Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatru cu miere, canapea şi băşcălie. Zimbrii tropăie prin gānduri

        Horia Gārbea

 


 


Olga Delia Mateescu, Miere şi canapea,


Editura Palimpsest, teatru


 


Un paradox literar-artistic doar aparent este acela că Olga Delia Ma­teescu se află, dintr-un punct de ve­dere statistic, situată la fel de bine īn topul autorilor dramatici şi īn cel al actorilor. Desigur, notorietatea ei ca interpretă de teatru, de film şi de televiziune este cu mult mai mare īn ochii publicului larg. Dar īn breasla restrīnsă numeric şi exigentă pīnă la răutate a dramaturgilor, poziţia autoarei este incontestabilă: īn primele locuri ale ierarhiei. La aceasta contribuie date obiective lesne de apreciat, īntre care numărul de piese scrise şi publicate īntr-o carieră care īşi socoteşte de pe acum deceniile, numărul premierelor, īntre care şi cele ale Teatrului Naţional din Bucureşti, numărul şi importanţa premiilor literare, de la cele UNITER la cele ale Uniunii Scriitorilor. Volumele de proză scurtă şi romanele īntregesc profilul unei scriitoare pe deplin omologate şi pe care răsunetul rolurilor interpretate nu-l estompează decīt pentru cei care nu au o iniţiere mai adīncă īn literatura contemporană.


Acei lectori care sīnt şi privitori de teatru ar observa cu uşurinţă că actriţa Olga Delia Mateescu este o persoană īntrucītva distinctă, deşi provenită şi desprinsă din acelaşi eu, de autoarea de literatură omonimă. Profesionalismul scenic īnalt al artistei stă īn valenţele unei interpretări cu nuanţe multiple şi fine, potenţate de inteligenţă, a cărei principală calitate este precizia descifrării sensurilor, īncīt ea se identifică perfect cu personajul, ajungīnd, ca anecdotă, să fie detestată īn „civil” pentru personajele negative pe care le īntruchipează pīnă la suprapunere.


Īn scriitura pentru teatru īnsă, deşi capacitatea analitică rămīne o calitate importantă, rolul primordial revine īndrăznelii de a inova, atīt īn ordine textuală, literară, cīt şi īn materia scenică. Devenită, īn faţa propriului text creat, o veritabil㠄Dr. Hyde”, actriţa marcantă care este Olga Delia Mateescu īşi subminează voit, dar şi instinctiv, īn statutul de creator de ficţiuni şi căutări existenţiale şi textuale, toate cīştigurile de care putea beneficia prin experienţa şi rutina scenei. Ea ocoleşte cu obstinaţie orice confort la care ştiinţa teatrului ar īndreptăţi-o, asemeni asceţilor care aleg, pentru a dormi pe ele, pietrele cele mai colţuroase şi, īn locul pustniciei īn locuri agreabile, care ar transforma-o īn „turism”, ţinuturile cele mai inconfortabile.


Literatura dramatică semnată de Olga Delia Mateescu este vădit şi riscant experimentală. Ea nu se va lăsa īn voia comodităţii pe care, īn virtutea unei vaste panoplii de exerciţii actoriceşti, şi-o poate amenaja fără nicio dificultate. Dimpotrivă, acesta este sensul provocărilor continue pe care teatrul său le propune, va căuta „imposibilul” dincolo de orice schematism. Putem īnţelege: ducīnd la limite superioare interpretarea, nu mai rămīne interesant, ofertant pentru sinele creatoarei, īn cealaltă ipostază, cea de creaţie textuală, decīt să inoveze şi să īncerce muchiile de cuţit ale unor zone neexplorate prin mijloacele actoriceşti.


Cartea de-acum conţine trei texte scurte, de facturi diferite, centrul de greutate fiind plasat la final (comedia suculent㠄Canapeaua”, distinsă la concursul de comedie romānească FestCo 2009). Celelalte două piese sīnt monodrama ingenioas㠄Aniversarea” - cu 14 personaje, din care apare efectiv unul singur - şi farsa īntr-un act „Nemuritorii”.


Īn opinia mea, īn raportul operei sale cu critica, Olga Delia Mateescu a depăşit momentul unor simple des­crieri tematice sau stilistice, meritīnd, de acum, o desluşire mai profundă a resorturilor eului creator. Nu aceste rīnduri succinte o vor face, dar sper că vor contribui la īnceperea unui asemenea demers.


 


Virginia Moisescu, Pătuţul,


Editura Tracus Arte, poezie.


 


Poeta Virginia Moisescu debutează editorial cu o prezentare generoasă a Iolandei Malamen, ce remarc㠄abandonul īn senzualitatea cea mai pur㔠 a unui „tulburător mesaj liric” īncadrat īn „dezmăţul lingvistic” de după 1989. Poeta afirmă decisă c㠄Sunt femei cărora le tropăie zimbri prin gīnduri”, gata să precizeze că face parte din numita categorie, conform unui poem intitulat clar „Īmi tropăie zimbri prin gīnduri”. Desigur, zimbrul e un animal aproape fabulos, neasemănător cu măgarul lui Vasile din cunoscuta anecdotă, şi tropăitul lui e aproape metafizic. Virginia Moisescu oscilea­ză īntre directeţea totală şi concesia făcută livrescului, cu aluzii la texte biblice. Prima variantă e preferabilă, fiind de reţinut strigătul genuin: „Am să ţip despre tine pe străzi adormite/ īn case strivite de amintiri,/ la ferestre oarbe/ dincolo de uşi zăvorīte,/ īn firide pustii.” E un curaj să limitezi un text („am să ţip”) la atīt de puţin şi, totuşi, el, textul, ca şi īntregul volum, exprimă condiţia ţipătului de a fi scurt şi elocvent īn nearticularea lui. Poeta refuză elaborarea īn favoarea expresivităţii strigătului sau a simplului tropăit de zimbri. Aceasta fiind, desigur, cum deducem din poemele mai ample, o formă de rafinament. E o violenţă īn aceste poeme pe care titlul şi imaginea discordantă a copertei o neagă inexplicabil. Şi acum, simt nevoia să polemizez cu Iolanda Malamen, care numeşte „īnchegat㔠o poezie pulverizată ca un vas spart de acuta unei voci care, evident, ţipă! „Gīndurile mele se sparg ca nişte ferestre” – afirmă poeta.    


 


Mircea M. Ionescu, Filozofia băşcăliei,


Editura Play, teatru


 


Multe īmi plac la Mircea M. Ionescu, īncepīnd, fireşte, cu teatrul său. Atitudinea sa elegantă, bărbătească, dominată de fair-play, īn condiţiile īn care, īn sport şi īn viaţa literară, noţiunea e pe cale de dispariţie, impune admiraţie. Am scris de multe ori despre Mircea M. Ionescu, subiectiv poate, influenţat de prietenia pe care o inspiră şi o atrage magnetic. M-am bucurat de aceea că doi prefaţatori de priceperea īn teatru a lui Gelu Negrea şi Ion Parhon mi-au confirmat cu argumente, īn primele pagini ale volumului de faţă, că piesele lui Mircea M. Ionescu trebuie admirate. Īn mod special, cele două care compun cartea, şi anume Filozofia băşcăliei (la titlul căreia nu ader īnsă) şi Născuţi să emigrăm. Sīnt printre cele mai bune ale lui Mircea M. Ionescu. Dacă īn ele īntīlnim temele predilecte ale autorului: degradarea umanităţii sub presiunea „civilizaţiei” contemporane şi condiţia emigrantului (o obsesie firească a unui emigrant care a simţit pe viu toate durerile acestei condiţii), modul lor de expunere este superior altor texte. Īn plus, aceste texte sīnt mai „scenice” decīt altele, īn care se mai īntīmpla să primeze expunerea ideilor, şi nu realizarea lor teatrală. După 13 cărţi, un autor poate să intre īn rutină. Spre lauda lui, Mircea M. Ionescu tocmai se scutură viguros de ea, izbutind, pe motivele predilecte ale teatrului său, să producă surprize şi performanţe. 


 


Attila F. Balįzs, Missa bestialis,
Editura Limes, poezie


 


Mulţi dintre cei mai valoroşi poeţi maghiari din Romānia sīnt relativ puţin cunoscuţi de cei care nu pricep limba lui Ady Endre. Traducerile din opera lor sīnt rare şi au o circulaţie restrīnsă, īncīt volumul editat acum de Mircea Petean este, din start, o excepţie şi o bucurie. Īn traducerea īn limba romānă a Adelei Iancu şi cu o prefaţă foarte serioasă de Ştefan Borbély, versurile lui Attila F. Balįzs (semnat acum ca la noi, cu prenumele īnainte) sună foarte bine exceptīnd o folosire obstinată a epitetului antepus şi a unor inversiuni topice. Nu ştiu care e regula īn maghiară. Poate e la fel ca īn engleză şi, īn acest caz, calchierea procedeului nu se justifică şi dă o notă de preţiozitate unor poeme altfel fruste. Este īnsă doar un amănunt care nu īntunecă percepţia unui cititor atent, ce va găsi īn versuri un discurs alert şi profund, „demonic” cu metodă şi destructurant cu ştiinţă. Aşa cum prefaţatorul remarcă, Attila F. Balįzs este un revoltat care se vrea chiar iconoclast, dar este şi un abil orchestrator de efecte. Subtilitatea poetului se arată īntr-un text precum „oraşul surpat”, un strigăt puternic, dar şi ironic pe tema „ubi sunt?” dintr-un „luxor lipsit de strălucire” ca şi īn poemele lungi, atent construite cu aparenţa dezordinii. 


 


Boris Marian Mehr, Bazar oriental,


Editura Nouă, eseuri, versuri, memorii


 


Se vede treaba că Boris Marian a ajuns la concluzia că, dacă se vorbeşte de disoluţia şi confuzia genurilor, e cazul să o practice deliberat, pe scară mare, fără nicio preocupare de ce-ar putea crede cititorul sau de sistematizare proprie. Īn veritabilul bazar se amestecă la liber toate mărfurile, īntr-o ordine pe deplin aleatorie: proză, poeme, amintiri, cugetări, scurte eseuri – de altfel, toate textele sīnt scurte, autorul e preocupat să treacă la textul următor. Fiecare text īncepe abrupt, cu un citat din Eminescu sau cu un comentariu sever la Freud, cu un aforism sau cu un vers propriu, cīnd nu, cu o propoziţie banală. Indiferent. Important e că īncepe şi, la un moment dat, cu sau fără o concluzie, se termină ca să lase loc pentru īnceperea altui text, al cărui gen nu este predictibil. Īn aceste condiţii, e de la sine īnţeles că nu se poate exprima o judecată globală despre volum, īnsăşi valoarea produselor fiind foarte diferită. Avem şi obiecte de preţ, avem şi suveniruri de doi bani, turtă dulce şi condimente iuţi, unele peste altele. Poftiţi şi cumpăraţi!


 


      


Octavian Onea, Au fost Ploieştii urbea „Scrisorii pierdute”?,


Editura Premier


 

O carte bizară care caută să argumenteze pe 200 de pagini că DA, acţiunea cunoscutei piese s-ar derula la Ploieşti. Evident că e o chestiune minoră şi imposibil de probat pīnă la capăt şi care, probīndu-se eventual, nu ar reduce cu nimic universalitatea marelui dramaturg. Argumentele aduse de O. Onea sīnt adesea bizare  şi cad īn păcatul inducţiei incomplete. El vine cu liste de nume ploieştene şi chiar de prenume banale, comune (Ghiţă - de la Gheorghe, Nae, Zaharia), care ar dovedi localizarea ploieşteană a comediei. Prostie mai mare nu se poate! Deci dacă eu găsesc aceste prenume pe nişte liste de alegători din Giurgiu sau Buzău ar īnsemna că locul faptei ar fi simultan cele două oraşe? Dacă nişte oameni din Ploieşti sau Tecuci se numesc Zaharia īnseamnă că Trahanache ar fi de acolo? Că erau „bogasieri” cu duiumul īn Ploieşti se poate şi Caragiale o ştia (vezi „D-ale carnavalului”). Ce relevanţă poate avea acest amănunt īn localizarea piesei la care se referă volumul?  Şi alte materiale probatorii sīnt la fel de subţiri, iar multe pagini nici nu se referă la subiect ci la chestiuni complet paralele. Autorul nostru a pierdut timpul prin arhive ca să īncerce să dovedească, fără dovezi serioase, un lucru care, fie şi dovedit, e inutil. Mai atractivă mi se pare teza, ce este şi mult mai bine argumentată, a doamnei Elena Vulcănescu, după care oraşul Scrisorii pierdute ar fi… Piatra Neamţ. Oricum, s-a scris şi s-a tipărit īncă o zădărnicie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul