Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti din Estul sălbatic

        Goran Stefanovski

În româneşte de Ioana Ieronim


 


Născut în 1952, dramaturg de vârf al fostei Iugoslavii şi al Macedoniei natale, scena­rist, eseist de platformă internaţională. Iniţiatorul cursului de creaţie dramatică (playwriting) la Universitatea din Skopje (1986). În prezent, profesor la Universitatea Christ Church, Canterbury, Anglia. A fost Fulbright Outstanding Artist Scholar în SUA şi visiting professor la Institutul Dramatic, Stockholm. Autor al unor piese în cheia farsei tragice, privind tensiunea dintre identitatea personală şi istorie/politică.  Autorul a introdus, din  1974, paradigma postmodernă în cultura ţării sale. Numeroase producţii pe scenă şi la televiziune într-o serie de ţări europene şi în Statele Unite. Volume de teatru, eseuri, lucrări academice, publicate în mai multe limbi şi ţări. Membru PEN Club International; Parlamentul Cultural European; Academia de Arte şi Ştiinţe a Republicii Mace­donia; al recent înfiinţatului Consiliu European pentru Relaţii Internaţionale (ECFR). Ambasador cultural al Macedoniei în Anglia. Multipremiat, cel mai recent: Marele Premiu, Festivalul Internaţional de Literatură, Vilenica, Slovenia (2007). Eseul de faţă a apărut în mod repetat în ultimii ani în reviste şi volume din mai multe ţări.


 


Când am fost noi sexy?


Discutam cu prietenii la Festivalul Internaţional de Vară din Hamburg pe tema unei prezentări viitoare, când s-a propus un titlu provocator: „De ce Estul nu mai e sexy”.  M-am simţit, instinctiv, atacat. Cum?  Eu să nu fiu sexy? Ce vor să spună? Sexy în ce fel?  După ce criterii? „Sexy” – ce cuvânt ieftin! M-am uitat iar la întrebare. „Nu mai e sexy?” Deci înainte am fost sexy. Când, înainte? Când anume am fost noi sexy?


Cu alte cuvinte, Estul a fost sexy pe când nu era sexy? Când se zbătea sub jugul stalinist? Iar acum nu e sexy, când încearcă să devină sexy în sens occidental? Era sexy pe vremea când pretindea că e inocent şi naiv, dar acum are pretenţia că este sofisticat şi plin de experienţă şi-a încetat a fi sexy? Era sexy când era passé şi folcloric şi nu mai e sexy când vrea să emuleze Occidentul, să prindă ultimele „isme”?


Prietenii mei de la acest Festival sunt oameni inteligenţi. Teza lor o fi fost ironică, ori serioasă, poate şi una, şi alta. Dar m-au prins. Acum doream să spun şi eu ceva despre asta: cinic ori serios, poate şi una, şi alta. (Acest „ceva” se referă la fosta Iugoslavie, în care am trăit şi pe care o cunosc. Nu ştiu în ce măsură exemplele mele se pot aplica şi celorlalte ţări est-europene.)


Estul Europei încearcă din răsputeri să se reinventeze, să-şi definească noua identitate. Artiştii se trezesc dintr-o narcoză istorică. Se freacă la ochi, se scutură de iluzii, îşi resetează memoria. Se uită la ceas să vadă ce vreme este, tatonează în jur să verifice locul. Se privesc uimiţi în oglindă. Se întreabă ce să poarte: „Cum trebuie să arăt? Cine sunt eu?”.


Majoritatea hainelor disponibile pe moment vin din casele de modă ale Vestului. Politicienii esteuropeni le poartă ostentativ şi fără sfială. Sunt mândri să ceară bani din orice surse. Îşi schimbă iute constituţiile ca să corespundă standardelor Uniunii Europene, Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Sunt adepţii entuziaşti ai funcţiunii global, multinaţionale, văzând în asta progresul. Aceiaşi politicieni însă nu-şi mai plătesc artiştii.  „Scuze! Nu e control de stat, nu sunt nici bani de la stat. Facem toţi parte din aceeaşi piaţă ”.  Dar ei aşteaptă tacit, pe sub masă, de la artişti, un pic de puritate naţionalistă, căutare a rădăcinilor, „religie din bătrâni”. Ei spun: „Da, avem un hardware nou, dar să păs­trăm şi vechiul software. Da, piaţa e aceeaşi pentru toţi, noi am vândut fabricile, ne-am vândut şi turul pantalonilor, dar voi aveţi datoria să nu vă vindeţi sufletul”.  Astfel, politicienii nu numai că-i ţin pe artişti înfometaţi, dar le cer să mai şi cânte.


Atunci nu e de mirare că unii artişti duc dorul certitudinilor din „vechiul regim”. Ei spun: „Cenzorii cel puţin ne acordau toată atenţia şi iarna aveam căldură. Dictatul partidului părea mai puţin nemilos decât dictatul gustului popular. Realismul socialist nu era mai rău decât realismul capitalist”.  Tot acest chin dulce-amar se numeşte „tranziţie socială”. Un alt fel de a spune viol spiritual.


Iar Vestul cască. „Noi am mai văzut asta. Am trecut prin acelaşi lucru acum o sută de ani. Acumularea primitivă de ca­pital, ca în Oliver Twist. Plictisitor! Mai aveţi o sută de ani să realizaţi o democraţie socială, ca noi.  Până atunci noi poate-am ajuns şi pe lună.” Astfel că artiştii Europei de Est sunt condamnaţi nu numai la o sărăcie umilitoare în ţara lor, dar şi la o defazare în raport cu moda occidentală, spre care privesc pentru a-şi găsi salvarea. La traumă se adaugă şi insulta.


Discuţia pe tema unei viitoare dezbateri nu s-a finalizat atunci, fiindcă a izbucnit războiul din Kosovo. NATO a bombardat Serbia, împingând-o în uitare. Dându-i un şoc spre modernitate. Am ajuns din nou sexy, pe moment?  Nu-mi dau seama.


 


Cum mi-am pierdut povestea


Numele meu este Goran Stefanovski. Iată povestea vieţii mele, în câteva propoziţii. M-am născut în Republica Mace­donia, care pe vremea aceea făcea parte din Republica Federativă Iugoslavia.  Tatăl meu era regizor, mama actriţă. Mi-am petrecut primii 40 de ani de viaţă la Skopje ca dramaturg şi profesor de teatru.  M-am căsătorit cu Pat, care este englezoaică. Ni s-au născut cei doi copii, eram fericiţi. Aveam o poveste foarte bună.


Apoi, în 1991, a început războiul civil din Iugoslavia. Vieţile noastre s-au schimbat radical. Pat a decis că viitorul Balcanilor n-avea să fie şi viitorul copiilor noştri. Ei trei s-au mutat în Anglia. Eu am început naveta între Skopje, Macedonia, unde aveam un trecut sigur şi o numeroasă fa­milie şi Canterbury, Anglia, unde aveam un viitor nesigur şi mica mea familie. Am început să trăiesc între cele două poveşti. „Ne-am pierdut povestea”, i-am spus lui Pat. „Nu”, a zis ea, „povestea ne-a pierdut pe noi”.


Când am sosit prima oară în Anglia, Sarajevo era în flăcări şi am întâlnit o producătoare plină de bunăvoinţă care nu ascundea faptul că doreşte să scoată un profit din povestea mea. Mi-a zis: „Goran, în acest moment eşti o investiţie foarte bună. Dar asta nu durează decât şase luni. Grăbeşte-te”.


Cele şase luni au trecut. Eu nu mi-am îmbogăţit producătoarea. Acum îmi petrec timpul încercând să stabilesc o continuitate între cele două naraţiuni ale mele, să definesc rolul artistic al celui situat la frontieră. Încerc, răbdător, să explic prietenilor şi rudelor mele din Skopje că nu i-am părăsit pentru totdeauna şi nu trăiesc în lux în ţara făgăduinţei din Occident. Încerc să explic, răbdător, celor din Marea Britanie că nu sunt un dramaturg refugiat cu inima însângerată şi tulburări post-traumatice. Nu prea reuşesc să-i conving nici pe unii, nici pe ceilalţi.  Toţi par să aibă idei clare despre ce aş fi eu. Au clişeele şi stereotipurile lor. 


           


Cum şi-au pierdut povestea prietenii mei


Acum locuiesc la Canterbury, într-o lume veche, un mic oraş turistic cu o catedrală.  Pe strada principală există un magazin de comics care vinde noutăţi americane. În vitrină, silueta colorată, în mărime naturală, a unui personaj din serialul TV science fiction de succes „Babylon 5“.  Este imaginea unei fiinţe cu un amplu halou de carne în jurul capului. O cunosc pe actriţa care joacă personajul. Suntem prieteni. O cheamă Mira Furlan.  Una dintre cele mai mari actriţe de teatru, film şi televiziune din fosta Iugoslavie, protagonista teatrului nostru, eroina poveştii noastre. Acum este o extraterestră. Se confundă cu stereotipul despre est-europeni.


Recent a venit să mă vadă la Canterbury un prieten, Rade Serbedzija. Cel care, în fosta Iugoslavie, era un actor legendar. A fost Hamlet. A jucat în nenumărate filme şi piese noi. A fost protagonistul teatrului nostru, eroul poveştii noastre. Rade e acum o stea internaţională, primeşte roluri în filme la Hollywood. Ce roluri?  De mafiot dubios, est-european, de tip în care nu poţi avea încredere, de individ la marginea psihopatiei. Hamlet a devenit un personaj secundar. Protagonistul a devenit antagonist. Rade a devenit purtătorul clişeului despre oamenii Estului european.


Într-o după-amiază englezească ploioasă, am mâncat grătar sub o umbrelă. Am băut vin, am vorbit despre vremurile de odinioară. Apoi l-am dus să vadă fotografia compatrioatei noastre extraterestre Mira Furlan. I-am privit pe amândoi, unul lângă celălalt. Cei doi foşti eroi în realitatea virtuală. Scoşi în afara istoriei lor, a geografiei lor, a poveştii lor.  I-am spus lui Rade: „Ne-am pierdut povestea”.  „Poate n-am avut-o niciodată”, a spus el.


Parcă aud galeria post-modernă căscând. „Poveste. Continuitate. Soartă. Viaţă. Moarte. De ce sunt est-europenii aşa de sumbri, de patetici şi paranoizi? De ce nu vă înveseliţi şi voi puţin. Treziţi-vă! Lumea e un joc post-modern!” Poate aşa şi este. Sau poate fi. Asta - când nu ajunge să fie o groapă comună pre-modernă.


      


Ce e o poveste?      


O poveste este o naraţiune. O relatare. O succesiune de evenimente. Ea ne spune cine suntem, cine am fost, cine am putea deveni. E o interpretare. Asemenea identităţii, adică poveste despre ceea ce credem că suntem, o constantă negociere şi renegociere a eului.  Asemenea teatrului, care reprezintă o reflecţie, o viziune asupra lumii şi a ta însuţi, o lectură a trecutului şi o proiecţie în viitor.


Am să notez câteva observaţii personale despre cum văd eu diferenţa dintre poveştile de referinţă ale Estului şi Vestului european, dintre cele două naraţiuni-matrice. Sper ca asta să poată lămuri oarecum unde se află Estul meu şi cum a ajuns el acolo unde se află.


 


Naraţiuni-matrice


Anul trecut am văzut un documentar BBC despre Kosovo.  Un profesor dintr-o şcoală din Serbia le spunea elevilor la clasă că acum 500 de ani a fost pierdută o bătălie împotriva turcilor, iar acum era de datoria lor să se răzbune. Profesorul le oferea acestor copii o naraţiune, un tipar al identităţii lor. Orizontul aici era plin de războinici, răzbunare istorică, socoteli neîncheiate, sfinte idealuri naţionale. Am găsit în asta prea mult din istoria mea. 


Fiica mea Jana, în vârstă de şase ani când am sosit în Marea Britanie, avea în primul ei manual o poveste despre un grup de copii care şi-au pierdut câinele la metroul din Londra. O poveste plină de haz, cu tuşe de magie.  Nu istorie, nu războaie, nu identităţi îngheţate. O viziune globală, deschisă, descentralizată, civică asupra lumii. N-am găsit aici nimic din istoria mea.


M-am întrebat care dintre cele două naraţiuni era mai potrivită pentru fiica mea. Şi de ce ar trebui să se excludă aceste naraţiuni între ele?  Oare s-ar putea ajunge la un echilibru sănătos? Aveam nevoie urgentă de răspunsuri la aceste întrebări nu numai ca părinte, dar şi cetăţean. Cu atât mai mult, ca artist.


Şi, de fapt, cine este responsabil de aceste poveşti? Ele sunt scrise de funcţionarii din diversele ministere ale Învăţământului. (Se pare că ministerele Educaţiei din Germania şi Franţa au avut nevoie de zece ani la standardizarea manua­lelor de istorie, când au luat decizia cum să fie predată materia.) Naraţiunile-matrice sunt cele care creează contextul social şi discursul intelectual în care operează artistul. Ele reprezintă forţele centripete ale societăţii şi culturii. Artistul poate să le primească ori să le ignore, însă contextul va exista. Ca gravitaţia.       


 


Răţoiul Donald versus Bizanţ


Voi analiza cele două naraţiuni-matrice în forma lor cea mai urâtă şi mai vulgară. Să numim Bizanţ lumea Estului. Avem o societate închisă, verticală, patriarhală, macho, rurală, doar persoana din vârful piramidei ştie lucrurile – o societate ţesută strâns, unde nu vei fi însingurat niciodată, dar nici lăsat în pace.  Poziţia socială e fixă; oamenii au o poreclă – trecutul, viitorul şi prezentul fiecăruia sunt un dat. Nu există democraţie, nici toleranţă, nici un spaţiu logic pentru homosexuali – de fapt, nici pentru femei. Individualizarea se plăteşte cu un preţ mortal. Este o lume a fundamentalismului etnic. Pe de o parte, fraţi în eternă îmbrăţişare, pe de alta – trădători şi outsideri. O naraţiune în alb-negru, care se ocupă numai de chestiuni colectivist-tribale. Ea permite existenţa unui mare teatru naţional, distribuţii de mii de oameni, desfăşurări operatice. Naraţiunea Estului european e povestea despre un lacăt şi o cheie.


Donald Răţoiul se află într-o poziţie diametral opusă.  El trăieşte într-o societate urbană, rapidă, globală, post-indus­trială, de consum. Nu are mamă, nu are tată, nu are soţie ori copii. Se ocupă de trei nepoţi – care Dumnezeu ştie ai cui sunt. O vede pe prietena lui din când în când, dar fiecare pleacă la respectiva lui casă, în maşina sa. Donald Răţoiul nu ţine de nimic mai mare decât el însuşi. Este prin excelenţă individual. Un singuratic în căutarea fericirii. Un cowboy într-un saloon, viaţa lui depinde de iuţeala cu care trage.  Povestea lui nu are nici geografie, nici istorie. Este ţăndăruită, fragmentară, dispersată. Răţoiul Donald e un bastion de sterilitate politică şi de eşec metafizic.


 


Răţoiul Donald intră în Bizanţ


Ce s-a întâmplat în Estul Europei de o vreme încoace este intrarea lui Donald Răţoiul în Bizanţ. El se leagănă ca raţa, venind cu modelul său de lume. (Este un model primitiv, care nu seamănă cu social-democraţia vest-europeană. E o va­rietate de capitalism cowboy cu arme sclipitoare. Sau poate asta a devenit când a ajuns la ţărmurile noastre.) Nenumărate organizaţii non-guvernamentale din Vest explică, în ateliere interminabile, ce şi cum trebuie făcut. Pe faţă, est-europenii se arată încântaţi şi pe la spate râd: „Lăsaţi-ne banii şi plecaţi. N-o să-mi spuneţi voi mie ce să fac.”. Răţoiul Donald vine cu pedeapsă-şi-răsplată şi un mecanism universal al lăcomiei şi consumismului. „Să provocăm haos, pentru a instaura ordinea noastră. Să creăm foame pentru ca apoi să ne vindem alimentele. Să-l facem pe fiecare chinez să se creadă un nimeni dacă nu conduce o maşină de la noi.”


 


A mânca sare


În timpul războaielor noastre civile, CNN ne-a arătat ca pe nişte triburi cu nume complicate şi deprinderi politice stranii. Pe acest fond, reporterii CNN apăreau îngrijiţi şi coerenţi, în cămăşile lor proaspete, punând ordine în haos, explicând nenorocirea într-o engleză limpede. A funcţionat?  Intelectualii din Vest mă prindeau de multe ori la conferinţe internaţionale şi mă întrebau, în şoaptă: „Ce se întâmplă de fapt acolo?”. CNN a reuşit să transmită un lucru: că suntem de neînţeles. „Nici nu vă mai siliţi să-i înţelegeţi.”


Ceea ce este nedrept şi mă răneşte. Şi ştiu cum îmi funcţionează mintea când sunt rănit. Sunt gata, cum se spune, să mănânc un kil de sare. Aici, trec de la eseu la un solilocviu dramatic, în vocea mea ancestrală:


„Credeţi că sunt de neînţeles? Înseamnă că n-aţi văzut nimic. V-arăt eu neînţeles! Da, ştiu că mă fac de râs mâncând sare în faţa voastră, care daţi din cap. Asta doar ca să vă fac în ciudă. Şi să-mi fac mie rău.  Fiindcă am învăţat de la Dostoievski că singurul mod în care îmi pot dovedi li­bertatea este acela de a acţiona împotriva propriului interes. Soţia mea protestantă nu va înţelege asta niciodată. Nu acceptă că aşa ceva este un comportament omenesc rezonabil. Sunt de acord cu ea. Dar nici eu nu mă port aşa decât în situaţii care nu sunt rezonabile, sub presiune. Când sunt grav afectat. Îmi spuneţi că sunt un monstru iraţional. Voi, care m-aţi văzut înainte şi ştiţi că de obicei nu sunt aşa. Voi, care mi-aţi spus cu gura voastră cât sunt de generos, ospita­lier, cald, sentimental, cu inima largă. Ziceţi că nu vă place povestea mea! Că ar trebui s-o schimb? Şi dacă n-o schimb eu, o schimbaţi voi? Ştiţi ce? La naiba cu voi!  Cum o să-mi schimbaţi voi povestea? Cu bombardamente? Cu Tribunalul de la Haga? Cu nişte rezoluţii ONU? Cu mită şi şantaj? Cu festivale de teatru? Nu cred. Îmi schimb eu povestea când vreau şi dacă vreau. Credeţi că nu sunt sexy? Şi ce dacă? Vorba poetului: „Suntem urâţi, dar avem muzică”. Acum, iată-mă pe baricade! Şi bătălia asta o să continue în următorul mileniu. Şi dincolo de el!”.


Revenim la eseu. Să lămuresc un lucru. Reacţia mea este faţă de mulţimile invizibile, urâte, care produc şi menţin clişeul. Atac opinia publică pe care o întâlneşti la bar şi în cârciumă. Sigur că nu mă adresez prietenilor mei de la Frankfurt, Stockholm, Avignon sau Kilburn, care se simt la fel de încolţiţi de toate astea ca şi mine. Nu mă refer la idealiştii şcolii filozofice de la Korcula care, în ’68,  iubeau fosta mea ţară. Idealurile lor, ca şi ale mele, s-au pulverizat acum. Ei care văd acum băncile şi companiile internaţionale cumpărând guvernele lor occidentale, ca şi pe ale noastre. Lumea lor şi lumea mea sunt mai apropiate decât oricând.


 


A cui e povestea?


Acum, dacă războaiele au fost depăşite, la televiziunea britanică ştirile se referă uneori la batalioanele britanice care staţionează în zonă. Povestea ne spune despre „băieţii noştri în teritoriul sălbatic”. Povestea aparţine povestitorului. Casablanca nu e despre al Doilea Război Mondial în Europa şi Africa. Ci despre un american sexy din New York. Despre un ins în căutarea visului american. Despre Hollywood şi Disney.  Scuzaţi-mă, unde este locul meu în asta? Nu vreau să spun spaţiul privat, ci spaţiul personal.


Când Indiana Jones pleacă „acolo”, el nu pătrunde într-o anumită istorie sau geografie. Se duce în Lumea a Treia haotică, plină de looseri slinoşi, de obicei anonimi, ucişi în vrac.  Fiindcă Hollywood-ul nu lasă loc pentru geografie şi istorie, artiştii est-europeni nu se simt bine reprezentaţi. Aşa că ei visează să vină cu istoria şi geografia lor. Cu propria hartă a lumii. Cu propria busolă. Dar aici e capcana care-i face pe ei demodaţi. Copiii lor, care merg la cinema, au între 18 şi 22 de ani şi lor nu le pasă de geografie şi de istorie. Pe ei îi interesează Indiana Jones.


Cum rezolvi această ecuaţie imposibilă!  În sat la mine se spune: „Nu vrei să-ţi leg mâinile la spate, să jucăm baschet?”.


 


Harta lumii pentru mine


Occidentul a avut o convingere nestrămutată că „din Est nu poate veni nimic bun”. Că povestea ţărilor de dincolo de Cortina de Fier e despre o viaţă mizeră, o estetică întunecată şi poliţie secretă. O proiecţie politică proprie Războiului Rece. În Iugoslavia noi am cerut în permanenţă să fim exceptaţi, am încercat încontinuu să probăm că aveam „calea noastră”. Poate că am fost o excepţie la regulă, însă o excepţie care confirma regula. Clişeul ni se aplica şi nouă.


(Sigur că şi eu am asemenea clişee. Mă îndoiesc de oricine cântă rock şi nu e anglo-saxon alb, de oricine interpretează jazz şi nu este negru. Aşa că n-ar trebui să mă plâng întâlnind oameni care se îndoiesc de artiştii est-europeni.)


În ce constă, aşadar, diferenţa dintre povestea noastră şi clişeu? În ce constă diferenţa specifică, dacă ea există? 


În anii ’60, am crescut cu poveştile noastre populare şi Kafka şi Beatles:  Sgt Pepper’s Lonely Heart’s Club Band.  Eram liberi să călătorim în străinătate. Ne dezvoltam pe lângă Festivalul Internaţional de teatru de la Belgrad - BITEF.  The Living Theatre a venit în Iugoslavia în 1968, când încă nu auzise mai nimeni de el în afara New York-ului. Grotowski, Brook, Bob Wilson au fost oaspeţii obişnuiţi ai Iugoslaviei. Erau apropiaţii noştri. Aveam impresia că noi eram cei care-i trimiteau pe ei în Occident. Că ei veneau mai întâi la noi să se confirme şi abia după aceea se arătau în alte locuri. Eram plini de noi şi aroganţi. Aproape sexy!


Şi totuşi? Poate tocmai din cauză că experienţa iugoslavă a fost de asemenea sofisticare s-a ajuns la un sfârşit atât de ruşinos şi violent. Fiindcă Belgradul nu şi-a însuşit niciodată cu adevărat noutăţile fesivalului său BITEF. A privit, a văzut, dar a absorbit puţin. Sub lustrul europenismului, şi-a păstrat intactă naraţiunea bizantină.


      


Gravitaţia mortală a naraţiunii-matrice


Ritmurile istorice ale Europei de Est nu s-au sincronizat cu ale Occidentului. Şi aceasta mai ales în zonele care s-au aflat sub dominaţie otomană. Aici societăţi nu au cunoscut Renaştere, Clasicism ori Iluminism, nu ştiu ce este aceea re­voluţie industrială, Cod Napoleonian sau contract social, după  Jean-Jacques Rousseau.


Această aritmie e sursa unor nesfârşite şi plicticoase comparaţii, a unei permanente dezolări. La noi, identitatea oscilează între un profund complex de inferioritate şi o trufaşă superioritate. Inferioritatea se bazează pe precaritatea economică. Superioritatea se bazează pe sensul că noi am fi posesorii exclusivi ai Sufletului. (Asta cred până şi mafioţii slavi de cea mai joasă speţă. Eu unul nu văd nici o diferenţă între ei şi orice alţi mafioţi de joasă speţă.)


Luxul artiştilor din Occident este acela că pot rămâne departe de politică, găsind totuşi un spaţiu amplu pentru discursul lor. În Est, din cauza centralizării societăţii nu există căi ale discursului alternativ ori spaţii paralele. Dacă te ţii departe de politică, pari autist. Se văd producţii realizate - în toiul cutremurului istoric - fără legătură cu faptele imediate. Ele exprimă altceva – solipsism, escapism: „asta nu se întâmplă, nu e aici, nu suntem noi”.


Îţi trebuie mult curaj să rămâi viu şi să te descurci sub presiunea unei asemenea „telenovele istorice”. Un tip de curaj care nu poate fi apreciat din afară. Observatorul occidental pretinde că ştie exact ce se poate face într-o asemenea situaţie, cum pot fi reparate aceste rele, cum se poate dramatiza pregnant această întâmplare. (Seamănă cu privitul fotbalului la televizor, când ştii întotdeauna cum să dai golul.) O romancieră din Vest mi-a spus odată: „Cât de mult mi-aş dori să trăiesc în lumea voastră, aşa aş avea povestea pe care s-o scriu.” Poate că da, însă ea uită că autorul poate fi prins el însuşi în poveste şi poate nu va mai avea timpul şi energia să o înţeleagă - ca să nu mai vorbim de forţa pentru a o arti­cula în formă de roman.


      


O poveste nedorită


Cum era, aşadar, această lamentabilă poveste pierdută în domeniul spectacolului, în fosta mea ţară? Cred că era autentică şi destul de bine articulată. În 1990 Festivalul de teatru Eurokaz din Zagreb a luat iniţiativa de a prezenta „povestea artelor spectacolului” din Iugoslavia, din perspectiva momentului respectiv. La Festival a avut loc şi o reuniune a IETM: Informal European Theatre Meeting. A fost prezentată producătorilor independenţi din Vest noua generaţie de tineri regizori iugoslavi. Ei erau Dragan Zivadinov, Vito Taufer, Haris Pasovic, Branko Brezovec... Oameni care îşi spuneau neînfricaţi povestea.  Cred că povestea lor era sexy, ca şi povestitorii de altfel. Ca şi regizorii ceva mai puţin tineri, Slobodan Unkovski, Ljubisa Ristic, Dusan Jova­novic... 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul