Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

No man’s land

        Andrei Egli

 


 


Dacă Belgia n-ar fi fost inventată, ea ar fi trebuit să existe. Ştiam că o să încep articolul despre Bruxelles cu fraza asta încă de când am avut-o la status pe Facebook, pe când descopeream oraşul la pas, pe îndelete, prefăcându-mă a fi un localnic oarecare. Belgia ar fi trebuit să existe pentru a îngroşa rândurile ţărilor civilizate, prospere, care figurează în topul 20 al bunăstării globale. Belgia ar fi trebuit să existe şi pentru a tempera ambiţiile teritoriale ale unor forţe europene de primă mărime, ca Franţa, Germania sau Olanda. Belgia ar mai fi trebuit să existe pentru gauffrele ei, pentru bomboanele ei fine de ciocolată, pentru multitudinea de soiuri de bere născocite de călugării trapişti, joviali şi rumeni în obraji, pentru cartofii prăjiţi (marea invenţie naţională, după cum se laudă belgienii) şi pentru scoicile la cornet. Nu în ultimul rând, Belgia ar fi trebuit să existe pentru ca Uniunea Europeană să îşi aibă aici capitala de facto, ocolind cu graţie ambiţiile de culturi-alfa ale aceloraşi Franţa şi Germania.


Din avion, Belgia pare o eternă suburbie. Casele alter­nează cu mici pâlcuri de pădure, cu petice de câmpuri de un verde-crud şi cu lacuri artificiale. Totul pare (şi chiar este!) creat de mâna omului. Avionul zboară domol sub un cer plumburiu, a cărui lumină limpede intensifică toate culorile. Bruxelles este opusul unei destinaţii exotice. Dacă aş zbura la Alma Ata sau la Khartoum, aş traversa pustietăţi imense, peisaje naturale nesfârşite. Aici, însă, traversez cea mai dens locuită zonă a Europei, inima triunghiului de aur al Revoluţiei industriale de acum mai bine de două sute de ani. Încă din zbor, diferenţa faţă de peisajele urbane nemţeşti, aflate la mică distanţă, e evidentă: aşezările belgiene apar ca fiind heteroclite, limpezi ca şi configuraţie, dar parcă mai jucate, mai puţin ortogonale, mai umane. Belgia e un loc de joacă Lego al unui gigant care a avut piese de toate culorile.


Aeroportul Zaventem este undeva la Nord-Est de Bruxelles, în plină Flandră. Un ansamblu mare ca dimensiuni, dar modest ca înfăţişare, cu accente de ponoseală, dacă te uiţi mai atent la articulaţii. Terminalul de sosiri, parcarea şi bre­telele de acces sunt ca oricare altele, din oricare alt aeroport european nespectaculos. Odată intrat pe autostrada care duce spre oraş, un panou cu un leu zburlit, portocaliu, îmi indică semeţ că sunt în Vlaams-Brabant. Adică Brabantul flamand. Suburbiile oraşului au început deja (să nu uităm că în Belgia nu prea există noţiunea de distanţă între localităţi!), iar gazdele mele nebelgiene, care conduc o Skoda Fabia, al cărei GPS turuie într-una în portugheză, îmi explică faptul că Bruxelles este o enclavă majoritar valonă (de limbă franceză) prinsă în Flandra. O insulă de latinitate într-o mare germanică. Parcă am mai auzit de aşa ceva, numai că marea era alta. Anumite suburbii ale oraşului sunt pe tărâm flamand, prilej pentru cele două comunităţi aflate într-o stare de rivalitate permanentă să se mai încaiere pe diverse teme social-culturale. Văd de pe autostradă patina unei ţări post-indus­triale, cu cartiere de case înşiruite, cu ziduri de cărămidă întunecată la culoare, cu bretele nesfârşite de autostradă, cu clădiri de birouri, fabrici şi antrepozite colorate. Asfaltul imperfect, peticit din loc în loc, adaugă un plus de şarm peisajului. Bruxelles mă primeşte cu nonşalanţa unui oraş teribil de ocupat, care n-are timp să-şi acopere ridurile cu fond de ten pentru mine, un străin ca atâţia mulţi anii în trecere printre zidurile lui. Prima traversare a oraşului către centru, unde am să locuiesc două săptămâni, e un amalgam de imagini care se succed rapid, haotic, în goana Skodei Fabia: pasaje rutiere subterane, clădiri de birouri înşiruite de-a lungul unor bulevarde lungi şi drepte, palate eclectice, giratorii largi, clădiri din cărămidă, zgârie-nori albăstrui, alte clădiri de cărămidă, apoi centrul cu străzi înguste şi cvartaluri eclectice. Ducându-mi bagajul dau nas în nas cu prima inscripţie bilingvă, un avertisment legat de liftul în care tocmai urc. Bienvenue/ welkomen!, îmi zic.


Bruxelles e un puzzle de aproape două milioane de locuitori, dacă e să luăm în calcul întreaga regiune metropo­litană. Structura multistratificată a acestui puzzle e o altă poveste, care nu se aseamănă, cred, cu nicio alta. Pe lângă faptul că este un oraş predominant vorbitor de franceză, complet separat de restul Valoniei (jumătatea francofonă a Belgiei), Bruxelles este o regiune în sine, separată administrativ de Flandra şi Valonia. Faptul că are propriul parlament nu e, deci, de mirare. Ce e de mirare, însă, e faptul că aici funcţionează atât organismele administrative ale Comunităţii franceze belgiene, cât şi cele ale Flandrei. La respectivele se adaugă instituţiile centrale ale statului belgian, ministerele, Parlamentul, Casa regală. Hăţişul administrativ nu se termină aici. Oraşul este capitala de facto a Uniunii Europene, găzduind Parlamentul european, Comisia europeană, Comitetul regiunilor şi multe alte instituţii europene şi birouri de reprezentare la nivel regional (anecdota spune că, atunci când s-a votat oraşul care avea să găzduiască instituţiile centrale europene, prin anii ’50, Belgia a fost singurul membru care a votat împotriva Bruxelles-ului. Firesc: toţi ceilalţi membri au găsit uşor ieşirea din impasul creat de ciocnirea propriilor ambiţii culturale, alegând un oraş care este însăşi esenţa multiculturalismului). Şi asta nu e tot. Bruxelles găzduieşte şi sediul NATO. La aşa păienjeniş administrativ, aşa structură demografică: aproape jumătate din locuitori sunt străini, iar dintre belgieni, mare parte sunt valoni, iar o minoritate, flamanzi. Numărul mare de străini mă izbeşte de când cobor în stradă, unde trotuarele sunt pline de maghrebieni în jachete de fâş, familii musulmane cu copii în cărucioare, negri pes­triţi, la care se adaugă nenumăraţi europeni de toate naţiile.


Bulevardul Anspach taie centrul oraşului de la nord la sud şi seamănă izbitor cu bulevardul Elisabeta din Bucureşti – aceeaşi arhitectură eclectică de fin de sičcle, aceleaţi clădiri monumentale, aceleaşi patru benzi de circulaţie. Lipseşte numai panta lină a arterei bucureştene. Senzaţia de familiar e extrem de acută. La câteva minute de mers pe jos pe Anspach te aşteaptă principala capcană turistică a oraşului, Grand Place sau Groote Markt, unde dai brusc peste o arhitectură eminamente flamandă, cu ornamente aurii şi frontoane în stil neerlandez; aici se înalţă inevitabil primăria bruxelleză, ctitorie în stil gotic brabantin, un adevărat „simbol” al oraşului, ca să folosesc jargonul industriei de turism. Dincolo de multitudinea de magazine cu suveniruri, de kebabăriile şi barurile stridente din centrul vechi, descoperi încet un oraş compozit, cu spaţii la scară umană, cu străduţe întortocheate şi intime, cu benzi desenate pictate pe calcane; un oraş cu o identitate cel puţin dublă, care îţi aminteşte, inevitabil, de Bucureşti. Asemănările nu sunt întâmplătoare. Capitala dâmboviţeană, oraş de vocaţie balcanic-orientală până în secolul XIX, suferă o dată cu a doua jumătate a secolului o transformare cultu­rală care caută alinierea urbanistică şi arhitecturală la ceea ce era la acea vreme Parisul hausmannian. După Revoluţia belgiană şi câştigarea independenţei din 1830, noul stat belgian se orientează şi el către modelul francez, intelighenţia politică devine vorbitoare de franceză iar influenţele culturale devin covârşitor franţuzeşti, ca reacţie firească la desprinderea de Ţările de Jos. Bruxelles construieşte în stilul eclectic parizian, la o scară evident, mai mică decât verişorul lui francez mai mare. Cu toate astea, stratul cultural flamand este prezent mai peste tot, de la detalii arhitecturale la cartiere întregi, aşa cum şi Bucureştiul este încă eminamente balcanic în multe zone. Identitatea vagă a Bruxelles-ului este exact ceea ce oraşul are mai interesant de oferit (Bucureştiul ar face bine să înveţe să vândă şi el exact acelaşi lucru): amestecul cultural, bazarul arhitectural în aer liber, melanjul de influenţe specifice acestor două veritabile intersecţii culturale aflate de-a lungul istoriei lor la confluenţa unor culturi puternice.


Descopăr Bruxelles şi detaliile lui surprinzătoare: trotuare departe de a străluci de curăţenie, calcane cenuşii, clădiri nerenovate, staţii de metrou anoste, şoferi arabi agresivi; oraşul este uneori neglijent, alteori fermecător, dar mai mereu uman. În incredibila lui complexitate administrativă, nici nu mai ştii cine îl gestionează, de fapt; cine strânge gunoaiele, cine mătură caldarâmele, cine asigură ordinea publică şi cine colectează impozitele. Unele legende urbane povestesc de servicii de ambulanţă francofone care au refuzat pacienţi flamanzi (sau invers) sau de vânzători flamanzi care refuză să răspundă unor clienţi francofoni (sau invers). Totuşi, oricine e cât de cât la curent cu ştirile politice internaţionale trebuie că a auzit că Belgia nu a avut guvern mare parte din anul 2008. Sună cunoscut, într-adevăr. Rivalitatea dintre cele două comunităţi lingvistice ale Belgiei e notorie şi nu a lipsit mult până la o scindare a statului. Totuşi, faptul că Belgia este ţara care găzduieşte capitala Uniunii Europene, o uniune care se vrea un model al cooperării şi al unei noi specii de confederalism, fapt la care se adaugă şi prosperitatea adânc înrădăcinată care face din mica ţărişoară un adevărat tigru economic, face ca cele două comunităţi să rămână, de bine, de rău, în acest mariaj de conivenţă.  Toate inscripţiile sunt bilingve, şi mă gândesc, ca arhitect ce sunt: câtă risipă de spaţiu! Fiecare însemn de instituţie oficială, fiecare nume de staţie de metrou, fiecare ambalaj de produs belgian, fiecare nume de stradă e inscripţionat în flamandă şi în franceză. Totuşi, observ un pragmatism binevenit în cazul numelui străzilor, posibil datorită topicii diferite a celor două limbi: numele străzii are drept prefix cuvântul francez pentru „stradă” sau „bulevard” şi drept sufix, lipit de el, acelaşi cuvânt flamand. De exemplu, bulevardul Anspach este indicat drept „Boulevard Anspachlaan”.


La pas prin centru, nu poţi ignora heteroclitul omni­prezent care defineşte oraşul. Turnuri de douăzeci şi ceva de etaje răsar printre străduţe burgheze, pe care se înşiruie ma­gazine scumpe de ciocolată şi porţelanuri (în fapt, sunt chiar surprins că primarii de pe Dâmboviţa nu s-au gândit să dea Bruxelles ca exemplu pentru anumite implanturi bucureştene recente); bulevarde centrale punctate de clădiri de birouri se transformă brusc în cartiere rău famate, cu felinare roşii şi femei la mezat, în vitrine; la câteva sute de metri de Palatul de Justiţie – clădire falnică, urcată pe un promontoriu de unde vezi cam tot oraşul – clădiri de locuinţe mizere întorc spatele căii ferate, la doi paşi de Gara de Sud, în plin centru, un mic Giuleşti pitulat intra muros; ici dai peste câte o străduţă îngustă, cu curţi învelite în iederă, colo peste o alee în pantă, care se termină între căsuţe din cărămidă stacojie; aici urci nişte trepte care te duc într-un mic scuar, dincolo coteşti ca să dai nas în nas cu o catedrală gotică. Bruxelles îşi asumă cu candoare o pleiadă de identităţi diferite, de la bulevardele centrale cu iz parizian, cu mansarde, cornişe aliniate şi trotuare largi la cartierele burgheze cu case victoriene înşiruite, cu un puternic aer londonez înstărit; de la străzile din Matongé, cartier botezat după tizul lui din capitala congoleză Kinshasa, cu frizeriile, barurile şi magazinele africane, cu comunitatea lui pestriţă şi găştile de cartier, la parcul Cinquentenaire, care aminteşte puternic de Hofburgul vienez; anumite colţuri seamănă izbitor cu Lisabona, cu Roma, şi, mai ales, cu Bucureştiul. Din universul cosmopolit al oraşului nu putea lipsi Cartierul european, care corespunde, mai mult sau mai puţin, districtului Etterbeek. Dezvoltat pe o tramă stradală ortogonală, cu bulevarde mărginite de instituţii, birouri şi sedii de organizaţii felurite, Cartierul European pare desprins din Washington D.C.; aici îşi au sediul Comisia Europeană, Comitetul Regiunilor şi Parlamentul European, la care se adaugă zecile şi sutele de instituţii, birouri regionale şi organizaţii afiliate angrenajului puterii pan-europene. Parla­men­tul European, clădire nouăzecistă uriaşă, simetrică, cu o vo­lumetrie şi detalii de un postmodernism depăşit, tronează peste gara subterană Bruxelles-Luxembourg, direct în faţa Pieţei Luxembourg; un oraş în toată regula, cu bănci, frizerii, magazine şi poştă, restaurante şi cafenele, dintre care cel mai popular loc de întâlnire şi de networking este Mickey Mouse, poreclit după mobilierul original foarte viu colorat (între timp înlocuit cu mese şi scaune mult mai anoste). După pozele de rigoare, te pierzi pe coridoarele nesfârşite, anonim, în epicentrul puterii reprezentative europene, profitând de relaxarea care pare să domnească aici.


Vineri seara, piaţa Luxembourg se umple de angajaţii cu gulere albe ai Parlamentului, care chefuiesc până târziu la terase şi baruri, apoi în cluburile presărate prin tot centrul oraşului. Lumea instituţiilor europene bruxelleze, aşa-numita EU-Bubble, bula UE, e fascinantă prin însăşi iluzia unei realităţi în sine pe care o creează. Oameni din douăzeci şi şapte de ţări lucrează, se împrietenesc, beau, fumează, fac dragoste şi interacţionează unii cu alţii într-o efervescenţă perpetuă, fără să aibă decât contacte sporadice cu ceea ce înseamnă Belgia şi belgienii; ei îşi apropriază oraşul într-un mod cu totul unic, temporar şi fragil, transformându-l într-un subtext. Fluxul textului, însă, e dat de miile de vieţi care se întretaie fulgurant, de interacţiunile asociative şi distributive fără număr care se petrec aici în fiecare clipă, la birou, la recepţii, la petreceri, la reuniuni, în baruri, în cluburi, în săli de şedinţă, pe coridoarele instituţiilor europene. Farmecul Bruxelles-ului este şi unul care îi este străin, la propriu, oraşului; este farmecul unei lumi mereu pasagere şi mereu fascinante prin axonii ei potenţiali, prin combinatorica ei nelimitată. Aici nu eşti nevoit să înduri rigorile şi orgoliile unei culturi naţionale; aici există o nişă pentru oricine.


De pe terasa gazdelor mele, cocoţată la masarda de la etajul şase, în plin centru, văd un amestec de fleşe, acoperişuri, balcoane, cotloane fermecătoare, o curte acoperită cu pământ unde maghrebieni adună cu sârg frigidere vechi şi alte troace, frânturi de străzi. Apusurile sunt delirante, atunci când nu e înnorat (la Bruxelles e, mai tot timpul, dar sunt asigurat că am avut un mare noroc să prind o săptămână de cer aproape senin); avioanele zumzăie încet peste oraş, traversând cerul imens al serii. Mă simt în buricul Europei. Aici converg traseele potenţiale care te vor purta către Paris, Londra, Ams­terdam, Hamburg, Copenhaga, oriunde ai vrea pe faţa continentului care, după atâtea secole, a început să înveţe să se bucure de propria-i diversitate deconcertantă. Privesc cei câţiva nori răzleţi şi gândurile mi se dizolvă în spaţiul luminat de crepuscul. Bruxelles vibrează într-o mie de ritmuri.

No man’s land. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul