Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Credinţă şi melancolie

        Cronicar


Dincolo de imaginile biblice, trecute adesea printr-un limbaj de foc şi pară, dar şi prin contorsiunile paradoxului, poemele părintelui Ioan Pintea din volumul Casa teslarului pot să atragă atenţia  prin demnitatea imnică a tonului: „despre gloria pruncilor ucişi/ vorbeşte plânsetul rahelei/ despre gloria magilor/ despre gloria păstorilor/ vorbeşte Fecioara Maria/ despre gloria Pruncului născut/ ascultaţi Moartea şi Învierea/ despre gloria îngerilor/ vorbesc eu cel ce scriu/ întru lauda lor/ auzi-mă Doamne“ (p. 43). Printr-un ermetism fragil şi îngândurat: „astfel/ stau şi veghez/ meditând peste lume cu gândul atârnat ca o limbă/ roşie/ înecându-mă-n spuza/ lucrurilor/ fosforescent de la un capăt la celălalt“ (p. 22).  Prin locul pe care îl acordă meditaţiei asupra poemului: „am încercat de câteva ori/ să mă retrag să ies afară dintre viscerele poemului/ dar e cu neputinţă/ el e câinele lupul vulpea şi iepurele de câmp/ el e metafora mea/ spui că mă vezi/ şi dacă mă sting/ nu garantezi reuşita acestui poem/ cea mai ascuţită flacără/ seamănă mult cu inima poemului/ şi cine poate să ţină în palmă/ tocmai inima încinsă a poemului/ şi să nu-şi ardă buricele degetelor/ şi pielea fină să nu înceapă să-i sfârâie ?!“ (p. 66). Şi mai cu seamă prin transparenţa melancolică a propriei vulnerabiliăţi luând chipurile umane ale îngrijorării şi tristeţii, ale nemulţumirii şi deznădejdiei: „sub acest clopot de sticlă uriaş trăiesc şi mor/ îngrijorat că la un moment dat/ totul se va prăbuşi în preajma mea/ cu mare şi răsunătoare eficacitate/ nu sunt în stare încă/ să înţeleg motoraşele începutului/ şi încerc din răsputeri să-mi depăşesc nemulţumirile/ cântând la saxofon/ e ca o partitură de jazz tot ceea ce vă relatez/ cu mare acribie acum/ rescriu din memorie genealogia după mamă/ şi consemnez selectiv date şi teme/ din trecutul familiei mele/ totul pare o deznădejde de zile mari/ doar sufletul/ aşezat pe un covor zburător are parte/ de fericire deplină/ el singur îmi contrazice frica şi îngrijorarea/ şi îmi demonstrează cu argumente vizibile/ că nu există altundeva un loc mai bun“.


Privind cu onestitate în oglinda vieţii interioare, poetul îşi înalţă expresia de sine peste convenţionalităţile pe care trebuie să le depăşească: „sunt protejat doar de propria-mi inimă/ şi mă mulţumesc cu amintirea ei tot mai palidă/ cred că frumuseţea ei mă va ajunge din urmă/ şi cândva/ umbrit din toate direcţiile/ voi afla liniştea/ deocamdată mă aşez cuminte într-un jilţ de argint/ şi privesc neputincios/ cum tot ce a fost/ primeşte aura şi grandoarea regretului/ şi creşte vertiginos ridicându-se precum/ flacăra chibritului aprins/ extras cu maximă rapiditate/ din cutiuţele de carton colorat“.


 


Ioan Pintea, Casa teslarului,


Cartea Românească, 2009, 102 pagini


 


Ermetism suav


 


Puse sub semnul „căutării pietrei miraculoase în formă de inimă“, poemele scurte ale Ligiei Holuţă (premiată cu un premiu de debut al Uniunii Scriitorilor prin anii optzeci) pot aminti de fragmentarul şi ermetismul lui Ungaretti. Expresia lor e delicată şi fragilă precum un glob de păpădie: „acum poţi stinge …/ atâta pace pe undele aerului/ vântul prin frunze ca un râu…/ rotundul lunii:/ o hartă/pierdută în nori/ a inimii“ (pierdută în nori).  Se evocă visul şi dorinţa, „foaia albă a poemului“, „tristeţea diamantului“, „lumina blândă ca perla“, „fereastra nopţii deschisă“, „cuvântul-scoică“, „spiritul ploii“, o „altă lume pură tandră“, dar şi tăceri sau „ciudăţenii‘ care nu pot fi numite. Un sugestiv tablou autumnal, elocvent tocmai prin tăceri şi absenţe, întâlnim în poemul E toamnă în europa: „un stol de porumbei dă roată/ deasupra apei ca oglinda…// oraşul plin de fluturi galbeni/ printre petale transparente/ de trandafiri întârziaţi…/ reclame triste inutile/ în nopţi cu ceţuri violete-// şi tu/ umbră rătăcitoare/ cu buzunarul plin de fum“. A doua secţiune a volumului, intitulată, tu, foloseşte persoana a doua a pronumelui cu valenţe şi în accepţiuni diferite. Aici, de pildă, interlocutorul e reprezentat de cu­vânt: „mă ţine trează/ nebunia/ vaierul stelelor/ sub pământ/ parcă ninge/ de ani/ şi ani// tu vino încet/ cuvânt singur/ când zorii albesc“. Ermetismul e în primul rând o problemă de limbaj, iar Ligia Holuţă dovedeşte că ştie să drămuiască pregnant cuvântul poetic. Volumul ei de poeme poate fi socotit o raritate în contextul liric de azi. 


 


 


Ligia Holuţă, Sidef,


Editura Ramira, 2008, 50 de pagini


 


Cronică ritmată


 


Deşi avertizat de un text critic al lui Traian T. Coşovei că „Daniel Pişcu vânează poanta, vizează absurdul şi frizează ridicolul“, am citit totuşi cartea poetului, optzecist întârziat care a debutat de-abia în 1989, cu volumul Aide-memoire. În placheta recentă, Puţină adrenalină, e vorba de o cronică ritmată a unor excursii turistice, făcute în grup şi cu maşina, prin Spania, Grecia (nordul ţării) şi în Bulgaria, la Nisipurile de Aur şi Balcic.


 Întrebarea care s-ar putea pune e legată de motivul pentru care autorul, recurgând la un soi de jurnal de călătorie, cu observaţii dintre cele mai curente şi banale, preferă versul în locul prozei. Ideea e că pentru Daniel Pişcu excursia e doar un pretext, poetul fiind mai atent la figurile de limbaj (calambur, jocuri de cuvinte, ironie), la poante şi la sonorităţile lexicale decât la peisaj. Aşa se întâmplă în parcul Guell din Madrid: „Încă rebel,/ eram în labirinticul parc Guell …/ şi de-atâta mirare/ ca şi Juan Miro/ am rămas prizonier“. Dacă aici lucrurile mai merg cât de cât, poantele emise în legătură cu Palatul Regal se arată de o speţă inferioară: „În sufrageria uria­şă/ o masă uriaşă/ (oare Juan Carlos/ mă va invita vreodată/ la dineu?)/ După cam două ore/ de parcurs/ aproape toate/ încăperile/ afară, la ieşire,/ epuizaţi/ şedem şi copilul zice:/ parcă e mai bine aici/ pe această bancă umilă/ de lemn“. 


Mai consistentă, şi peisagistic şi lexical, e excursia prin nordul Eladei. Îmbarcaţi într-un Renault Clio, excursioniştii, printre care şi poetul, plătesc la Giurgiu taxa de pod, care li se pare exorbitantă, pentru a trece în Bulgaria, unde drumurile sunt „foarte bune şi adezive pe pneuri/ sigure la aderenţă/ deşi mai trepidante/ printre munţi şi văi adânci/ prin tunele/ ţinuturi deluroase şi munţi/ mai pleşuvi decât la noi“. Remarci, aşadar, de ghid turistic, dintre cele mai banale cu putinţă. În fine, ajung în Elada după 12 ore şi poposesc în micuţul/ dar fermecătorul oraş Edessa/ situat pe un platou măreţ/ cu părculeţe şi terase/ la tot pasul/ cu un stadion superb/ cu o cascadă de vis/ de neînchiriat/ de memorat/ de photo graphiat“. La masă sunt întâmpinaţi, fireşte, cu „tradi­ţionalul ţa ţiki, cartofi copţi/ cu ţuica lor, Uzo/ cu brânza feta/ cu salată a la grec/ cu vin divin“.


Deşi se dă drept filolog, autorul reţine rău, chiar şi din punct de vedere grafic, câteva cuvinte greceşti, dintre cele mai uzuale, cu care îşi împănează textul. Salvarea pentru câteva vagi şi chinuite încercări de umor vine de la Caragiale: „Era un conifer/ la Edessa/ şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al doilea/ era de soi feminin:/ coana Miţa/ şi-al treilea;/ conul Leonida/ şi nu trecea/ nici o reacţiune/ nici o bicicletă pe stradă/ cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei Miţa/ de vie/ ce era/ şi asta le era viţa./ Sută la mie“. La fel de nesărate sunt întâmplările şi distracţiile de la Nisipurile de Aur, care se justifică pentru „puţină adrenalină“.


Volumul se dovedeşte o eroare de calcul, căci în loc de prozaism autorul ar fi trebuit să prefere proza pur şi simplu.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul