Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spiriduşul de pe strada Batişte

        Doina Ruşti

Pe strada Batişte, chiar în curtea bisericii, e un dud bătrân, despre care se spune c-a fost plantat pe vremea principelui Brâncoveanu. În acest pom, bandajat cu ciment şi sprijinit de o schelă de fier, vara trecută şi-a făcut culcuşul un spiriduş, pe nume Gelu. Rătăcise prin multe locuri, însă Dudul lui Brâncoveanu i s-a părut cel mai bun loc din lume. În trunchiul mâncat de galerii fără număr ori pe crengile mai tinere, viaţa i se părea infinită. Şi chiar mârâitul maşinilor ori disperarea clopotului din curtea bisericii îi umpleau viaţa, făcându-l fericit. Serile visa cu ochii la stele, iar în lumina albă a zilei ţopăia de pe o frunză pe alta ori îşi scrijelea numele pe crengile crude.


Nu departe, peste drum de biserică, se află o casă cu un singur etaj, o clădire albă şi cam anacronică, în mansarda căreia locuieşte Ami. De la fereastra camerei ei, tăiată în acoperiş, se vede coroana dudului, dincolo de care creşte bombată turla Bisericii Batişte. Mai ales dimineţile îi place să se caţăre pe bibliotecă şi să scoată capul pe fereastră. În lumina suptă de geana nopţii, trotuarele pustii şi cerul albicios o fac să se simtă ca-ntr-un film de Spike Jonze.


Cu toate că sunt atât de aproape unul de altul, nici spiriduşul şi nici Ami nu s-au întâlnit vreodată. Lunile au trecut, a venit toamna, apoi pe nesimţite s-a lăsat frigul.


Pentru Gelu nu s-a schimbat nimic. Era la fel de fericit ca înainte, iar crengile care-şi pierduseră din frunze i se păreau la fel de frumoase ca şi în luna iulie. El privea uneori spre casa albă şi vedea capul blond ieşit prin acoperiş, dar cu aceiaşi ochi privea şi spre vrăbiile oprite în dudul lui.


Şi probabil că ar fi curs multă vreme, în aceeaşi nepăsare a unuia faţă de celălalt, dacă n-ar fi venit o zi de decembrie, una dintre acele zile cruciale, în care se schimbă destinele omeneşti.


Ami s-a trezit pe la 9, iar pe la 10 a plecat spre facultate. La ora aceea, strada Batişte abia se trezeşte, iar maşinile încă nu sunt blocate în coloana multicoloră, care ocupă de obicei tot parcursul, de la Vasile Lascăr până în coasta Intercontinentalului. Bineînţeles, pentru Ami acest lucru nu are nicio însemnătate. Pentru ea, strada Batişte se măsoară în trei magazine, unde face popas zilnic. În primul rând la Nicky Lucky, de unde îşi cumpără pâinea, iaurtul şi cafeaua. De-acolo, trece fără entuziasm pe lângă Snak Attak şi shaormărie, traversează Arghezi, trece glonţ pe lângă Ambasada Americii şi nu se mai opreşte decât la Patiseria Regală. Aici trage pe nări mirosul foitajelor şi-şi cumpără o plăcintă cu brânză. Mai aruncă un ochi la Frufru şi se opreşte la Cellini, unde stă şi cel mai mult. De două săptămâni se uită la un mic pandantiv, o floare cât bobul de piper, din aur alb bătut cu diamante minuscule. Nu există zi să nu se uite spre năsturelul scânteietor, care doarme liniştit pe un ciob de sticlă, temându-se de fiecare dată să nu fi dispărut. Pentru că într-o zi n-o să-l mai vadă, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte bijuterii, înaintea lui. În vară se oprea pentru un inel cu cinci smaralde, iar anul trecut făcuse pasiune pentru o broşă. În fine, acesta este ultimul popas al lui Ami. De-aici traversează spre Universitate, unde îşi petrece tot restul zilei.


În dimineaţa de decembrie, în care l-a văzut pentru prima oară pe spiriduş, Ami a ieşit din casă şi-a observat cu uimire că pe crengile dudului mai fluturau încă frunze verzi. Nici alţi copaci nu-şi pierduseră frunzişul verii, dar pentru acest dud bătrân, sprijinit într-o tijă metalică, era chiar de mirare. Ami ridică sprâncenele fără să ştie că de aceleaşi frunze verzi se minuna şi Gelu, aninat de vârful unui lăstar, care atingea frunţile trecătorilor.


 În paraclisul din curtea bisericii ardeau câteva lumânări, iar strada dormea plumburie într-un decembrie fără zăpadă.


Din câţiva paşi, Ami trecu pe celălalt trotuar şi privi peste grătarul gardului, până în tinda bisericii.  Dar n-apucă să se gândească la ceva, pentru că simţi cum prinde în colţul ochiului o umbră, ca şi când ar fi zburat ceva pe lângă tâmpla ei. Îşi răsuci capul şi pentru o fracţiune de secundă văzu o fiinţă cât o frunză dispărând într-o fantă uscată din trunchiul cimentuit al bătrânului copac. Cu toate astea, nu se opri din drum să cerceteze scoarţa. Ea-şi urmă traseul obişnuit. Intră la Nicky să-şi ia ţigări, mâncă plăcinta la Patiseria Regală şi privi câteva minute vitrina magazinului Cellini. Dar în tot acest timp şi în pofida rutinei, nu încetă nici o clipă să se gândească la picioarele subţirele pe care le văzuse precipitându-se spre ascunzişul din scoarţă. Ar fi putut să fie picioarele unui omuleţ cât un chibrit. Însă Ami nu putea să admită aşa ceva.


Cât timp aşteptă la semafor, sub ghirlandele care împodobeau oraşul de sărbători, rememoră silueta dudului, aşa cum se vedea pe geamul din acoperiş, cu ramurile înţepe­­-nite, păzind strada asaltată de maşini, ale căror claxoane se întretăiau la perioade scurte de timp, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Era imposibil ca în nebunia aia de carcase vopsite, între clădirile tapetate cu geamuri, să se zbenguie un spiriduş.


Totuşi, când traversă la Pescarul, îi veniră în minte nervurile scoarţei şi crengile lustruite de frig, iar printre frunzele verzi avu sentimentul că văzuse cu certitudine o mică fiinţă, îmbrăcată cu haine de catifea.


Bulevardul, încărcat de maşini, se deschidea drept până la Unirii, iar Ami, ca de fiecare dată când trecea spre şcoală, avu un sentiment profund şi înălţător, pe care i-l dădea gândul anonimatului. Dinspre Arhitectură se auzeau colinde, iar trotuarul din faţa Universităţii era ocupat de chioşcurile de Crăciun. Peste două zile începea vacanţa.


La facultate nu era nimeni, aşa că luă drumul înapoi. Când intră în strada Batişte, trecu glonţ, fără să se oprească la vreunul dintre obiectivele ei zilnice, până sub ramurile dudului.


Privi mai întâi pasta cenuşie care acoperea o parte din trunchiul gros, cât un bivol. Apoi îşi plimbă ochii fără grabă spre mica scobitură în care dispăruse trupul plăpând al spiriduşului. Pe alocuri lemnul îşi pierduse coaja, iar pe unde nu - părea făcută din zaţ de cafea. Ami stătu astfel minute bune, încercând să vadă toate amănuntele, să găsească, poate un indiciu, o urmă ori un pantof uitat. Probabil că văgăuna se adâncea până în măduva copacului, în tunele şi scorburi tapetate cu  licurici. Vru să-şi strecoare arătătorul în acea gură măcinată de carii, însă ceva îi atrase atenţia. Lângă spărtura scorburoasă se vedea cu greu o infimă scrijelitură, ca şi cum cineva s-ar fi chinuit să scrie ceva, cu un vârf de ac. Apoi avu revelaţia că pe lemnul albicios era scris cu litere mărunte: Gelu.


În dimineaţa următoare, spiriduşul se trezi devreme, cuprins de o nelinişte fără motiv. Mai mult, se simţea greu, ca şi cum i-ar fi atârnat cineva de glezne o sută de pietre. Ultimul lucru pe care-l văzu fu o frunză care plutea, apoi două degete de fier îl înşfăcară fără veste. Iar în clipa următoare, se trezi în bezna unui buzunar de mătase.


Era speriat şi treptat îl cuprinse disperarea. Nu mai fu­-sese niciodată într-un loc atât de strâmt, de unde nu vedea nicio scăpare. Şi când începuse să-i tremure şira spinării, coborî asupra lui un aer cald şi atât de parfumat, încât, pe neaşteptate, i se spulberară toate gândurile negre. Iar o dată cu răsuflarea vrăjită, îl răscoli şi impulsul străin al fiinţei care-l făcuse prizonier. Nu era doar un suflu, ci o dorinţă simplă şi contagioasă. Stăpâna buzunarului mătăsos se gândea la un baton de ciocolată.


Ami făcuse deja primul ei popas la magazinul Nicky. Era tulburată de întâmplare şi-şi ţinea palma peste buzunar, temându-se ca nu cumva spiriduşul să evadeze. Îl prinsese cu doar două degete şi-l aruncase grăbită în fundul buzunarului. Acum îşi trăgea sufletul, uitându-se în vitrina încărcată cu dulciuri. În special îi sărise în ochi un baton împachetat în staniol auriu, însă fără să şi-l dorească sau să aibă intenţia să-l cumpere.


Totuşi imaginea acelui pachet strălucitor trecu în viteză spre creierul spiriduşului, învăluindu-l într-o bunătate fără margini. Era ca un avatar desprins din neant, pe care Gelu se simţi îmboldit să-l venereze, iar în culcuşul moale crescu silueta uriaşă a unui baton poleit.


Ami simţi cum i se umflă buzunarul şi primul ei gând zbură spre mica vietate pe care o şi văzu mărindu-se şi transformându-se în monstru hăpănitor. O groază ca o gheară îi cuprinse fruntea. Pipăi batonul moale ca un corp, apoi îl împinse spre gura buzunarului, plimbându-şi cu teamă arătătorul pe pânza jachetei. Când un căpătâi lucios ieşi în lumina zilei, Ami rămase o clipă în nemişcare. Apoi scoase afară bucata de ciocolată şi-o răsuci pe toate părţile. I se părea cunoscută, însă nu-şi dădu seama că era chiar batonul din vitrină.


Spiriduşul Gelu rămase însă în aşteptare, cuprins de beatitudine, ca sub efectul unui strop de vin.


Din acel moment, pândi cu încordare fiecare obiect aburit de mintea fiinţei nevăzute, ataşat de fibrele invizibile ale fiecărui mesaj, fascinat de oricare frântură venită din lumea fostei lui libertăţi. Iar toate aceste firimituri de viaţă începură să prindă identitate şi consistenţă, în bezna călduţă a buzunarului. Era atât de fericit de noua lui misiune, încât în scurtă vreme îşi pierdu toate visele vechi şi uită chiar şi dudul din strada Batişte, pe ale cărui crengi se mai vede încă şi astăzi numele lui, săpat cu un vârf de unghie.


Când căzu prima zăpadă, fulgi firavi se topiră şi-n culcuşul spiriduşului. Pe strada albită de ninsoare, Ami îşi plimbă mai departe prizonierul, înaintând alene spre Intercontinental, fără să mai întârzie prin magazine, preocupată doar de mica ei comoară, pe care nu îndrăznea s-o scoată la lumină.

Zilnic, ea pluteşte pe strada Batişte, făcând paşi mici în lumina spumoasă a iernii, în timp ce din căptuşeala de atlaz ies din când în când lucruri mărunte, pe măsura buzunarului ei, obiecte văzute în treacăt, dorite sau nedorite, uneori bijuterii din vitrinele magazinelor, alteori cartele de metrou aruncate pe stradă, pateuri fierbinţi, figurine sau chiar mucuri de ţigară, zărite fugitiv în cine ştie ce împrejurări. Pentru că ele nu sunt decât arareori obiectele frumoase la care visează mintea lui Ami, şi, de cele mai multe ori, sunt doar viziuni născute din fericirea unui spiriduş captiv. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul