Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Saladin şi iasomia

        Adrian Voicu

 


La prima citire, cartea pare un florilegiu internaţional de mercuriale ale amorului. Deşi plătite, adesea ieftine, femeile - odată ajunse în patul bărbatului - devin nişte zeiţe şi miros ca ţara în care are loc acţiunea.


Aventurile erotice sunt descrise fără detalii pornografice, scenele de amor sunt o încununare a iubirii fizice de atunci şi de acolo, o dedicaţie făcută amorului liber şi închinată lui „carpe diem”.


Când face dragoste, autorul caută abandonul, plăcerea fizică şi, de fapt, elixirul Femeii. Îi aparţine total fiecăreia dintre partenerele de o noapte sau de un sejur şi nu scrie despre niciuna că ar fi nepricepută sau neatrăgătoare.


Cu cât praful şi arşiţa sunt mai banale în viaţa dintre două decolări, cu atât setea de femeie e mai arzătoare.


În măsura în care este o restituire, cartea este şi o confesiune despre cât tânjeşte după evadare. Autorul este un călător fericit de clipele care îl extrag din cotidian, fiecare oprire la un castel sau la o parteneră este un tunel al fugii din gândurile ordinare spre o femeie promisă, o lume perfectă, o iubire unică.


Nu vom şti niciodată care i-a fost sau îi este dragostea din Bamako, nepovestita, misterioasa femeie în a cărei descriere nu intră. După iubirea din Bamako, prioritate şi mult mai multă atenţie capătă monumentele, magazinele, străzile, bucătăria, poveştile spuse de alţii, păţaniile amicilor de călătorie, iar colegii devin şi ei povestitori. Parcă autorului i se trezesc simţurile, i se dilată pupilele pentru mişcarea lumii.


După iubirea din Bamako, singura aventură galantă care mai apare este cea cu necunoscuta - sau anonima - din Havana.


Când nu este supus jocurilor şi trupului femeii, autorul iubeşte să ajungă în locuri istorice: de neuitat este emoţia mută de la Damasc, din umbra lui Saladin, sau din Egipt, de lângă piramide şi Sfinx.


Locurile parcă aşteptau să fie povestite.


Aflăm etimologia oraşelor, istoria locurilor, cu impresia că toate aveau nevoie de un condei. Despre locurile şi femeile acelea pare să nu mai fi scris nimeni niciodată.


Cunoaştem o Africă a mirosurilor, a mi­zeriei şi a oamenilor fericiţi cu puţinul. Sărăcia nu e plânsă ca într-un proces verbal de ONG, ci e relatată ca parte a peisajului din ţările unde ajunge autorul.


Scrisul lui nu are indignări mondialiste, ecologiste sau fals altruiste, ci este consemnarea obiectivă a stării unor oraşe pe care le acoperă pauperitatea, dar care pul­sează de viaţă şi pe care le va înghiţi deşertul.


Autorul are puternice repere culturale de telespectator ce îi denotă experienţa urbană şi şcolară (Stars Wars, Teleenciclopedia, Andreea Marin pe Kilimanjaro, tequila băută ca în filme, rusa de la şcoală, utilă pentru recitat din Lermontov, vremea comisarului Moldovan, ca datare a telefonului din hotelul cubanez), dar este „trădat” de visele cu miros de iarbă din curte.


Un masaj erotic îl duce cu gândul la iarba de acasă, relaxarea este o dată sino­nimă cu un vis al adormitului în căruţă. Românul din el nu dispare niciodată, comparaţiile sunt, în general, cu situaţii şi locuri din ţară (un bar cu femei din Mali este „ca târgul de pe Muntele Găina”, sobiţele de gătit din Bamako sunt precum „sobele noastre” tărăneşti, clasice).


Iasomia şi busuiocul dau aromă pagi­nilor şi vorbesc, astfel, despre nostalgiile olfactive şi aspiraţiile edenice ale povestitorului ce ar vrea să evadeze spre o altă lume - prin parfum, prin amor, prin călătorie în timp printre vestigii.


Dialogurile nu curg vertical, ca în scrie­rea unei piese de teatru, ci fac parte din fraze, ca nişte detalii ale unui tablou mai mare. Accentul ar fi căzut pe cursul dialogului, nu al acţiunii, dacă replicile erau scrise vertical.


Condeiul autorului este o cartelă de acces în lumea prieteniei dintre bărbaţi, a farselor dintre colegi, care sudează, verifică şi etichetează relaţii, mai durabile sau mai superficiale.


Dacă nu erau povestite, întâmplările ar fi fost uitate şi pierdute, ar fi semănat una cu alta prin estompare.


Aflăm numele autorului dintr-un dialog în limba rusă, povestitorul este deci Inginerul Adrian şi ştim despre el că le traduce colegilor mai puţin pricepuţi la franceză, că este strigat „Bă!” şi că preferata lui, dintre îngheţate, este cea de rom cu stafide. Mai aflăm că este din Nehoiu, când ne dă reţeta de „mojito de dimineaţă” şi face o comparaţie cu menta din locul natal.


Comunitatea mică a echipajului unui avion este o lume care, fără această carte, nu ar fi fost cunoscută publicului, pentru că timpul liber dintre două decolări nu îl ştie oricine, în afară de familiile celor din echipaj.


Cititorul are şansa de a şti, chiar cu deformarea subiectivă a arabescurilor ficţiunii, cum beau, mănâncă, dorm, se grăbesc şi călătoresc piloţii, tehnicienii, însoţitorii şi toţi ceilalţi care mişună la unison pentru aterizările de pe aeroporturile lumii.


Argoul cu care ne familiarizează autorul este autentic, iar prin citirea cărţii „Între două decolări” avem parola pentru culisele unei frăţii. Limbajul aproape vernacular al bărbaţilor - pdf, micele, „a stabili cursul cu p—„ - este consemnat natural, fără vreo stridenţă, şi nu caracterizează atât personajele, cât datează o epocă - argoul de început de Mileniu III în limba română. Un material extrem de util pentru lingviştii şi antropologii viitorului.


 


 


Cartofii, porumbul şi alte boabe


 


Şcoala Militară a dat o altă dimensiune noţiunii de „practică agricolă”. Eram familiarizat din fragedă pruncie cu termenul, de pe vremea când alergam fetele pe coclaurile nehoiene, pretinzând că adunăm prune, ori din perioada Liceului Militar, la adunat de struguri ori mere. Da’ astea-s alte poveşti...


Practica din Şcoala Militară mi-a făcut cunoştinţă cu un domeniu mult mai vast, anume  culesul cartofilor. Când vă zic „vast”, nu vă gândiţi la diversitatea soiurilor ori a complexităţii muncii, ci la nesfârşitele rânduri de adunat, cuprinse în câmpurile cartofice care se întindeau cât vedeai cu ochii pe ambele părţi ale drumului către Buzău, din cadrul minunatei aşezări multiseculare Prejmer.


Am prestat agricultură vreo două luni jumate, de la căldura plăcută din septembrie până când zăpada ne-a ajuns la genunchi şi a trebuit să ne întoarcem la cursuri. Ne bucuram să mergem oriunde, oricât de mult, departe de insipidele cursuri de Volhov (o mare şi rusească rachetă antiaeriană), ale cărei scheme electrice se întindeau pe zeci de metri, infamele „cearceafuri”, pentru cei ce au trăit calvarul.


Eram încazarmaţi într-o fermă din localitate, cu specific boavicol, în sensul că, pe lângă cele zece vaci, avea şi câteva sute de orătănii, compuse din găini şi raţe. Dor­meam într-un corp de clădire cu patru etaje, în duplexuri de câte şase paturi pe cameră. Până să intrăm în cele două camere, treceam printr-un hol unde ne lăsam împuţi­ciunile de bocanci, combinezoanele negre cu glugă şi uniformele, toate frumos rânduite pe nişte rafturi.


Programul era acelaşi, zi de zi, cu deşteptare la 6, în­viorare, program de spălător, mic dejun cu ceai cu bromură, încărcare în bou-vagonul ataşat la un tractor şi mers pe câmpurile pline cu kilometri de legume subterane.


Ajunşi pe arie, făceam echipe de câte doi şi, după ce trecea un tractor cu un utilaj de răscolit cartofii din glie, ne apucam să-i adunăm frumos în săcoţei de plasă. Evident, aveam de realizat normă zilnică de saci, notată atent de locotenentul Orcăru’, un dobitoc de 36 de ani, care anul ăla terminase şcoala de ofiţeri antiaerieni.


În jur de unşpe ni se dădea o gustare compusă dintr-o felie de pâine cu pateu ori margarină cu magiun, iar pe la două-trei, venea o maşină de la fermă şi băgam o gamelă cu ciorbă, o farfurie metalică de felu’ doi şi un sfert de pâine neagră.


Având tabloul prezentat, oricât v-aţi chinui cu privirea, nu veţi reuşi să găsiţi vreun veceu ori un loc de refugiu pentru situaţii fiziologice neprevăzute. Plus că, din cauza combinezoanelor, chiar şi un simplu pişat devenea o înşiruire de mai multe operaţii.


Într-una din zile, după un prânz norocos cu ciorbă de cartofi şi o incomparabilă iahnie de fasole executată la cazan, eu, partenerul meu de rând, Bivolu’, un tip mare, blajin şi sucevean, plus alţi patru aleatori am fost aleşi să finalizăm de cules o parcelă cu porumb aflată la câţiva kilometri. Ne-am aruncat într-o basculantă şi într-un sfert de oră descălecam pe o parcelă care ne aştepta s-o dezvirginăm de ştiuleţi. Eheee, culesul de porumb îţi oferă intimitate şi a fost pentru prima oară când puteam să ne uşurăm fără să mai strige douăj’ de proşti: „Tovarăşu’ locotenent, uitaţi, se pişă pe producţie”. Iar bou’ de Orcăru’ te pricopsea în carneţel cu liniuţe negative, care contau al dracu’ de tare la permisii şi învoiri.


Cu puţin timp înainte de a părăsi respectiva parcelă, Bivolu’ i-a aruncat unuia dintre băieţi dacă nu poate să-i împrumute batista regulamentară, pentru că nu are hârtie, dar are oareşce nevoi. Trimis cu sete la origini, Bivolu’ a râs condescendent şi şi-a ascuns fizicul imens printre porumbi.


În sfârşit, am plecat de-acolo, am ajuns la eterna zonă cu cartofi şi s-a făcut de asfinţit, momentul multaşteptat de întoarcere la fermă.


Acuma, de ceva vreme, mă urmărea în nări un suav miros de căcat, dar tot îmi spuneam că mi se pare. Senzaţia mi s-a accentuat în remorca-vagon care ne ducea la fermă. „Bă, care mă-ta l-ai omorât, bă?”, se iscau voci din mulţimea înghesuită în remorcă, ceea ce-mi confirma faptul că simţul meu olfactiv încă era în parametri.


Ajunşi în cameră, parcă se manifesta şi mai abitir. Ne-am uitat pe tălpile bocancilor, înăuntru, pe pantaloni, dar degeaba! Nici măcar după programul de spălător senzaţia nu a dispărut.

Ceilalţi păreau că s-au împăcat precum ciobănaşul mioritic şi se pregăteau de culcare. „Bă, io am văzut că viaţa aicea-i de căcat, da’ nu mă aşteptam să miroasă în halul ăsta!”, am exclamat şi am pornit-o conştiincios pe urma mirosului. Am luat din nou la rând uniformele, şosetele, bocancii, dar parcă mirosul se întărea la unul dintre combinezoanele de pe hol. Apropiindu-mă mai cu atenţie de subiect, m-a trăsnit decisiv o revelaţie: „Bă, Bivole, futu-ţi gâtu’ mă-tii, te-ai căcat în glugă!”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul