Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu toate străduţele duc la Roma

        Valeria Sitaru

 


 STR. BISERICA ENEI


 


Strada Biserica Enei poartă numele unei biserici care nu mai există. Negustorul  Atanasie Theodor a pus „lemnul” de temelie în 1611. Biserica a fost apoi reclădită din piatră şi cărămidă de către Safta, cumnata Maricăi Doamna, soţia lui Constantin Brâncoveanu.


În anul 1977, o macara se-nvârtea deasupra fostui bloc Dunărea, prăbuşit la cutremurul din 4 martie. Se povesteşte că, din „întâmplare”, macaraua a căzut chiar peste biserică. Unul din preoţii care au slujit în biserica Enei a fost  tatăl lui Nicolae Filimon, cel care a scris Ciocoii vechi şi noi.


Nicolae Iorga povesteşte că lângă această biserică se afla o casă  boierească.


Răducanu şi Veneţiana Văcărescu au vândut-o lui Mihai Bărbătescu. Iată inventarul făcut de Iorga: „grajd, cuhnie, şopron, casă de jos, casă mai mică, poartă bună, puţ în curte, curte de uluci, grădină asemenea cu casele de sus, toate îngrijite, cu paturi, cu laviţe şi cu păticele, macaturi cu uşi la toate casele, căptuşite cu ferestre de o  steclă pe toate casele, încuietori la toate casele, asemenea şi beciurile...” etc. Iorga vorbea mult şi scria disperant de amănunţit.  Nu pomeneşte, însă, de ce biserica poartă numele Enei.


În locul Facultăţii de Arhitectură era grădina lui Stavri. Acesta credem că era diminutivul unui grec. Cum ar fi  Băse, Stolo, Gigi etc. Stavri a cumpărat o parte din grădina gene­ralului Herescu şi în 1866 a transformat-o în „grădină de vară” care funcţiona şi pe timp de iarnă, cu aceeaşi de­numire. În acele vremuri, vara era răcoroasă şi iarna călduroasă. Totul depindea de punctul de „căldură” al spaţiului folosit.


În grădina lui Stavri se jucau comedii, făceau tumbe clovnii celebri ai Europei. Despre trupele francofone ale vremii a scris Claymore, alias Bacalbaşa, în „Carnetul de High Life”. Distracţia vară-iarnă a durat cam 30 de ani. În 1900 proprietatea a fost cumpărată de o societate germană.


Prin  ferestrele de cristal ale „casei de sus”, razele moi ale înserării reflectau în oglinzile sălii Liedertafel  trei chipuri de  bărbaţi eleganţi: Titu Maiorescu la vioară, Grigore Munteanu la pian şi G.I. Antonescu la violoncel. Foiţa de aur a stucaturilor vibra de emoţie.


Tot în această sală, marele dansator Willy dădea lecţii de dans, contra plată, unui High Life uitat.


Străduţa Biserica Enei lunecă spre Biserica Dintr-o zi. Aceasta poartă hramul Sf. Nicolae. Zidită în 1702 din porunca Maricăi Doamna, incendiată în 1825, refăcută în 1927 de Stolnicul Stan  a intrat din nou în reparaţii. Sprijinul vine în 2006 de la BNR, BCR şi alţi sponsori întru credinţă şi iertarea păcatelor.


O lume nouă trece, intră şi iese grăbită din Casino Princess, reprezentanţa Orange, Banc Post, California Nutri Center, Quick Design. Doar Căminul Artei şi Fondul Plastic rezistă cu mândrie patriotică acestor nume faimoase din xxI Century.


Un lord Francis Bacon local coboară dintr-o limuzină neagră. Taie o linie dreaptă, cu privirea, în aerul dintre Casino Princess şi Biserica Dintr-o zi. Fatalist şi singuratic, se îndreaptă spre blocul Dunărea de azi, reflectând asupra dezvoltării cunoaşterii umane: „Ştiinţa nu-i altceva decât imaginea adevărului, a realităţii”. O necunoscută din reclama lenjeriei Triumph „pentru trup, pentru suflet” îi rupe memoria şi celebra frază a lui sir Bacon se sparge de asfalt.


Un stol de pescăruşi întunecă cerul străzii Biserica Enei. Deasupra lor cerul înstelat. Şi luna.


 


 


 STR.  PERFORMANŢEI


 


Străbătând str. Performanţei, eşti tentat să crezi că acest nume se datorează performanţei unor căsuţe care au rezistat între numeroasele blocuri mari, mijlocii, mici şi potrivit de mici.


Blocul mare are 10 etaje şi cel puţin 5 intrări cu 5 scări.


Blocul mijlociu are tot 10 etaje, dar un minim de 3 intrări cu 3 scări.


Blocul mic are 4 etaje cu 4 intrări şi 4 scări.


Blocul potrivit de mic are 2 intrări şi, uneori, o singură scară.


Căsuţele care au rezistat între aceste blocuri au o singură intrare şi nicio scară. Una dintre ele, de culoare roz pal, s-a decojit din pricina privirilor celor care au insomnii în bloc. Pe  terasă tremură un lighean de plastic, nepregătit pentru intrarea în UE. Un lighean jignit.


Într-un colţ stingher, un părculeţ îşi ascunde cei şapte copaci - trei plute şi patru arţari – de privirea plăcuţei pe care scrie „str. Performanţei”. Nu poate fi la înălţimea acestui substantiv calitativ.


Coteţele şi garajele sunt  mulţumite. În orice clipă se pot transforma dintr-una în alta.


Brusc str. Performanţei, se termină. Un bloc mic – cel cu 4 etaje, 4 intrări şi 4 scări – îi pune capăt. Acest bloc a fost construit în 1961, în acelaşi timp cu zidul Berlinului. Cei care l-au proiectat  de-a curmezişul str. Performanţei au dat dovadă de-o gândire subversivă care s-a manifestat la Revoluţia de la 1989. Ei au vrut să demonstreze că niciun obstacol nu poate sta în calea acestui popor, chiar atunci când obstacolul este creat de ei înşişi. Str. Performanţei trece victorioasă peste blocul-zid Berlin şi continuă de partea cealaltă, purtându-şi acelaşi nume cu mândrie. Înainte de 1989, locuitorii zonei nu şi-au pus niciodată problema dacă sunt la Est sau la Vest faţă de blocul-zid. Ştiau prea bine unde erau.


Ca să ajungă de partea cealaltă, cetăţenii sunt nevoiţi să ocolească pe străzile vecine. Zidul Berlinului a căzut între timp. Blocul va  rupe-n două str. Performanţei, până la adâncile lui bătrâneţi.


Odată ocolit acest bloc performant, dai de un altul cu n intrări şi n scări. Toate balcoanele sunt închise. Brazii tăcuţi din faţa lor au renunţat să mai crească. Performanţa nu aparţine naturii pe această stradă. Unul dintre brazi, mai fra­gil, şi-a rupt singur vârful, profitând de trecerea unei furtuni. Un protest solitar şi neînţeles. În lumea vegetalelor nu sunt recunoscute gesturile psihologice.


La întretăierea str. Performanţei cu o alee minusculă se află o Pizzerie cu produse de import din Germania reunificată. Nu pizza e făcută din produse nemţeşti   reunificate, ci în acelaşi spaţiu se vând „corpuri de iluminat” şi „unelte şi scule” ale Germaniei reunificate.


Intrarea este păzită de o pisică. Ea toarce la caierul amin­tirilor din copilărie. Doi brăduţi împodobiţi sunt la dispoziţia altei pisici. Când apar două pisici într-o poveste, nu e posibil să nu existe şi o a treia. Aceasta stă pe o etajeră cu pantofi pentru copii, supărată că e strigată Motanul Încălţat.


 În rest, un brad de aur, un om de zăpadă, globuri magice, o sanie trasă de un ren, un Porsch, o ghirlandă de perle. Toate desenate pe geamul unui alt bloc cu n scări de pe str. Performanţei.


 


STR. SPARTACHIADEI


 


Căminul de bătrâni Floarea Roşie este înconjurat de un gard roz cu porţi roşii. În curte, portarul spală o Dacie Logan de aceiaşi culoare cu obiectele care o înconjoară. Aici doar viaţa  şi halatele infirmierelor nu sunt roz.


Ghirlande exterioare, fugite de pe str. Ghirlandelor de alături, au cuprins căminul, strângându-l ca-ntr-o poveste de iubire.


Vizavi, o scară din lemn de cireş neînflorit se sprijină leneş de-o casă neterminată. Lipită de gardul roz al cămi­nului, este curtea de joacă şi de sport al unei şcoli din cartierul Militari. Şcoala e verde. Mingea răsuflată. Copiii se joacă orbiţi de soare. Bătrânii beau iaurt în faţa aceluiaşi soare. Umbrele copiilor se proiectează pe gardul de sârmă care le spintecă şi apoi îi stropeşte pe bătrâni cu gesturile lor zvăpă­iate.


Paralel cu micuţa stradă Spartachiada este o altă stradă cu acelaşi nume. Partenogeneza bituminoasă e un mod de reproducere specific în Bucureşti. Astfel, s-a reuşit să se dea unor străzi paralele aceeaşi denumire. Blocurile au urmat acelaşi mod de reproducere. Lângă unul dintre ele, o casă s-a acope­rit de grilaje pe aproape toată suprafaţa nelocuibilă. Pe un gard, struguri din toamna trecută au rămas atârnaţi în vie. Vor să sărbătorească ultimul rod înainte de alinierea în ciorchini, conform normelor europene. De frica aceloraşi norme, frunzele copacilor din această regiune s-au lipit unele de altele, formând un fel de grămezi pe care nici viforul nu le va mai putea spulbera.


Suspendat într-un balcon, un bătrân neinstituţionalizat caută în praful timpului amintiri despre Rosa Luxemburg. O femeie frumoasă care hrănea la sânul ei lupta de clasă. La radio răsună vocea Madonei. Cântecul ei antrenează în praful străzii picioarele unei tinere care se visează Oana Zăvoranu. O localnică hrănită artificial.


Prin ce minune spartachismul spartachiştilor terorişti ai anului 1918 s-a transformat în spartachiadă?


Prin ce minune Olimpiada a ajuns olimpiadă, iar Dacia daciadă?


Astfel se întreabă, cât e ziua de lungă, portarul care-şi spală Dacia Logan în curtea Căminului de bătrâni Floarea Roşie.


Luxemburgul este capitala Marelui Ducat de Luxemburg. Acolo îşi desfăşoară activitatea Curtea de Justiţie a Europei. Rosa nu mai e.


 


STR.  PARTITURII


 


O bătrână străbate str. Partiturii ca o barcă fără catarg. Se leagănă lată-n spate. Pe cap poartă o pălărie moale, cu boruri croşetate, spre deosebire  de sacul de rafie înfoiat din  mâna stângă. Obrajii sunt învineţiţi ca şi buzele strânse cu ciudă într-o linie oblică. Dintr-un bloc în formă de L ţâşneşte o fetiţă care trânteşte  uşa de metal. Bătrâna o priveşte pe fetiţă. Sau invers. De la unul din balcoanele blocului cineva aruncă o cutie de conservă. Bătrâna şi fetiţa ridică  privirile deodată. Nimeni. Perdelele stau nemişcate. Bătrâna se apleacă şi ridică cutia de conservă. „Ce bine că n-a fost o sticlă”, îşi zice pe sub borul croşetat al pălăriei moi. Fetiţa râde şi porneşte spre şcoală.


Comercializarea conservelor în  cutii metalice, şi nu în sticle a redus numărul de accidente involuntare pe toată planeta. De accea, în anul 1810, Nicolas Appert a câştigat un premiu dat de Ministerul de Interne pentru lucrarea: „Arta de a conserva timp de mai mulţi ani toate substanţele animale şi ve­getale”. În cutii metalice, şi nu în sticle!


O altă bătrână îşi face apariţia de-a lungul str. Partiturii. În mâna stângă are un sac de cartofi, iar în dreapta un câine în lesă. Ocoleşte o pată de ulei şi lunecă peste aceeaşi conservă. „Ce bine că n-a fost o sticlă” se gândeşte la fel ca prima bătrână. Câinele e surd şi cască gura fără să mai latre.


Din spatele unui tomberon apare o altă bătrână. Cutia de conserve aşteaptă liniştită. Ea ştie că toate sunetele produse de oameni şi animale au  înălţime, durată, intensitate şi timbru.


Tema muzicii de pe str. Partiturii nu se schimbă niciodată. O vrabie se zbenguie la soare în ritm de ALL THAT JAZZ.


O bătrână...


 


 


STR. FLOTEI


 


Pe harta Bucureştiului str. Flotei se află undeva în cartierul Militari.  Ea este situată între str. Apusului şi str. Mărgelelor.


Am căutat o stradă cu nume de port în apropiere de această zonă. Nu e. Nici măcar o alee sau intrare cu numele Anvers.


Cei care locuiesc în zonă ştiu că din str. Apusului nu pot să intre direct pe str. Flotei. Aceasta este camuflată de mai multe blocuri. După parcurgerea unui labirint de alei, poţi să dai cu capul de capătul acestei străzi. O ţeavă de metal, cu o pancartă  stas  pe care e scris numele străzii, îţi sare în ochi şi nu mai iese de acolo.


Impresia de mister pune stăpânire pe toate simţurile. Să fie vreo variantă a Triunghiului Bermudelor?


Lungimea  străzii e cât trei-patru barje. Poate mai mult.


Interesul pentru str. Flotei a crescut vertiginos după 1992. Conţine ea răspunsul la misterul acelui an?


Descrierea este dificilă. Pare a fi o stradă banală. Asfaltul e nou, ca o mare de ulei. Gardurile sunt înalte. Firmele ascunse. Un garaj cu efigia Mercedes e păzit de doi pitici de ghips. Boboci de crini roşii, din plastic, stau atârnaţi într-un leandru. Singurul restaurant din zonă poartă numele Cocoşul Roşu.


Ce să înţelegi?


Nedumerirea creşte când în faţa unui bloculeţ vezi o puzderie de ciuperci-gigant din ghips. Roşu cu alb.


Dacă Tintin, reporterul-erou de bandă desenată, ar ajunge din întâmplare pe str.. Flotei s-ar decolora pe loc.


Chiar şi Milou, câinele lui, ar rămâne cu coada-n aer. Chiar dacă foxterierii n-au coadă.


Singurul care l-ar putea lămuri pe Tintin şi pe noi este căpitanul Haddock. Era în 1942. Barca era dirijată spre aventura din Insula Steaua Misterioasă. În barcă urcă Tintin, câinele Milou, poliţiştii Dupont şi Dupont, savantul Tournesol, multe lăzi de whisky pentru comandant şi altele. Astronautul Hipolit Calis îl anunţase pe Tintin că sfârşitul lumii e imanent. O enormă bulă de foc se apropia de pământ cu viteză şi ameninţa planeta. Căpitanul Haddock, bând whisky, îşi îndreptă barca spre insula unde tocmai căzuse un aerolit care conţinea un metal necunoscut. Între Europa şi SUA lua naştere marea rivalitate.


Tintin începu să transmită de la faţa locului despre ciupercile suspecte vopsite-n roşu cu alb. Pe măsură ce creşteau, făceau explozie...  Restul aventurii decurge dramatic pe banda desenată.


Hergč, părintele lui Tintin, a folosit pentru prima dată autocenzura şi fantasticul într-o bandă desenată, pentru a  evoca o actualitate politică în plină criză.


Peste ciupercile de pe str. Flotei defilează un stol de porumbei militari.


Aerul e neliniştitor.


O armonie iluzorie ne duce cu gândul la metafizica obiectelor care plutesc pe ape şi poartă numele acestei străzi.


Există, oare, o apariţie şi o dispariţie fără cauze şi doar cu efecte?


Acesta este Misterul din Triunghiul Bermudelor pentru următorii cinci ani.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul