Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Imoralitatea recunoştinţei

        Constantin Stan

Alphonse Allais are o povestire care se cheamă „Dumnezeu”. Este trecut de miezul nopţii dintre ani, grupul de prieteni şi-a cam epuizat subiectele şi a ajuns la problema existenţei lui Dumnezeu. Mai toţi înclină să creadă că Dumenzeu nu există, dar încă mai dezbat problema când se se aude soneria. Cu toţii sunt surprinşi de această vestire a sosirii cuiva, la o oră la care evident că nu mai aşteptau pe nimeni. Când gazda deschide, în faţa ei se dezvăluie un bătrân cu figură blândă, înţeleaptă, cu o barbă lungă, albă şi cu o aureolă deasupra capului. „Eu sunt Dumnezeu”, zice bătrânul spre stupoarea dar şi jena celor din casă. Este poftit la masă şi cu greutate şi stinghereală se reia discuţia despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. „Iar spre dimineaţă, încheie Allais, Dumnezeu, în marea lui bunătate, acceptă că nu există”.


Povestea are nenumărate înţelesuri, dincolo de structura ei aproape anecdotică şi umoristică. Primul dintre ele ar fi că Dumnezeu există sau nu există decât în credinţa noastră în existenţa sau non­existenţa sa. Poate în acelaşi fel în care şi adevărul este în ceea ce credem noi că este, iar credinţa într-un adevăr este mai puternică decât adevărul în sine. Fiecare dintre noi avem nevoie de propriul adevăr pentru că numai el este în acord cu noi înşine. Ne identificăm cu şi în el, ne stabileşte o identitate şi ne consolidează buna părere despre noi fără de care ne-ar fi greu să trăim mai departe. Faptele sunt interpretabile şi contextuale. Noi le aşezăm într-un eşafodaj al propriilor credinţe (despre noi înşine), principii, aspiraţii şi orizonturi de aşteptare (de la noi sau de la ceilalţi). Adevărul nu se opune aşa cum se crede în mod obişnuit minciunii ci credinţei. Nu există adevăr mai puternic decât cel în care credem noi înşine.


Un al doilea înţeles ar fi că nu are rost să continui o dezbatere cu cineva care neagă evidenţa. Dacă în faţă evidenţei existenţei lui Dumnezeu –care ţi se arată întrupat, în toiul unor controverse privind existenţa sa – continui să negi, atunci înţeleptul renunţă şi acceptă, în marea sa bunătate, contrariul, negându-se pe sine ca probă de fapt supremă a existenţei sale.


În orice act de negare există o doză de imoralitate, dar a nega evidenţa este un act profund imoral prin încălcarea principiului onestităţii, cinstei de a o recunoaşte.


De Sf. Ion, eram la o mică agapă prilejuită de ziua Profesorului, pe care îl cheamă Ion în acte, care ţine foarte mult la acest nume, deşi şi-a luat un pseudonim cu care este cunoscut şi răscunoscut, şi căruia îi face plăcere să primească apropiaţi la un pahar şi la taifas de ziua sa onomastică. Cred că se cam epuizaseră subiectele –ca în povestioara lui Alphonse Allais – când domnia sa a început să ne spună o întâmplare care să probeze ceea ce brodasem fiecare pe tema recunoştinţei, apelând la la tot felul de zicale care mai de care mai incriminatorii la adresa acestui act uman. Convenisem, mai mult amuzaţi, că spusa asta „Nicio faptă bună nu rămâne şi nu trebuie să rămână nepedepsită” exprimă cel mai bine raporturile dintre cel ce comite o faptă bună şi cel care este beneficiarul ei. „Să ştiţi că nu e vorbă-n vânt şi că s-au scris eseuri strălucitoare despre cât de imorală este recunoştinţa. O faptă bună trebuie rapid reechilibrată de cel care o suportă pentru ca ea să nu fie imorală. Eram într-un juriu şi ne blocasem la decernarea premiului la o secţiune. Ne împărţisem în două tabere şi de fiecare dată la vot scorul era egal. Am insistat enorm pe lângă preşedintele juriului – care avea dreptul să întervină decisiv - şi am reuşit să înclin balanţa cu cinci voturi la patru pentru, ca să-i zic aşa, protejatul meu. Amicul a aflat şi mi-a spus: am aflat cât ai insistat să primesc premiul, acum n-am ce face, trebuie să îţi fac o porcărie!”


Dincolo de hazul ei, povestea are o dimensiune pe care, din fariseism, adesea nu-o recunoaştem: mai niciodată faptele bune pe care le comitem nu aduc binele pe care ni-l dorim, iar a-l îndatora pe celălalt cu bunătatea, milostenia noastră –şi a aştepta recunoştinţa pentru acestea – este imoral. De aceea, spre a echilibra balanţa, celălalt simte ca o datorie morală de a ne răspunde, vorba scriitorului premiat, cu o porcărie.


Mi-am căpătat mulţi duşmani, am simţit multă ură, ranchiună sau chiar dispreţ după comitera unui fapt bun, de ajutorare a cuiva, încât înclin să cred că nimeni nu te iartă după aşa ceva. Dar, mai ales să te ferească Dumnezeu să faci un bine când omul chiar este la ananghie şi când tu eşti printre puţinii la care poate apela şi care, culmea, chiar îl ajută. Reacţia de adversitate, de ură necondiţionată şi veşnică, este garantată.


Recunoştinţa, ca şi în cazul Dumnezeului lui Allais, ar trebui să accepte, cu bunătate şi umilinţă, că, într-adevăr, nu există!

Iar ceea ce nu există nu este nici moral nici imoral!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul