Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memoriile unui visător

        Marius Nenciulescu

Dimitrie Stelaru a fost un scriitor căruia i-a plăcut să se mărturisească, opera sa  (poezie, proză, teatru) conservând diverse întâmplări din viaţa reală, ca şi multiplele ipostaze ale felului său particular de a fi. Direct a făcut-o în Zeii prind şoareci (1968), singura carte din afara poeziei ce a reuşit să atragă atenţia criticii, lucru, de altfel, de aşteptat, deoarece interesul faţă de biografia autorului a fost unul constant, dispariţia sa, în 1971, nemodificând deloc perspectiva.


Memorialul, care relatează cronologic, pe episoade, întâmplări cuprinse într-un interval ce începe undeva în a doua jumătate a anilor ’30 şi se sfârşeşte în momentul anunţării armistiţiului, e o epopee a istoriei personale. Debutând abrupt sub semnul unei obsesii specifice (foamea), el ne face în acelaşi timp cunoştinţă cu eroul a cărui înfăţişare pare a fi desprinsă din filmele cu Chaplin sau Raj Kapoor: „Desculţ, cu pantalonii rupţi la spate, dar acoperiţi cu trei rânduri de ziare, cu o vestă fără nasturi, decolorată şi numai un piept de cămaşă, prăfuit [...]”.


Zeii prind şoareci etalează şi explică, acolo unde este cazul, momentele devenirii acestui individ care, părăsind Turnu-Măgurele, oraşul natal, vine în Capitală cu scopul de a-şi făuri un destin pe măsura aspiraţiilor. Aventura e ghidată temperamental, oscilând permanent între frenezia trăirii şi spectrul ratării, depresii de natură diversă. Vagabondul doarme în câmp, se hrăneşte cu struguri furaţi, cu ce a rămas din farfuriile altora, cară bagaje în Gara de Nord. Cu banii luaţi se tunde şi se bărbiereşte la frizer, îşi cumpără haine, pe care mai târziu foamea îl va determina să le schimbe cu altele mai vechi. Doarme în gară la clasa a III-a, la „Palatul Ştirbei”, între etaje la ziarul „Curentul”, iar când are ceva în buzunar mai şi închiriază câte o cameră: în Ferentari, în Banu Manta, pe strada Vânători. Merge la un prieten (Costel, poet) pe care-l pune să-i anunţe moartea la ziar. Pleacă la mare unde încearcă să se sinucidă. Revine în Bucureşti şi îşi caută prietenii. Aruncă în foc o Mein Kampf, spre disperarea unui soldat german. E arestat ca dezertor, însă scapă. Fuge din cauza bom­bardamentelor la Călăraşi, dar se re­întoarce în Capitală.


Privaţiunile vieţii de boem îl fac să intre în contact cu diferite persoane, unele mai ciudate decât altele. Coana Floarea e cerşetoare la biserică, dar are un cufăr plin cu paltoane, rochii, mă­tăsuri, ţigări şi, mai ales, bani, „hârtii de-o sută, de cinci sute”. Coana Xaxa ţine pungile cu bani sub cămaşă şi, deşi bogată, ia unui client, fără nicio remuşcare, piciorul de lemn ca zălog pentru consumaţie. În afara avariţiei, viaţa acestor fiinţe e guvernată de băutură: coana Xaxa bea ţuică şi-şi plânge fata moartă imediat după absolvirea Facultăţii de Drept; hamalul Suditu, ce câştigă ziua în gară, bea noaptea; primul om care-l întâmpină pe autor la intrarea în Bucureşti e un zugrav beat mort; arestat ca dezertor, scapă de sub escorta sergentului ţigan, deoarece acesta se îmbată.


Dimitrie Stelaru are şansa să aibă alături prieteni de nădejde, mai toţi cu preocupări artistice. Zeii prind şoareci îi consemnează, printre alţii, pe Ion Vlad, Costel, Dardar (regizor). Mai presus de toate aceste legături se află, bineînţeles, Olivia (Maria-Maria), pri­ma iubire, fata care-i semăna atât „la inimă”, cât şi la destin: gonită de stăpân (un fotograf din Constanţa), hoinărea prin Bucureşti fără bani şi, în plus, bolnavă. Stelaru o întâlneşte la „Palatul Ştirbei” şi o ia cu el. Închiriază un fel de magazie, din banii luaţi ca hamal în gară, se despăduchiază la o groapă cu var, se iubesc: „Viaţa pe care n-o ştiusem s-a revărsat. Degetele ei în carnea mea au prins rădăcini, au înflorit apoi. Şi-a scos veşmântul. Devenise lumină. Intra cu braţele albe, cu pletele negre, cu pieptul, în soare. Era soare. Sufletul mi s-a dus în ea. Niciodată n-o să plutească lira stelelor în mări ca ochii mei în ochii ei. O simfonie pură, sfântă. Groapa cu var s-a schimbat într-o întindere fără desnădejdi. [...]. / Nu mai sunt vagabond, nici hamal. Am şi vis. [...]. Fata asta [...] mi-a dat viaţă. M-a dus într-un arbore verde”. Moartea va destrăma însă curând promisiunea unei fericiri de durată, a unei viitoare căsnicii.


Lirismul nu se reduce la astfel de interludii, o anumită insistenţă pe plasticitatea imaginilor, unele vădit onirice, regăsindu-se peste tot, ca şi reflexul poetic al cultivării asocierilor insolite. Dincolo de acestea, un ritm interior al textului cât se poate de evident: „Trebuia să mănânc totuşi. Să mănânc pământ galben, clisos, fără nisip, nu mi-a priit. E bun pământul, dar o rădăcină smulsă din adânc îţi aduce prospeţime, lumină. O mănânci cu poftă. Seamănă cu viaţa. Lutul e searbăd, ca ochiul felinarului, ziua”. Alteori, însă, desfăşurarea evenimentelor aduce cu sine secvenţe ale unor realităţi dure, halucinante, în care mijloacele descrierii sunt cele ale naturalismului ori, mai a­proa­pe de noi, ale neorealismului cinematografic italian.


Vagabondul care se îndreaptă spre „marele oraş” poartă cu el „ascunse în sân petice de hârtie mâzgălită cu versuri”. Boema apare, astfel, într-o altă lumină, memorialul dezvăluindu-şi adevărata semnificaţie: aceea de a prezenta un destin ce joacă totul pe o singură carte. Stelaru insistă asupra începuturilor, drumul spre literatură însemnând colaborări cu diverse publicaţii (Adevărul Literar şi Artistic, România literară, Universul literar), dar şi lecturi publice ca aceea de la Teatrul Naţional, pentru care este recompensat de directorul Liviu Rebreanu.


Interesante sunt referinţele la climatul literar-artistic al epocii. Sunt men­ţionaţi, printre alţii, Ionel Teodoreanu, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Corlaciu, Simion Stolnicu, care-i cântă autorului la vioară un concert de Paganini. Acasă la Costel dă peste ultimele traduceri din Maugham, Merejkovski, Kipling, colecţia unu, manifestul Dada, revista Şantier, Raza literară. E rememorată apoi celebra vizită la „casa cu scriitori a lui Eugen Lovinescu”.


Valorile spiritului, arta, poezia sunt mereu exaltate, reprezentând unităţi de măsură pentru el şi ceilalţi. Stelaru vrea să plece la Constanţa, dar mai întâi trebuie să se tundă, să se îmbrace frumos, să se aranjeze, deoarece nu poate privi marea „decât de la înălţimea curată a poetului”.


Zeii prind şoareci e, prin anumite pasaje, şi un jurnal de creaţie. Relatarea felului în care a debutat (cu versuri, în Adevărul Literar şi Artistic) scoate la iveală dimensiunea profund existen­ţială a poeziei sale („Eu nu scriam, tră­iam”). În alte părţi, suntem introduşi – din aceeaşi dorinţă – în intimitatea unor poeme, arătându-se felul în care s-au născut: ca transcriere (cu transfigurările de rigoare) a unor evenimente biografice (cum s-a întâmplat cu Poem cerşetor, vol. Noap­tea geniului şi Ma­ria-Maria, vol. Ora fantastică) sau a unor viziuni, facilitate de băutură (Dragostea zorilor, vol. N.g.). În ambele cazuri, radiografierea stării privilegiate arată ea însăşi ca un poem. 


Anecdotica e presărată şi în acest sector cu „stelarisme”. Autorul nu uită de ideea năstruşnică de a-şi anunţa moartea în presă, arată cauzele care au determinat-o, notează reacţiile ziarelor, ale unor instituţii (Banca Naţională a  oferit pentru înmormântare suma de 2000 de lei), ale neamurilor (la Turnu-Măgurele s-au strâns ca pomană trei căruţe cu bucate). Revine apoi cu acelea de după aflarea faptului că totul a fost o farsă: „Citesc în prima pagină: De ce a murit şi-a înviat poetul. / Alte ziare comentau nu apariţia mea după întâia moarte, ci durerea tânărului poet zvârlit de societatea secolului douăzeci. Altele mă înjunghiau, mă moralizau”. În alt loc e povestit felul cum a reuşit să publice poemul Omul nou: profită că cenzorul Mircea Streinul merge să iscălească registrul şi aplică repede ştampila cu „Bun de imprimat” peste el.


Critica a manifestat rezerve faţă de valoarea documentară a cărţii. Piru o numeşte „povestire autobiografică, probabil cu elemente de ficţiune”. Petre Stoica afirmă că Stelaru şi-a stilizat anumite traiectorii ale vieţii, de aceeaşi părere fiind şi Marian Popa, care trage concluzia că informaţia biografică, când nu e înlocuită de fantezie, e estompată de abundenţa lirismului.


Că autorul a recurs la retuşuri sau adaosuri e un lucru evident. Exemplelor pe care le-am dat până acum merită să le adăugăm şi plasticul autoportret de boem, schiţat în primele rânduri ale scurtului fragment introductiv: „Atunci, prin 1945, când am început însemnările de mai jos, eram în Sighişoara şi îmi căutam azurul rătăcit. Mâncam ce lăsase războiul, dormeam într-o fostă şcoală germană părăsită de morţii copleşiţi de tifos exantematic (îşi săpaseră găuri unii altora în curte) – eh! şi iubeam. Am scris atunci, dar mai mult iubeam – iubeam o blondă (Herta), o stradă de pe vremea lui Paracelsius, ţigara”. Se conturează, însă, în acest fel – aparent paradoxal – o imagine mai clară, mai cuprinzătoare a celui care a fost Dimitrie Stelaru, reveria aducându-şi un aport deloc neglijabil.


Zeii prind şoareci reprezintă documentul moral şi sufletesc al unui individ victimizat de lumea exterioară, de Istorie, nu îndeajuns, însă, încât să-l facă să-şi piardă credinţa pură în Poezie. Dincolo de sintagmele direct caracterizante, poate fi identificată o reţea de metafore ale eului, dintre care un rol structurant îl îndeplineşte cea a drumului, secondată, pentru notaţiile de criză, de cele ale apăsării şi dizolvării. Privelişti de sărăcie cumplită, de mizerie consternantă formează un cadru mutilant, în care comicul e, de cele mai multe ori, faţa disimulativă a suferinţei.


Stelaru e un personaj, un iubitor al spectacolului. Scriind despre viaţa sa din timpul războiului, nu-şi propune nicio clipă să conceapă un eseu intelectualist despre chestiunile politice, sociale, culturale presante ale momentului sau, eventual, o autoanaliză serioasă în vederea cunoaşterii de sine. El dă naş­tere, pur şi simplu, unei epopei. Zeii prind şoareci îşi probează, astfel, actualitatea, încadrându-se perfect în perimetrul memorialisticii din ultima vreme, al cărei scop principal este acela de a seduce, de a ului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul