Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nichita Stănescu şi Petre Stoica, înainte de tunelul oranj

        Cornel Ungureanu

Belgradul şi Timişoara, în cinci prietenie.


 


Pe Nichita Stănescu l-am întâlnit prima  oară la înce­putul anilor şaptezeci, când, însoţit de Anghel Dumbră­veanu, aterizase în redacţia revistei Orizont pentru a da telefoane: evident, lui Adam Puslojici, la Belgrad, evident, lui Petre Stoica, undeva. Ar fi trebuit să plece în Iugoslavia şi nu ştiu ce întâmplare îi mai oprea, un ceas, două, cinci la Timişoara. Copleşit  de evenimente, Sorin Titel, care avea şi el o supărare,  încerca să lege  dialog de la alt telefon. Mareeeele prozator Sorin, prietenul meu, să suporte aşa ceva, maaarele prozator, genialul Sorin Titel, exlama Nichita, prelucrând artist o stare de uimire. Eram speriat de superlativele care se înmulţeau şi am încercat să domolesc entuziasmele ilustrului poet, dar ele veneau val. După Sorin, marele poet, cel mai mare, neasemuitul, era Anghel.  Pe urmă, cel mai mare dintre cei mari, era Petrrre Stoiiiica.  Aici superlativele se mai răsfirau, apăreau unele păreri de rău, se puteau auzi  şi unele blesteme care atacau relaţiile sârbo-române de odinioară. Care, parcă, s-ar prelungi. Neo­bişnuit cu asemenea avalanşele de vorbe mari, de încărcătura lirică  a fiecărui dialog, am refuzat să-i însoţesc pe cei iluştri, ilustrissimii literaturii, la o cafea. Eram de puţină vreme la sectorul de critică literară a revistei Orizont şi încercam – spre supărarea unora sau a tuturor – să mai plivesc de superlative recenziile, articolele, paginile de cri­tică literară.


De aici neînţelegerea pentru discursul lui Nichita în care magnifierea ţinea de un protocol. El trăia literatura, el trăia regal poezia. Vorbea în limba poezească. În această limbă, dacă te numeşti scriitor, eşti mare scriitor. Dacă eşti poet, un poţi fi dacât genial.


Adam înscena discursurile lui Nichita, le făcea publice. Între cei cinci, el exprima vitalitatea, imediatul, făcea publice secretele regale. Petre Stoica le cobora pe pământ, sub semnul unui protocol antiliric. Iar Anghel Dumbrăveanu găzduia, la Timişoara, Regele cu suita sa.


Din prietenia cu Nichita si Adam îşi trag rădăcinile  aceste patru poeme publicate în numărul 4/1970 al revistei Orizont. Scrie Nichita:


În acest oraş/ Inima mea a nins./  Fulgi roşii, prieteni,/ Peste catedrală şi peste teatru.// Timişoara, oraş mai mare/decât trupul meu, /dar mai mic decât memoria mea// Ca să te pot ţine minte,/ Mai mic;/ Ca să nu te uit,/ Mai mare”.


Cum fiica lui Anghel Dumbrăveanu se numeşte Vio­leta, cum trebuia încadrată curţii regale, a doua poezie încre­dinţată revistei timişorene  se cheamă Violet:


Prietenul meu/aproape nevoind să fiu/în casa lui,//...Stingherit de toate legile/ prieteniilor, şi stinghiilor/ totuşi, m-a dus, totuşi,/ A venit şi nevastă-sa./ O doamnă!/ O magnifică şi o neobişnuită./ A venit şi fiică-sa./ Numele ei era Violeta./ Ea purta o rochie violetă./Ea era neobiş­nuită.


Şi, în fine, Adam Puslojici, cu poezii „în oglindă” Una se numeşte În Timişoara la un prieten şi e dedicată lui Anghel D umbrăveanu:


Ninge peste Timişoara/Ca şi cum eu însumi aş fi un oraş./Câtă risipă de alb/Deasupra unei inimi dăruite//M-aş culca pe ghiaţă, dar mi-e frică./ Sticlită/ Căci ea se topeşte/ Şi eu voi visa numai acasă la prietenul meu“. Sunt texte pentru o emblematică a oraşuilui. Un insemn regal


 


.... În căutarea lui Nichita, prin tunelul oranj


 


Belgradul în cinci prieteni, cartea lui Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adam Puslojici, Srba Ingjatovici, Anghel Dumbrăveanu avea nevoie de o replică – una cinemato­grafică. Am încercat, după 1990, să văd ce se poate face.  Nichita nu mai era, dar erau  multe filme cu şi despre el. Petre ieşise din spital după ce medicii i-au explicat că nu îl pot opera, nu îl mai pot opera, Srba era bolnav la Belgrad. Şi el, cancer. Poate numai un zvon. Iar Anghel  de cinci ani nu mai ieşea în lume decât cu însoţitor, de obicei doamna Alina, soţia sa.  Îngăima cu dificultate două trei cuvinte – poate se aduna de-o propoziţie. Dar nu ieşea nimic. Adam însă era aici, venise pentru lansări de cărţi, întâlniri, zile naţionale, iar Ioan Cărmăzan a crezut că putem să filmăm.El era la Bocşa şi făcea un film despre locurile adolescenţei sale şi, cred, despre prietenii lui de aici. Mi-a pus la dispoziţie pe cel mai bun operator al său: el va filma Simbolia, e cel mai bun. I-am explicat de mai multe ori că Iosif Costinaş proiectase un film despre Petre la ultima noastră întâlnire. Nuţu era prieten cu Iosif, prieten bun, nu putea să lase să moară un proiect.


I-am spus lui Nuţu că la ultima noastră întâlnire, cu câteva zile înainte de dispariţia lui, i-am propus un film, un scenariu şi un film în Cetatea Simboliei. Iosif a dat pe gât încă un coniac şi a precizat: dar să faci rost de bani. Dacă dă Uniunea scriitorilor bani, mergem la Jimbolia. Costinaş a făcut odinioară un film derspre Nichita, putea fi folosit.  Pe urmă Costinaş a dispărut, a fost căutat, aşteptat luni în şir. Fusese asasinat? Fusese un accident? Înaintase prea tare cu anchetele asupra mafioţilor şi cineva s-a supărat tare? Filmase ucigaşii  de la revoluţie şi n-a făcut cadou filmele?    Veneau veşti multe despre Iosif, oameni importanţi îi cereau preşedintelui ţării să afle cadavrul şi criminalul. Şi pe urmă s-a descoperit un schelet în apropierea oraşului, lângă calea ferată. Expertizele au demonstrat că el este, da, el. Dar filmele lui Costinaş nu mai erau. Nu mai sunt.


Da, mi-a spus de câteva ori Ioan Cărmăzan, facem filmul. Mergem la Jimbolia şi ne punem pe treabă.


Şi filmul celor cinci putea fi reluat: Adam recita magnific în liceele din Timişoara iar operatorul lui Nuţu, regizorul Ionuţ Popa, filma conştincios, ore în şir. Poetul Puslojici era el însuşi un spectacol: blestema, omagia, dansa, evoca întâlniri, prieteni. Cunoscuţi – mulţi eroi ai poeziei sale. Capitolul Nichita era mereu prezent în dis­cursurile, recitările, întâlnirile lui Adam. El, poetul Pus­lojici, era şi putea să fie acolo, pe scenă, locţiitorul.


Cu Anghel Dumbrăveanu a fost puţin mai greu. Întâi am aflat că e iar  în spital, pe urmă soţia poetului ne-a spus că a revenit acasă. Dacă vrem, putem să trecem să facem filmul. La ora cutare. Sau la ora cutare. În seara când am ajuns la familia Dumbrăveanu, Anghel  era acasă, împreună cu  doamna Alina. Doamna era foarte obosită, venea de la alt spital cu mâna în ghips.  Când l-a urcat pe treptele care îi duceau la apartamentul lor, a căzut, a căzut rău, el e foarte greu, iar ea trebuia să-l urce. Ei sunt oameni bătrâni.  A căzut,  şi-a fracturat braţul, poate şi două coaste. Acum braţul  e în atele.


Dar i-a dat  medicamentele şi el e liniştit.


Ionuţ Popa a filmat apartamentul, a filmat plachetele, pozele prietenilor, efigia care Dumbrăveanu o primise cu un an în urmă, când i s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Timişoara. Pozele, multe, în care Anghel e la masă, la petrecere, la mare, pe vapor cu Nichita, iar cu Nichita, cu Petre, cu Adam, cu Srba. Şi alte fotografii, şi alte diplome. Doamna ne-a propus să-l ducem la birou – acolo ar fi spaţiul lui, de acolo ar începe lumea lui de poet.


 L-am dus cu dificultate la birou. În faţă, o poză în care era împreună cu Nichita.


 Ionuţ l-a filmat  încă multă vreme (o oră?) – Anghel n-a scos un cuvânt.


 În final un ăăăăăăăăăăăăă, obosit. Şi încă un ă.

I-am dat telefon lui Petre Stoica în 12 februarie că voi trece pe la Jimbolia cu o echipă de filmare – vorbisem de mai multe ori despre filmul pe care aş vrea să-l fac despre el. Şi despre cei cinci magnifici.În 13, în 14 voi fi la el, voi filma Jimbolia, Fundaţia, Muzeul presei, statuile din oraş. Cimitirul, cu mormântul preotului Mihail Avramescu. A fost o discuţie lungă, parafată mereu de şansele lui A NU FI. I-am explicat că nici un scriitor nu are expresivitatea lui pe ecran. Şi nici un oraş nu are Simbolia oraşului său. Aş putea face un film superb despre modernitatea lumii şi  postmodernitatea literaturii. Despre viaţă şi trecere. Da, da, da, dar. Dar. El era orb, el era orb, el era orb, filmele se fac pentru cei care pot să vadă. Să mai amân puţin. Şi iar: dacă venim, să venim doar după ora patru, dupăamiaza poate vorbi. El este foarte obosit, nu are pe nimeni lângă el, e obosit, cum să ne primească? Şi, ca niciodată, a ţipat la telefon: cum să ne primească?Şi, în final: să fie mai târziu. Să fie mai târziu. Un pic mai târziu, Petre îşi încredinţa devenirea Îngerului: în tunelul oranj.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul