Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Virgil Diaconu

 


Ceasornicul


 


Totul începe înspre seară,


când ceasul din turn îşi începe rondul de noapte.


Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui


prin camera mea.


Totul începe înspre seară, când scăpaţi din cazarma de fier


soldaţii ceasului pornesc să cucerească oraşul. 


Când merg pe străzi, deodată mă trezesc înconjurat de soldaţi,


de aceşti războinici care cred că totul li se cuvine.


De aceşti războinici care îşi ascut săbiile de privirile mele.


 


Totul începe înspre seară,


când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui


prin camera mea, prin sufletul uitat deschis.


Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte în sufletul meu.


Eu locuiesc într-un ceasornic – mi-am spus –,


strigătele oaselor aleargă toată noaptea prin mine.


Uneori desluşesc printre ele glasurile mamei


care mă cheamă din depărtarea grădinii, din albastru.


Ale mamei, care îmi leagă rănile cu mângâierile ei,


care mă ceartă cu lacrima.


Cineva a pus cu siguranţă ochii pe mine.


Roţile din cer ale ceasului mă urmăresc cu scrâşnetul lor


de fier,


cu strigătul oaselor. Cu soldaţii întunericului.


Soldaţi pe care, în ultima vreme, nu-i mai dovedesc.


Aşa că până la urmă va trebui să îmi strâng


toate oştile risipite în crâng şi să accept lupta.


Şi să închei noi alianţe cu slujitorii luminii, 


cu hoardele migratoare, cu Pădurea şi Austrul.


Şi să aduc la zi vechile mele tratate cu vrăbiile.


Tratate din vremea când toate erau un ciripit


şi o bătaie de aripă.


Când toate locuiau într-un cuib: în mâna Domnului.


Da, eu va trebui să mă pregătesc pentru lupta cea mare!


Să-mi adun oştile şi să ies în câmp, la bătaie.


N-am nici o teamă, Domnul este cu mine!


Deja Pădurea a pus pe fugă soldaţii cu verdele ei!


Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor


zidurile întunericului. Ierihonul nopţii.


 


Eu locuiesc într-un ceasornic.


În noaptea aceasta gândurile mele vor pleca la război.


 


 


Coroană


 


Copilăria mea dintre două biserici…


Ea, strecurată printre bătăile de clopot,


ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa


în care coboară din icoane pe pământ.


 


O copilărie plină de sfinţi, o biserică din care,


scăpată, lumina o ia la fugă pe străzi…


 


O noapte de Paşte, în care Învierea se împarte tuturor.


Tuturor morţilor şi tuturor viilor… Învierea!


 


Copilăria mea dintre două biserici…


Calc pe urmele ei cu prinţesa de mână. Cu lumina de mână.


Sturzul cântă un lied, care trebuie să fie sufletul lui Iov,


după ce şi-a pierdut fiii.


Chiar şi toamna trece prin sufletul meu cu toate cuiburile.


Cu toate vrăbiile pe care Domnul le îngroapă în ramuri


ca să încolţească la primăvară.


 


Copilăria, neînvinsa copilărie!


Care cu sabia ei de lemn scurtează de cap balaurii nopţii.


Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:


sunt fluturele, sunt toate culorile care bat din aripi spre tine.


Sunt albina care bate cu aripa ei la poarta narciselor.


 


Copilăria! Care se ascunde seara în braţele mele.


Care ţipă în somn. Pesemne coroana de spini i se arată în vis,


coroana de spini începe să se vadă…


Spin cu spin – să se vadă.


 


Copilăria! Care până la Apocalipsă mai are atât de puţin.


Singurătatea mea urcă în Lună.


Nici nu mai ştiu pe unde mi-am lăsat, aseară, gândurile.


Să fie ele merele din capul copacului? Însângeratele mere?


Nici sufletul nu mai ştiu pe unde l-am pierdut.


Să-l fi uitat la greieri?


Să fie el cântecul sturzului, după ce şi-a pierdut fiii?


 


Copilăria, neînvinsa copilărie!


O flacără cu mâinile goale, în luptă cu întunericul. Cu spinii.


Şi cum taie unul câte unul capetele întunericului,


ea mă scoate în fiecare dimineaţă victorios din hăţişurile nopţii.


Din hăţişurile coroanei de spini.


Copilăria, neînvinsa copilărie!


 


Dimineaţa


 


În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.


În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în faţă dimineaţa.


Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier


care îşi bagă nasul peste tot,


prinţesa aceasta cu capul plin de vrăbii,


care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase


şi îmi umple urechea de cântec.


 


În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi intră pe fereastră,


joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.


Nici nu mă trezesc bine şi camera se umple de larma lor.


Toate au să-mi spună câte ceva,


de parcă ar fi nişte suflete plecate mai demult


şi întoarse la mine să mă certe…


Să mă certe pentru grădina mea de umbre,


pentru visele rupte; pentru trandafirii mei negri…


 


Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.


În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii


ce mă acoperă… În fiecare dimineaţă


ele îmi ciugulesc din palmă toate victoriile,


surâsul

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul