşeau din Arad şi Mariana deja uitase de doamna Pahonţu şi Remus, la care se tot gīndise cu sufletul la gură, cīt umblase cu fetiţa de la creşă pīnă la maşină, ar fi fost culmea să dea nas īn nas cu el pe stradă şi să se-aleagă praful... Īşi aminti īn schimb că nu-şi luase rămas bun de la maică-sa, care o ajutase, da, fără ea n-ar fi reuşit şi parcă ar fi īncercat-o o urmă de părere de rău că se cam pierduse cu firea şi se purtase cam urīt. Cu Ana Maria īn braţe pe bancheta din spate, parcă ar fi lăsat īnsă īn urmă toate părerile de rău, o dată cu ultimele blocuri şi case ale Aradului. Chiar n-o frămīnta ce o să se facă de-acum īncolo, spre deosebire de Mirko, pătruns deja de responsa­bili­tatea sarcinii sale de a organiza trecerea fetiţei peste graniţă.


- Prietenii ăştia de care-ţi spuneam, Mariană, ăştia cu fetiţa pe paşaport, am vorbit cu ei la telefon. Sīnt la Pecica. O să ne īntīlnim cu ei să le dăm fetiţa.


Ca o replică mută, Mariana o strīnse mai tare la piept pe Ana Maria. Cum s-o dea, cīnd abia a regăsit-o...


- Unde-i īngheţata, mami, ai zis că-mi dai īngheţată!


- O să luă noi şi īngheţată. Acuma, mami o să te ducă la ea acasă. Să nu-ţi fie frică de mami...


Ei, Marianei, īi era de fapt frică s-o dea celor care trebuiau s-o treacă graniţa, de unde pīnă īn urmă cu zece minute văzuse īn planul lui Mirko cea mai bună soluţie.


- Cum să-mi fie frică, mami? Doar te ştiu de la telefon...


Chiar aşa, o ştie de la telefon şi oricum, īşi spuse, ce tīmpenie s-o īntreb dacă-i e frică de mine, şi păcăliciul ăsta de Mirko...


- Ziceai că-s din Oraviţa prietenii ăia ai tăi...


- Sunt de la dracu să-i ia. Ai fi vrut să mergem pīnă la Oraviţa, prin filtre de miliţie?... Ce mai contează de unde sīnt? Ne īntīlnim acuma cu ei şi le dăm fata ca s-o treacă dincolo.


Din nou o strīnse tare pe Ana Maria şi-şi spuse dacă nu cumva ar fi mai bine s-o treacă ea peste graniţă. Decise totodată că īn cazul ăsta ar fi riscat īncă şi mai mult decīt risca lăsīnd-o pe mīinile prie­tenilor lui Mirko, care la o adică s-au oferit şi Mirko garanta pentru ei. Traseră, aşadar, īn Pecica la o casă a prietenilor prietenilor lui Mirko, o casă plină cu veri şi cumnaţi ţigani sīrbi, ceva mai albi decīt Mirko, dar tot cu dantura īmbrăcată-n aur majoritatea dintre ei şi vorbind un amestec de sīrbă şi ţigănească din care Mariana, care avusese de-a face īn Arad cu destui sīrbi şi ţigani, nu īnţelegea nici un cuvīnt. Beau bere, fumau şi mīncau seminţe īntr-o cameră joasă, de aproape că dădeai cu capul de tavan dacă te ridicai pe vīrfuri. Stăteau pe două dormeze şi pe jos, pe pămīntul acoperit ici şi colo de crīmpeie de preşuri. Era frig, deşi īntr-un colţ văzuse un godin de fontă vechi, paralelipipedic, cu picioare īn formă de gheare de leu şi un braţ de lemne īn cutia de carton din faţă. Frigul, mirosul de fum de ţigară amestecat cu cel de sudoare veche, dospită şi de picioare nespălate al atītor bărbaţi īi deşteptă acel sentiment de repulsie şi atracţie totodată pe care-l īncercase şi īn prea­ma lui Cinty. Ei o salutară īntr-o romānească limpede, ardelenească, īn care nu se distingea nici o urmă de accent sīrbesc sau ţigănesc. Unul din ei, chelios şi corpolent, burtos, la vreo treizeci de ani, īl īntrebă ceva pe Mirko īn dialectul lor repezit, iar după ce acesta īi răspunse la fel de repezit, veni la ea şi-i spuse că el va trece fetiţa peste graniţă. Īi arătă paşaportul şi rīse pupīnd poza fetiţei de-acolo. Anişoara, da, fiica lui şi de necrezut cum poza aceea semăna cu Ana-Maria, cam tot aşa ca numele celor două fetiţe. Omul o mai īntrebă dacă Mirko īi spusese de bani. Aha, uitase. Mariana īi īntinse cele două sute de mărci şi de-acum n-aveau decīt s-o ia din loc. Ea cu fetiţa-n braţe īn maşina omului şi Mirko, cu Mercedesul lui īn urma lor. Cu puţin īnainte de punctul de frontieră Nădlac, īnainte de a se despărţi, au stabilit cum vor face: ea să se īntīlnească cu Mirko īn faţa biroului de vize īn jurul orei 10, după ce Mariana va trece graniţa prin spatele tirurilor, fiind de-acum versată īn astfel de exchibiţii, iar după miezul nopţii se vor reīntīlni iarăşi īn aceeaşi formaţie, īntr-un birt cu program non-stop din Szeged.


Nu mai era altminteri nici o problemă pentru Mariana trecerea graniţei spre sau dinspre Romānia, aşa īncīt prima parte a planului s-a desfăşurat cum stabiliseră. Īn birtul de la Szeged īnsă, l-au aşteptat trei ore pe prietenul lui Mirko, care īn mai multe rīnduri a vorbit de la un telefon public īn dialectul acela al lor. Cine ştie ce vorbeau, iar Mariana deja īi suspecta că i-au luat fata şi n-o s-o mai vadă niciodată. Ana Maria, draga mamei, cine m-o fi pus?


Era doar ea cu Mirko īn tot birtul şi plīngea īn hohote, frīngīndu-şi mīinile:


- Oh, dacă nu apare fata, vă omor pe toţi. Mi-aţi luat fata, Mirko, mi-aţi luat fata! De bine ce v-am plătit omeneşte, cīt aţi cerut, şi pe tine, şi pe ţiganul ăla burtos. Vă omor – vă omor – vă omor...


- Şezi blīndă, Mariană, că nu ţi-a luat nimei fata. Stai liniştită să nu te ia la ochi poliţia şi n-ai nici paşaport...


Iarăşi se duse să dea telefon, cu Mariana urmīndu-l ca un gardian şi iar vorbi, tot īn limba aia din care ea nu īnţelegea nimic, dar de data asta sfada cu prietenii lui se soldă cu o hotărīre. Vor merge la Debrezen, da, prietenii lui Mirko o luaseră īntr-acolo, fiindcă au treabă acolo. Se vor īntīlni acolo, īi spuse Mirko, să nu-şi facă griji, dar Mariana intrase īn panică, bălmăjind cu glas tot mai stins şi pe urmă doar īn gīnd, vă omor vă omor vă omor, īn timp ce alt glas din ea īi spunea să se liniştească şi să facă ce ar fi de făcut să-şi recupereze fata, aflată īn pericol, īn timp ce Mirko o ameţea, plimbīnd-o pe străzile Debrezenului. Tăcea cu capul căzut īn piept īn dreapta lui Mirko, ca rănită de moarte, gemīnd uşor şi atunci văzu pe geamul maşinii o firmă luminoasă pe dreapta, pīnă īn dreptul căreia mai erau douăzeci de metri. Rendorseg scria pe firmă, adică poliţie. Īncă gemīnd, īi spuse lui Mirko să oprească puţin că-i vine să vomite. Imediat se opri, cu dreapta crăpă portiera, iar cu stīnga trase cheile din contact şi ţīşni iute pe treptele de sub firma cu Rendorseg, la uşă, cu dreapta pe clanţă şi cu cheile Mercedesului īn stānga, fluturīndu-le, arătīndu-i-le lui Mirko transfigurat de spaimă.


- Nu plec de-aicea, Mirko, pīnă nu mi-aduceţi fata. Şi repede, dacă nu vrei să mă duc la poliţie.


- Dă-mi cheile, Mariană!


- Asta īn nici un caz. Numai cīnd mi-aduci fata.


- Dă-mi cheile, Mariană, nu face prostii c-o să-ţi pară rău.


Se simţea o undă de ameninţare īn vocea caraghioasă, cīntată a lui Mirko, dar mai ales spaimă, disperare şi năuceală, faţă de ceea ce ar fi putut să iasă dintr-o confruntare cu poliţia alertată de una ca Mariana, īn pofida unor bune intenţii iniţiale, de care ea nu se īndoise. Uite-l cum se holbează ca idiotul.


- Grăbeşte-te, Mirko, şi adu-mi fata dacă vrei să nu...


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul