Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu chiar trompete, dar mari dezamăgiri

        Constantin Stan

Personal, mă aşteptam la mai mult de la gimnastică şi handbal, în acest an, în care ambele sporturi au avut programate campionate mondiale. Sincer, de gimnastică mă cam îndoiam pentru că, după plecarea lui Belu şi Bitang de la Naţionala feminină, lucrurile au luat-o razna. Adică, fetele, părinţii lor, conducerea Federaţiei vor performanţă, obţinută însă fără pic de transpiraţie şi privaţiuni. Se poate ca metodele împământenite de soţii Karoly să nu fi fost de tot ortodoxe, dar statisticile le dădeau dreptate într-o mare măsură: pentru o mişcare aproape perfectă e nevoie de 3.000 de repetări a ei. A uneia singure! Or, un exerciţiu are o sumedenie (nu ştiu exact câte) de mişcări, după care trebuie legate şi aşezate şnur într-o fluiditate care necesită alte mii de repetări. Pentru aceasta, e nevoie de o condiţie fizică, dar şi de un regim sever de viaţă, de alimentaţie, de somn, odihnă etc. Multe voci s-au lamentat vizavi de regimul dur, spartan al pregătirilor. Se uită două lucruri esenţiale: nimeni nu le obligă şi nu-i obligă să se supună unui astfel de regim. Doi – cei câţiva ani, 10-12, le asigură un trai mai mult decât decent toată viaţa, medaliile cucerite – la europene, olimpiade şi mondiale – aducându-le sportivilor şi sportivelor indem­nizaţii pe întreaga viaţă. Nu ştiu câţi oameni – din alte domenii – pot trăi o viaţă din atingerea cândva a unei performanţe! Aşadar, sportivii – sau, de cele mai multe ori, părinţii micuţilor sportivi – trebuie să decidă dacă le sacrifică o parte a vieţii – copilăria şi adolescenţa –, asigurându-le viitorul, sau îi pregătesc pentru a-şi câştiga traiul zilnic o viaţă întreagă. Cinstit să fiu, eu nu aş sacrifica bucuriile copilăriei fiului sau fiicei mele în numele unui viitor mai bun!


O singură medalie de bronz – prin Ana Porgras – , în rest locuri modeste – 5, 7, 9 – au obţinut fetele la Campionatele Mondiale. Chiar şi-aşa, obiectivul fixat prin contract cu Ministerul Tineretului şi Sportului a fost îndeplinit, la nivel de echipă feminină, şi depăşit la nivel de Federaţie - prin revenirea absolut spectaculoasă şi remarcabilă a lui Marian Drăgulescu – două medalii de aur!


Să mă opresc un pic spre a semnala un fapt revoltător: confuzia valorilor din mintea şi chiar sufletul „boborului” care stabileşte clasamente ale „elitelor”, după cum crede Tatulici: Mihai Drăgulescu a ieşit pe locul al treilea în acest top, pe primele două fiind ‘trompetele” fotbalistice Mutu şi Chivu. Două titluri mondiale fac în mintea românilor mult mai puţin decât escapadele lui Mutu de la trei dimineaţa înaintea me­ciului cu sârbii şi a plecării la chef după umilitorul 0-5 cu Serbia. Rod a ceea ce presa a cultivat, sistemul în întregul lui a promovat, această confuzie a valorilor este umilitoare şi deprimantă! În acelaşi timp, riscă să producă o falie dureroasă, adâncă şi de lungă durată între valorile autentice şi public. Şansa de supra­vieţuire a marilor valori, în acest caz, este de a bate un pas în retragere, de a crea grupuri mici, cu adevărat de elită, şi de a supravieţui. Cu ofensiva prostului gust, cu răutatea prostului, în general, nu te poţi pune!


În fine, o altă mare dezamăgire, spre a reveni la sport, a fost Naţionala feminină de handbal. Pe vremea lui Tadici nu se făceau performanţe pentru că antre­norul era prea dur şi deloc manierat, ca să nu spun altfel. A venit Radu Voina care a deschis uşa camerei în care fetele erau închise – cam aşa se exprima domnia sa când a preluat Naţionala –, dar fetele nu aveau curaj să iasă. Au avut curaj doar cât să plece la CM în postura de favorite – sau, mă rog, una dintre favorite – şi să obţină acolo un modest, tare modest!, loc 8. Fetele nu au învins pe nimeni, pentru că nu punem la socoteală naţionalele alea care abia învaţă ce-i aia minge şi cum se joacă pe semicerc. În ordine, Norvegia, Spania, Coreea de Sud şi Germania le-au bătut pe ale noastre care cum a putut: ba în ultima, ba în antepenultima secundă, ba distrându-se cu noi, dar le-au bătut! Iar bucuria adversarelor noastre, la finalul partidelor, era una reală şi de nestăvilit, ceea ce înseamnă că să temuseră de Naţionala României. De ce nu s-a putut mai mult, de ce nu se poate de ceva vreme mai mult? Cred că se greşeşte şi pregătirea, neajungându-se la vârful de formă exact la marile competiţii. Vârful de formă a fost prins la Cupa Mondială pe care celelalte formaţii rivale nouă au tratat-o ca pe o etapă în pregătirea Campionatului Mondial. Noi le-am spulberat acolo, am câştigat o competiţie – interesantă, dar nu de valoarea CM –, ele au văzut cum stau, ce trebuie retuşat şi ne-au bătut când era nevoie pe căderi fizice, aparent inexplicabile. O altă cauză este a lipsei mentalităţii de învingător. O echipă conştientă de valoarea sa învinge şi când joacă prost. Noi trebuie să jucăm excepţional pentru a învinge una din echipele mari ale lumii sau Europei. Rusia a câştigat a treia oară titlul de campioană mondială, deşi mai mereu a fost în criză, dar s-a regăsit mereu când era nevoie. Franţa a ajuns în finală cu o echipă nou-nouţă, necreditată cu cine ştie ce şanse. Cred că într-un turneu de pregătire sau în nişte competiţii mai mici am fi spulberat şi Franţa, şi Rusia. Din păcate, valoarea adevărată se vede în confruntările decisive!

N-a fost un an rău, n-a fost un an bun pentru sportul românesc. A fost exact ca un an românesc: lălâu. Sper să nu o ducem aşa şi la anul şi… la mulţi ani!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul