Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şase istorii şi tot atâtea ficţiuni

        Adrian G. Romila

Preocupat intens de istoria Securităţii şi a represiunii comuniste, istoricul Marius Oprea n-a putut scăpa de ispita literaturizării. După lucrări şi articole consistente, născute din adânci răscoliri de arhive şi din investigaţii personale, autorul a publicat recent o carte cu un titlu derutant: Şase feluri de a muri (Polirom, 2009). Documentul şi, implicit, realitatea pe care o dezvăluie constituie acum pretexte de a rediscuta prin „punerea în intrigă” (cum ar fi spus Ricoeur) raportul dintre istorie şi potenţialul ei literar. Practic, Marius Oprea extrage din materialele cercetate şase tulburătoare „poveşti de viaţă” ale epocii încheiate în decembrie 1989, legate prin tema comună a morţii personajelor principale. Luptători anticomunişti, spioni anglo-americani, agenţi sovietici ori securişti ilustrează, în carte, şase tipuri diferite de a încheia un destin sinuos, cum numai aşa ar fi putut fi destinul în anii cumpliţi ai stalinizării sau în aparent „liberala” epocă ceauşistă. Felia de viaţă brută e amprentată de autor cu un tipar ficţional, în sensul în care un portret, un gest, un detaliu de îmbrăcăminte sau de atmosferă, o replică şi o situaţie completate verosimil pot da culori vii unor fapte care, altfel, ar avea doar simpla calitate de a se fi întâmplat cu adevărat. Eliberarea de „chingile reci ale documentului”, cum însuşi defineşte caracterul sec al faptei devoalate de arhivă, aduce cu sine învierea istoriei, mult mai de efect ca povestire decât ca informaţie de manual. Mai vechea problemă aristotelică a relaţiei dintre istorie şi poezie e chiar punctul de plecare al Prefeţei semnate de Zoe Petre: Marius Oprea, afirmă aceasta, îşi ia „libertatea de a lăsa personajele povestirilor lui să spună sau să facă anumite lucruri în acord cu verosimilul sau cu necesarul”. Fără ca rigoarea cercetătorului să aibă, prin asta, de suferit. Şi cum ar putea avea, când faptele sunt demne de literatură, dovedind din plin că viaţa, chiar în starea brută a documentului, poate bate uneori ficţiunea?


Şi, într-adevăr, poveştile de viaţă din cartea lui Marius Oprea îmbracă din belşug spectaculosul ficţional. În prima, Spionii care au intrat în frig, cinci spioni români sunt paraşutaţi în Munţii Făgăraşului de anglo-americani, pentru a transmite informaţii despre noul regim şi a pregăti calea unei viitoare veniri a americanilor eliberatori. Naivi şi nepregătiţi, sunt prinşi de autorităţi după câteva peripeţii şi sunt condamnaţi la moarte în 1951. A doua, Fiul bucătăresei, urmăreşte ascensiunea şi decăderea lui Pavel Aranici, ajuns din simplu ilegalist dominat excesiv de autoritatea maternă ditamai ofiţerul de Securitate. Apropiat al lui Drăghici şi admirat pentru „metodele” sale, el e făcut responsabil cu reprimarea bandelor de luptători anticomunişti din munţi. În epoca marilor revizuiri dejiste, aparent pentru că a purtat la un moment dat o cămaşă prea galbenă şi a făcut avansuri unei tinere, e trecut pe linie moartă şi sfârşeşte ca magazioner la o fabrică braşoveană. Ianus, a treia piesă a volumului, povesteşte uluitoarea „bătălie” pe două fronturi a lui Silviu Crăciunaş, important lider al exilului postbelic românesc şi agent mascat al Securităţii în Occident. Generalul redă succint, între altele, biografia lui Alexandru Sergheevici Nicolski, celebrul torţionar al anilor ’50 şi unul dintre cei mai renumiţi artizani ai represiunii comuniste româneşti. Din Hainele regelui aflăm tragica şi prea puţin cunoscuta istorie a adolescentului de 17 ani Mugur Călinescu. El a băgat în sperieţi Securitatea din Botoşani, în 1981, prin sloganurile anticomuniste preluate de la Radio Europa Liberă şi trecute cu cretă pe panouri centrale din oraş, în văzul tuturor. În sfârşit, în Şase feluri de a muri citim despre cruzimea cu care erau executaţi, fără nicio judecată, în anii ’40-’50 cei care se împotriveau recrutării, colectivizării sau, pur şi simplu, trendului ideologic al proaspetei democraţii populare româ­neşti.


Dincolo de discretele şi perfect încadratele broderii imaginare pe marginea faptelor, „po­vestirile” lui Marius Oprea îşi exhibă, pe alocuri, eşafodajul teoretic. El transpare, mai întâi, în unele dintre texte şi se referă, deopotrivă, şi la tema morţii, şi la mecanismul ficţiunii. Din prima categorie fac aparte inserţii fulgurante cu iz poetic, marşând pe ideea că evenimentul morţii e unul care trebuie scos din uitare („Cred că nu există moarte mai cumplită decât cea despre care nimeni nu poate spune nimic. Sunt multe astfel de întâmplări în arhivele fostei Securităţi”). Cei care au executat brutal oameni nevinovaţi exact asta au dorit, să treacă aceste morţi sub tăcere, pentru a-şi adormi, mai târziu, conştiinţele. Atunci, în momentul execuţiei, plăcerea de a ucide înlocuia orice reproş moral, orice impuls uman. „Gustul morţii. Gustul acesta are ceva deosebit, creşte în cerul gurii ca după o cană rece de vin de soc băută în arşiţă de tovarăşul căpitan [...] Dar gustul acesta deosebit, al omorârii unui om, atâta vreme cât executau un ordin executând un om, ajunsese pentru unii dintre ei atât de puternic şi mai dorit decât o femeie. Al vinului de soc răcoros, un pic înţepător, într-o zi de arşiţă. Când casca de oţel se brumează, dar nu pe dinafară, ci pe dinăuntru”. Pentru victime, însă, reparaţia se face prin poveste, ele „ies din frigul unei morţi despre care nu trebuie să se ştie nimic” sau cel puţin atunci nu trebuia să se ştie nimic. Epilogul autorului imaginează chiar o scrisoare a celor morţi, care-i comunică acestuia „impresiile” lor de cititori ai propriilor poveşti: „Domnule Oprea, prin prezenta vă informăm că moartea există. Şi nu doar cum susţineţi dumneavoastră, autorul oarecum confuz şi pe alocuri inexact al acestor rânduri. Noi o cunoaştem ca atare şi vrem de la bun început să vă explicăm că aceste cuvinte nu ne aparţin doar nouă, dar ne bucurăm de tăcerea care ne-a învăţat pe această lume a oaselor să trăim şi să iubim mai mult cuvintele pe care le-am fi putut spune”. Povestea, oricât de inexactă, trece moartea dintr-o adeverinţă uitată în arhive în memoria veşnică a cuvintelor.


În categoria mecanismelor narative „la vedere” ar intra scurtele reflecţii despre raportul dintre istorie şi literatură. Sugestia e, desigur, cea a eminenţei literaturii. Doar ea depozitează evenimentele în conştiinţa colectivă, doar ea le face cu adevărat cunoscute. „Această poveste a strădaniei de a rămâne în viaţă, aşa cum o desprindem din cele ce urmează, bate tot: şi istoria, şi filmul, până şi documentele care o consemnează sec. În acest caz, realitatea, aparent ternă şi prozaică, este îmbibată de un anumit fel de tristeţe care o poate eterniza.” Întâlnirea dintre ficţiune şi istorie poate naşte, în viziunea autorului, unui gen nou, oricând legitimat în amestecata paletă a genurilor literare post-moderne. Abia literatura salvează o istorie care numai descrie faptele, fără tensiunea conflictului, fără savoarea atmosferei. „Dar istoria îşi are farmecul ei, chiar şi atunci când descrierile faptelor par aride, cumva lipsite de savoarea imaginaţiei. Dar când imaginaţia şi istoria se întâlnesc, se naşte o altfel de istorie şi o altfel de literatură, tocmai aici, la graniţa dintre realitate şi ficţiune”. Intrând în disputa aristotelică din Poetica, Marius Oprea crede, ca şi stagiritul, că poezia dă faptelor particulare ale istoriei dimensiunea universală care să le facă memorabile. „Bucuria, tristeţea, soarele, sângele, iarba nu sunt ale istoriei, ci ale poeziei.” Istoricul are nevoie de document, e indiscutabil, dar când faptele acestuia îl impresionează, trebuie să aibă curajul de-a imagina pentru un cât mai viu tablou al lor, pentru posteritate.

Fie că le privim ca pe istorii uşor romanţate ori, dimpotrivă, ca pe ficţiuni post-moderne pe marginea faptelor „reale”, cele şase texte ale lui Marius Oprea impresionează, în primul rând, prin viaţa decupată în cuvinte. Căci şi moartea tot din viaţă face parte.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul