Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Duminica picioarelor

        Bogdan Ghiu

Pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80 ai secolului trecut, când austeritatea comunismului privat al lui Nicolae Ceauşescu (patriotism al corpului propriu generalizat) împingea, evident, la extragerea şi degustarea de esenţe, supra-„fenomenologizând” revoluţionar realitatea, un bătrân guru filozofic român interbelic, variantă balcanic-monden-hieratică din aceeaşi descendenţă heideggerian-fenomenologică ca a cehului Patočka, mai puţin tragismul moralei contra-politice a acestuia, s-a lăsat surprins de către tinerii, pe atunci, săi discipoli, suav iacobini ai Ideilor lucrative pure (capitalism platonic), privind, la televizor, un biet meci de fotbal. Întrebat, în cel mai auster, fireşte, spirit filozofic, ce avea de văzut în acel trivial spectacol popular, la ce se uita, bătrânul filozof se pare că ar fi parat, ironic, răspunzând că priveşte „fotbalitatea”.


Oricât de decăzută, de trivială, de profană ar fi o realitate, chiar şi în negativ, ca umbră palidă (copie nu numai „neagră”, răsturnată, ci şi de mâna a şaptea), pentru metafizica cea mai hard, deci, nu există realitate în care să nu mai adie investiţia, „participaţia” unei Idei. Există economii metafizice „negre” şi „cenuşii” ale tuturor speciilor de realitate. Nimic n-ar exista dacă n-ar renta, dacă n-ar recicla, dacă n-ar actualiza o Idee. Nici măcar fotbalul.


Dar care este Ideea fotbalului? În ce constă esenţa fotbalului? Are el una? Câtă îndreptăţire şi câtă, doar, ironie de paradă, pur ocazională, trebuie să presupunem în răspunsul bătrânului filozof surprins în plin păcat de scaldă mundană, şi trebuind să-şi justifice „vacanţa” spirituală printr-un răspuns pe placul intransigenţilor tineri (azi, bătrâni) agenţi ai poliţiei spiritului?


Există o „fotbalitate” a fotbalului? Una singură sau mai multe? Aceeaşi dintotdeauna sau în schimbare?


Ce contempla, până la urmă, Constantin Noica uitându-se, la televizor, la un meci de fotbal? Altfel spus (şi în subsidiar, dintr-un alt punct de vedere, care nu mă interesează în principal aici): produce metafizica, în general, altceva decât spectacole?


 „Fotbalitatea” există şi este, aşa cum îi spune şi numele, o esenţă. Dar nu atât o esenţă distinctă a unui fenomen distinct (fotbalul). Ceea ce numim „fotbal” nu mai poate fi, tocmai, distins de fenomenul „generic” al lumii contemporane, al modului în care se construieşte ea, tocmai, ca lume.


Ca un adevărat platonician în plină actua­litate şi ca un autentic fenomenolog, bătrânul filozof nu se coborâse, totuşi, până acolo, inclusiv la propriu, de pe Muntele Contemplaţiei încât să se ducă să vadă un meci pe stadion. Am putea, desigur, şi chiar trebuie să ne întrebăm: pentru a surprinde fotbalitatea nu este nevoie să mergem pe stadion, „în miezul lucrurilor”?


Tocmai, nu. Bătrânul metafizician avea toată îndreptăţirea să vorbească de „fotba­litate”, de o „esenţă” a fotbalului uitându-se la televizor.


Televizorul este dispozitivul theoretic prin excelenţă, esenţa cunoaşterii realizată ca tehnică. Din acest punct de vedere, am putea spune că toţi metafizicienii sunt, mai presus de orice, nişte telespectatori şi chiar nişte televizomani, deoarece tocmai o astfel de separaţie tehnică permite contemplarea, detaşarea, deci separarea Ideilor de realitate: dualismul metafizic. Televizorul este aparatul metafizic(en) prin excelenţă. Numai la televizor pot fi văzute, deduse Ideile. Şi tocmai ca „metafizicieni” ne uităm, astăzi, în masă, la televizor: pentru a ne feri de empiric şi de imanent. Numai televizorul produce „Idei” şi „esenţe”. Unui jucător de fotbal sau unui spectator de fotbal de pe stadion nu-i va trece niciodată prin minte să extragă esenţe. Dar nu pentru că n-ar fi în stare. Cu toţii suntem, mai mult sau mai puţin, dar în primul rând, metafizicieni. Dar pe teren, inclusiv în tribune, jocul se dispută, este o luptă eminamente politică.


 „Fotbalitatea”, „esenţa” fotbalului, nu poate fi surprinsă, prin urmare, decât la televizor, ţine în mod esenţial, metafizico-economic, de televizor, de un dispozitiv tehnic, artificial, de viziune, de extragere-separare, artificială, a Ideilor. Nu mi se pare, prin urmare, deloc o glumă sau o simplă paradă ironică faptul că, uitându-ne la televizor, participând la procesul fenomenologic datorat televiziunii, adică tehnicii naturale exteriorizate, ne vine să ne ex­primăm în termeni de „esenţă”. Televizorul ne face pe toţi filozofi.


„Fotbalitatea” este, deci, fotbalul-văzut-la-televizor, tele-fotbalul. Şi nu este aceasta însăşi esenţa actuală a fotbalului, aceea de a fi un spectacol televizat, cum a demonstrat şi Harun Farocki, în megainstalaţia sa video Deep play? Şi există altfel de spectacole decât cele televizate?


Mai merge cineva de plăcere pe stadion? Nu. „De plăcere” te uiţi la televizor, nu mergi pe stadion. Toţi cei care se duc pe stadion, care coboară în agora sunt interesaţi, implicaţi. Stadionul este arena care acoperă, care maschează, inclusiv în sens de camuflaj urban, agora. Orice arenă este, de fapt, o agora sub acoperire, refulată. Stadionul este principala agora politică a lumii contemporane.


Trăit de pe stadion, la firul ierbii, fotbalul este politică. Privit la televizor, el devine filozofie, estetică. Altfel spus, din imanent-productivă, separaţia devine transcendent-neutralizantă. La televizor ne uităm întotdeauna în jos. Canapeaua e nu Olimpul, ci Taborul. Zeii Olimpului erau, încă, principalii sportivi, ei ridicau lumea intramundană a „sportului”, sportul ca esenţă liberă a politicului, la ceruri, la nivelul lor, tocmai aceasta fiind şi adevărata esenţă a „olimpianismului”: un „olimpiadism”.


Fotbalul este o înfruntare locală, şi aşa ar trebui să rămână: un joc de cartier, între cartiere, între oraşe; non-teritoriu, intra-teritoriu, joc de margine (urbană) internă. Esenţa lui este tocmai să fie o sărbătoare, o întâlnire-întrecere de duminică.


Ceea ce atrăgea, iniţial, şi ceea ce continuă, probabil, să ne atragă la jocul ca atare de fotbal este, probabil, răsturnarea sărbătorească pe axa metonimiei corp-picioare: o victorie politică, prin alianţă, a extremelor, a capului şi a picioarelor, şi de interzicere, extrem de politică, a mâinilor, care nu trebuie să murdărească, să atingă jocul, alianţa picioare-cap, cu păcatul lor: munca aservită. Fotbalul este victoria temporară împotriva muncii, împotriva înrobirii prin domnia, fără cap, împotriva capului, a mâinilor truditoare, stupide. Nu degeaba a existat un elogiu para-facial, o facializare a mâinilor: pentru că erau utile, adică deja înrobite, de-politizate, înrobitoare.

„Revoluţia” – în timpul liber. Revoluţia timpului liber.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul