Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Roman de dragoste şi viziuni onirice

        

 


Anamaria Beligan, Windermere: dragoste la a doua vedere,


Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 173 de pagini


 


Micul roman al Aneimaria Beligan (aflată cu această carte la al cincilea volum publicat) povesteşte o frumoasă şi uşor romanţioasă istorie de dragoste la vârsta a treia, întâmplată în cadrul geografic exotic al Australiei, ţară în care autoarea trăieşte actualmente, după ce a părăsit România în 1982. Tema romanului, destul de neobişnuită pentru proza românească, presupune, fireşte, unele calităţi de tandreţe şi de poezie din partea autorului care o abordează, dar şi o civilizaţie care s-o facă verosimilă, cu alte cuvinte, o civilizaţie care să acorde celor de vârsta a treia un cu totul alt statut decât acela, în genere ingrat, pe care îl au în societatea noastră. Cei care vor citi cartea vor vedea mai exact ceea ce vreau să spun, folosind mai degrabă termeni eufemistici, pentru că romanul, deşi nu-şi propune neapărat acest lucru, lasă să se întrevadă şi un anumit standard, generos, de cultură, prosperitate, mentalitate sau  de organizare socială.


Istoria, în care intră deopotrivă, alături de exotism, elemente de aventură, de mister, de umor, dar şi de poezie, înaintează gradat, cu o bună pregătire epică, pe parcursul a patru capitole, din care, în primul, aflăm deja, prin punctele de vedere exprimate, atât că viaţa este o „superbă improvizaţie“, cât şi faptul că e o „exasperantă enigmă, un puzzle, un labirint, un amestec criptic de neprevăzut, bizar, incomprehensibil“. Dacă mai adău­găm la acestea convingerea unui alt personaj, pentru care, în spiritul lui Oscar Wilde, „viaţa imită arta“, am avea cam toate perspectivele, de joc existenţial şi istoric, de hazard şi autoconstrucţie de sine estetică, de verosimil şi de coincidenţă miraculoasă, pe care le ilustrează atât destinele eroilor, cât şi povestirile sau anecdotele ce înglobează celelalte figuri umane ale romanului.


Eroii poveştii de dragoste, amândoi trecuţi de şaptezeci de ani, sunt doctorul William (Bill) Mont­gomery, englez originar din Bristol, strămutat cu mult timp în urmă la antipozi, ca tânăr anestezist într-un spital din Melbourne, şi Yvonne Kuron, româncă fugită din ţară şi ajunsă în Australia, după câteva peripeţii, la începutul anilor optzeci. În primul capitol, intitulat William, deşi facem cunoştinţă cu personajul respectiv (ajuns la vârsta când „fiecare zi era un dar“), accentul epic se concentrează cu mult mai mult pe istoria real-anecdotică a mareşalului Saint Arnaud, ministru de război al Franţei în 1851 şi comandant al armatei, aliată cu britanicii, în războiul din Crimeea, şi care, prin acest fapt, dăduse numele său micului orăşel australian, întemeiat de căutătorii de aur, în care se vor petrece o parte din evenimentele romanului. Figura mareşalului exemplifică într-un fel ruptura dintre aparenţa flamboaiantă a militarului şi esenţa criticabilă a omului, ceea ce ne atrage atenţia nu numai asupra acestui joc de contradicţii, între ceea ce este şi ceea ce apare, joc observabil de câteva ori de-a lungul povestirii,  dar şi asupra rupturii capitale pe care e construită cartea, şi anume aceea dintre „proximitatea morţii şi realitatea vieţii“.


       Nici al doilea capitol (Yvonne) nu se ocupă în întregime de personajul al cărui nume îl poartă, deşi aduce mai multe informaţii despre copilăria şi adolescenţa acestuia. Yvonne este astfel unica descendentă a unei familii aristocratice din Moldova, crescută la moşie până în momentul venirii comuniştilor la putere, când familia se destramă, unii dintre membrii ei luând calea Siberiei, iar alţii pe cea a „domiciliului forţat“ din Bărăgan. Copil fiind, Yvonne e părăsită în acelaşi timp de mamă, care fuge în lume alături de un aventurier englez („Filfizonul de Englez“, aşa cum îi va rămâne porecla în memoria familiei). Motivul abandonului, al părăsirii, dar şi acela al fascinaţiei şi obsesiei exercitate de figura maternă, ale cărei prezenţe sau absenţe din peisaj ţes „misterul“ inefabil al cărţii, sunt introduse în poves­tire odată cu acest capitol.


Pe de altă parte, atât tema bătrâneţei, cât  şi motivul legat de figura mamei sunt dezvoltate epic, tot aici, şi dintr-o perspectivă negativă. Astfel, ca voluntară într-un serviciu de ajutorare a celor în vârstă, Yvonne are grijă, la începuturile sosirii sale în Australia, de Aristide Pantazopoulos, bătrân egoist şi nesuferit, cu toane şi idiosincrazii, „neinteresat de nimic altceva în afară de gazonul său şi de starea de sănătate“. Domnul Pantazopoulos, a cărui istorie de familie ocupă de asemenea câteva pagini din roman, oglindeşte un alt mod de a-şi trăi vârsta înaintată, la fel cum efectele unei atenţii şi iubiri excesive venite din partea mamei, care îi pervertesc identitatea, se transformă în cele din urmă într-un sentiment de frică obsesivă după moartea acesteia.


Să remarcăm faptul că Anamaria Beligan ştie să folosească, într-un mod plin de farmec şi dezinvoltură, „poveşti colaterale“ firului epic principal, fie inventate, fie luate în parte din istoria localităţilor, a străzilor şi a caselor, dintr-o istorie a anecdotei ori dintr-o istorie pe care am putea-o numi enciclopedică, şi care ţine de întreg decorul. Povestea albumului imperial, albastru-prăfuit, povestea unei jumătăţi de fotografie, veche de douăzeci de ani, care conservă imaginea Mamei şi care dă naştere, totodată, la prezumţii aventuroase, povestea celor patru litri şi jumătate de parfum care s-au evaporat în flăcări odată cu incendiul castelului de la Posada al Marthei Bibescu, cele câteva crâmpeie din povestea aneste­ziologiei constituie nu numai ingredienţi epici savuroşi ai povestirii în genere, dar şi moduri de a spune că lumea e mai mică şi cu legături mai misterioase decât ne-o închipuim îndeobşte. Este ceea ce exprimă şi un gând încărcat de uimire pe care îl consemnează Yvonne: „Ţi-aminteşti seara aceea, când m-ai rugat să-ţi povestesc despre Posada şi parfumurile mistuite de foc? Când am descoperit  că amândoi, fiecare în felul lui, am avut oarecum legătură cu povestea aceea de demult? Stau şi mâ gâdesc, William, câte alte poveşti or fi existând în acest infinit, uluitor univers, câte alte urzeli în care ne-am prins, fără să ştim, amândoi?


În fine, povestea de iubire pe care o trăiesc Yvonne şi William, care se descoperă unul pe altul după ce douăzeci şi cinci de ani au fost vecini pe aceeaşi stradă, Richelieu, poate fi privită din aceeaşi dublă perspectivă, una mai aproape de realitate, alta mai aproape de mister şi magie, care se combină în diverse feluri de-a lungul întregii cărţi. Pentru Yvonne, care crede că „adevărata împlinire este, mai întotdeauna, rezultatul gratuităţii absolute“, dragostea survine precum „binemeritata încheiere a unei vieţi pline de înţelepciune şi de claritate“, o viaţă „temperată de civilizaţie şi respect pentru alţii“. În acelaşi timp, nu mai puţin, pentru acelaşi personaj, iubirea împărtăşită înseamnă „o oră magică, o clipă binecuvântată care reprezintă însăşi esenţa vieţii“. Însuşi numele localităţii invocate în titlu, Windermere, conţine o doză de mister, de improbabilitate, desemnând mai degrabă decât un loc precis, fixabil pe hartă o „realitate virtuală, ceva între o stare de fapt şi o stare de spirit“.


 Fără complicaţie, nici în ce priveşte forma, nici în ce priveşte limbajul, romanul Aneimaria Beligan e scris cu tact, lirism şi înţelegere profundă faţă de darurile, uneori neşteptate, pe care ni le oferă atât existenţa cât şi creaţia de existenţă.


 


 


Simona-Grazia Dima, La ora fulgerului,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 119 pagini


 


Într-o poezie dificilă, deloc armonioasă, venită în special din cunoştinţe culturale şi iubire de ezoterisme, Simona-Grazia Dima etalează un soi de scenografie cosmică, luxuriantă şi haotică, din care se pot desprinde unele viziuni halucinante, demne de romanticii onirici şi iniţiatici. Poeta evocă astfel ţinuturi „unde ard pe cer lebede-n zbatere, cuprinse de vârtejuri pe care nu le vede nimeni“; odăi în care „babuini năzdrăvani ghicesc gândurile musafirilor“; heleşteie cu maluri de marmură şi smochini sau heleşteie pe care rătăcesc, „în nimburi roz“, lebede cu ochii închişi; o floare albă, de „stâncă vibra­tilă“, care se deschide toamna şi iarna şi care îşi ridică din ape „obrazul ei gingaş, ars de pacea umbroasă din adâncuri“; o peşteră „asurzită de mustul zbuciumat al pereţilor ei,/ de propria bogăţie ucigătoare,/ scursă greu, orbitor“; câini înaripaţi care fâlfâie prin scântei, o „lume de miraje cu fluturi transgenetici“, „peşti încărcaţi de maree“ sau o „mare inversă“, suspendată cu susul în jos şi care “explodează de fructe“. În locul unui onirism melodios şi traversat de umor, în genul lui Dimov, căpătăm astfel un onirism prozaic unde se simte mai pregnant nonsensul: „Pe-aproape, oameni sar în hăuri, fericiţi,/ fulgere schimbă drumuri începute,/ popoare-ngenuchează-n lumini,/ câmpul de luptăi inundat de raze./ vorbe străvechi apar/ în supersonice deviate de ciripitul unui piţigoi,/ iar în pădure-aşteaptă singură, învolburată,/ fântâna, cu sabia cuminte lângă ea“.


După cum se poate observa şi din exemplele citate mai sus, există în poemele autoarei viziuni traversate de graţia poeziei şi viziuni care rămân, în cel mai bun caz, doar stranii şi ciudate (acestea din urmă cu mult mai numeroase). Programul poetic al Simonei-Grazia Dima, năzuind spre „suprafiresc şi eroic“, ne îndeamnă să abandonăm „codurile, ţelul“ şi să ne lăsăm purtaţi spre „spaţiul adânc al metamorfozei“. Eul poetic se vede „făurarul“ unui belşug, unui preaplin vital care nu exclude nici moartea: „Şi, dacă sunt culori prea multe/ sau valuri în care-ţi afli moartea, e numai vina mea:/ eu le-am făcut, le-am zămislit aşa,/ cu ochi holbaţi şi plini de forfot,/ prea lacomi de unire şi viziuni/ şi ahtiaţi să-nghită viaţa ca rechinii./ Eu sunt de vină, numai eu,/ că din puhoi de lacrimi, nu mi se vede ţara“. Aceeaşi laudă a vieţuirii iniţiatice se poate citi şi în acest frumos tristih („Cresc orhidee-n jurul tău mereu,/ vieţuirea nu e sălbatică, nu e rea,/ e-o cupă umplută ochi cu frumuseţe“), după care însă, aşa cum se întâmplă adeseori în poemele autoarei, limbajul vizionar se diluează într-unul banal, cotidian. Intelectualismul demons­trativ umple astfel multe spaţii din creaţiile poetei.

Polemică nu de puţine ori faţă de o lume „în care nu se mai ştie nimic despre versuri şi poeţi“, Simona-Graţia Dima, care e deopotrivă eseist şi traducător remarcabil, cultivă, alături de parabolă şi alegorie, figurile exilului, refugiului („M-am refugiat cu zgomot/ în chilia cu faguri şi bâzâit de matcă“) sau ale retragerii orgolioase şi recuperatorii: „M-am retras/ din şcoala vizibilă,/ să câştig intrarea-n lumină./ Trudesc în pivniţe, în grajduri,/ în temniţe şi cazemate./ Am transmutat ura, am înţeles semnele/ cereşti, am strâns pietre scumpe şi ieftine/ şi fac întotdeauna pe dos de ce anunţ,/ să fie-n linişte, să fiu în sâmbure“. La ora fulgerului e o carte cu poeme inegale şi cu versuri la fel de inegale în cadrul aceluiaşi poem.  
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul