Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eminescu, o obsesie a prozei lui Eliade

        Geo Vasile

Mircea Eliade (Bucureşti, 1907-1986, Chicago) publicase deja „Isabel şi apele diavolulului”, „Maitreyi” (roman ce-i aducea celebritatea la doar 26 de ani), „Domnişoara Christina”. În 1938 este arestat şi întemniţat la Siguranţa Generală. Va fi transferat la lagărul din Miercurea Ciuc pentru că refuzase să semneze declaraţia de desolidarizare de legionarism. Este pus în libertate după şase luni, în noiembrie. Între aprilie şi septembrie 1940 se află la Londra, ca ataşat cultural. Din februarie 1941 până în 1944 este consi­lier cultural la Lisabona. În 1944, noiembrie, moare soţia sa, Nina Mareş. În 1945 se stabileşte la Paris. Din 1949 începe romanul „Noaptea de sânziene”, pe care-l va duce la bun sfârşit în 1954. În 1955 se tipăreşte la Paris versiunea franceză a cărţii, sub titlul de „Foret interdite”.  Din 1957, Eliade se stabileşte la Chicago ca profesor de istoria religiilor. Apare, tot la Paris, în 1971, în limba română „Noaptea de sânziene” (Editura Ioan Cuşa). Aceste menţiuni bibliografice înlesnesc înţelegerea climatului de fundal, explică buna cunoaştere de către autor a ambianţei şi evenimentelor, inclusiv politice din ţară, de la Londra şi Lisabona, în care protagonistul din pomenitul roman este actor şi narator. Un alter ego al lui Eliade, obsedat de negativitatea Istoriei şi a Timpului şi, parcă tocmai de aceea,  prins în haoticul lor torent cu precădere în anii 1936-1948. Din menghina cărora Mircea Eliade va scăpa totuşi; livrat de Istorie în exil, nu se va mai întoarce niciodată, preferând reîntoarcerii, obsesia României. „Obsesia lui era cronică“, scrie Virgil Ierunca: ,,O avea de totdeauna. De aici şi calitatea ei calmă, potolită, senin-împăcată. Imunizat în contra ispitei exceselor, Mircea Eliade deschidea obsesia spre ceea ce o transcende: înţele­gere, cumpătare, măsură, înţelepciune împărtăşită“. „Noaptea de sânziene” este una dintre cele mai convingătoare probe de exorcism în privinţa acelei obsesii, cu mijloacele prozatorului, reunind imaginarul cu experienţa personală, contextualizând naraţiunea realistă în cheie mitologică.


Ştefan Viziru, ca şi tânărul Eliade, este arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, pe motivul că a găzduit o căpetenie legionară. Condiţionându-i-se eliberarea cu semnarea unui angajament de repudiere a mişcării legionare, Ştefan va replica: „Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar (...) De ce să mint spunând că nu mai sunt ceva ce n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea concepţiilor mele fundamentale, atât etice, cât şi politice?!“. Încearcă să se abstragă din climatul purgatorial al detenţiei, cade bolnav de febră şi, spre deosebire de camarazii săi binevoitori, repudiază  anumite obsesii tip  „moment istoric“, „misiune istorică“ ş.a.m.d. După executarea Căpitanului Legiunii, Ştefan este eliberat. Se va afla la Londra în timpul declanşării atacurilor aeriene germane, unde va da de tragicomicul, aventurosul cuplu Antim-Vădastra, sosiţi aici spre a valorifica un Rubens. Află de trecerea României de partea Axei. Londra e bombardată. Vădastra dispare, după încercarea de a-l elimina fizic pe Antim. În ţară începe Rebeliunea Gărzii de Fier împotriva mareşalului Antonescu. Ştefan, în ciuda statutului de diplomat, este arestat de poliţia britanică, în replică la tratamentul dur al poliţiei legionare faţă de străinii din România. 30 noiembrie 1940: cutremurul de la Bucureşti. Soţia şi copilul protagonistului scapă, Ioana fiind prevenită de Irina (soţia părăsită a lui Vădastra) ce avea darul predicţiei. Capitala este bombardată de aviaţia Aliaţilor în ziua de Paşte 1944. Familia lui Ştefan moare totuşi sub ruinele locuinţei. Lovitura de stat a Regelui Mihai. Personajul Bibicescu inaugurează seria demisiilor morale: actor cabotin, mimând teza exorcistă a Destinului prin Spectacol, labil şi oportunist, se înscrie în P.C.R. Cătălina, amanta acestuia, este violată de un soldat rus. Dată afară din casă sub un pretext oarecare de Bibicescu (laşitate odioasă!), Cătălina moare la Colţea în urma unui accident, lovită fiind de un camion sovietic. Germania capitulează. O foamete apocaliptică bântuie Moldova. Ştefan se află la faţa locului, călătorind împreună cu Bursuc, un preot vândut auto­rităţilor comuniste şi reprezentant al Crucii Roşii. Ştefan, sub motivul unei misiuni enomice la Praga, ajunge la Paris, cu gândul de a-şi găsi mângâierea vieţii, pe Ileana. Acestea ar fi principalele răbufniri ale Timpului ce se opun ieşirii din Timp a lui Ştefan Viziru, „programat“ pe o strategie a evaziunii în eres, fascinat de emisarii unei lumi misterioase, invizibile, magice.


Permanent invocat de Mircea Eliade în eseuri, dar şi în proza fantastică este Eminescu, ca personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale, sinonime cu specificul naţional. I se poate atribui naratorului Eliade o veritabilă obsesie eminesciană învederată în replicile sale narative care vizează marile poeme şi avataruri epice din „Cezara”, „Luceafărul”, „Cugetările sărmanului Dionis”, „Strigoii” ş.a. Romanul „Domnişoara Christina”, recitit în viziunea eminesciană din „Luceafărul”, învederează iubirea dintre două fiinţe substanţial diferite, aşa cum este diferit lumescul de nelumesc. Izvorul imaginar al celor două creaţii este comun: eresul popu­lar, chiar dacă Domnişoara Christina întrupează o variantă de semn contrar a „Luceafărului”. La Eliade fiinţa înzestrată cu „al nemuririi nimb”, dar care aspiră pe „viaţă şi pe moarte” la iubirea unui pământean şi deci la condiţia terestră a muritorilor de rând este femeia. Iar cel ce nu izbuteşte să-şi nege condiţia, evitând „ora de iubire” nepământeană, este pictorul Egor, pandantul Cătălinei şi rudă cu Cătălin din poemul eminescian. Ca şi în capodopera lirică a poetului, comunicarea celor două personaje are loc prin grila visului având virtuţi iniţiatice la ambii autori. Metamorfoza Domnişoarei Christina în strigoi, avatar al „zburătorului” nocturn, reprezintă însăşi ispita de a căpăta o soartă omenească, deşi imposibilă prin incompatibilitate. Hyperion este gata să-şi nege condiţia siderală pentru a descinde şi realiza alături de o pământeancă absolutul prin actul iubirii. Dorul de omenitate, ca să folosim un termen familiar teologilor, o face pe Domnişoara Christina să se întoarcă spre a-şi redobândi condiţia şi relua viaţa care i-au fost curmate brusc prin crimă. 


O ipoteză critică asupra identităţii lui Ştefan Viziru, personajul de referinţă din „Noaptea de sânziene”, retipărit în condiţii grafice de excepţie (Editura Univers Enci­clopedic, 1990, 570 p.), ar putea fi cea a „Luceafărului” eminescian, coborât în istoria României şi a Europei anilor 1936-1948. Să presupunem că dezlegarea cerută Instanţei cereşti supreme de Hyperion se produce. Odată ajuns pe pământ, el ia chipul unui tânăr bărbat pe nume Ştefan Viziru, doctor în economie la Paris, consilier ministerial la Bucureşti. Este căsătorit cu Ioana, va avea un copil, călătoreşte în străinătate în felurite misiuni, va merge pe front ca voluntar, va avea prieteni de suflet sau cunoscuţi din lumea mondenă, de cafenea, va fi arestat, închis, bănuit de simpatii legionare sau spionaj. Va avea parte de nenorociri în familie, dar şi de o ciudată, irezistibilă relaţie adulterină cu Stella Zissu la Lisabona. Dar toată această febrilă agitaţie aventuroasă şi sentimentală în care trăieşte, nu anulează nicicând şi în nicio împrejurare amprenta spiritualistă, codul genetic, nepământean, de sorginte eminesciană.


Ştefan, în fostul şi indeniabilul său avatar de zburător hyperionic, îşi făcuse stagiul în cosmogonia buclelor temporale, alături de personaje ca Dionis, Poesis, Cezara, Ieronim, Dan, Ruben, cu o etapă obligatorie în Insula lui Euthanasius. Cu o asemenea ţinută şi informaţie ilustră, Hyperion coboară pe pământ, în exilul Istoriei, urmărit pe viaţă de diferenţa de esenţă între el şi pământeni: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte“. Coboară spre a dezlega, pe urmele lui Parsifal, misterul bolii Regelui Pescar. Punând singura întrebare care trebuia pusă: unde se află potirul Sfântului Graal. Clipă în care cercul vicios al blestemului plesneşte. Sentinţa morţii lente prin sterilitate şi lene spirituală este abolită.  Ştefan Viziru se întreabă şi pune întrebarea esenţială, soteriologică, încrezător în regăsirea paradisului pierdut, în cuvântul declanşator de hierofanie. Coboară spre a-şi desluşi chiar dacă printr-o „străină gură“, propria viaţă, o misterioasă selva oscura de păcate reale sau autoatribuite, remuşcări, ezitări, pripeli, crize de absenteism afectiv şi moral, slăbiciuni şi contradicţii: „Mi se părea că m-aş putea sustrage Isto­riei conducându-mă după presimţiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină cu care mi se păruse că trebuise să vină Ileana şi pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întâlneam niciodată? Eram obsedat de o maşină şi de misterul vieţii lui Vădastra! Petreceam ceasuri întregi ascultându-l vorbind în camera de-alături. Eram căsătorit doar de un an, doi, şi o lăsam pe Ioana, singură în speranţa că voi afla cine a fost doamna Zissu“.


Străduindu-se să fie cât mai puţin „trăit de evenimente“, cât mai puţin tras pe sfoară de retroscena rizibilă a nălucirilor, Ştefan va scăpa de acestea numai în moarte, murind odată cu Ileana, spre a contempla o eternă simultaneitate, aşa cum prezice blânda, plina de har Irina, nemeritata soţie a aventurierului Vădastra: „Acolo în cer, după moarte, toate lucrurile îţi sunt date deodată. Asta o face Dumnezeu, şi noi nu putem înţelege. Tot ce-am iubit într-o viaţă întreagă, pe rând, acolo le avem împreună, căci ni le înapoiază Dumnezeu şi ni le înapoiază pe toate deodată... Dar tu ai crezut că viaţa din Cer o poţi trăi aici, pe pământ...“. Căinţa de a fi cedat îmbrăţişării carnale a miraculoasei Ileana (în noaptea de revelion 1941, la Bussaco, Portugalia) are ceva din penitenţa ascetului însetat de puritate hyperionică. Doar sub raza acesteia este cu putinţă extazul atemporal, abolirea duratei: „Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură. Am sărutat-o pe gură! Repetă el cu o bruscă fervoare şi, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înţeles cum a fost cu putinţă un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă (...) Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă?..“. N-avem cum să nu recunoaştem aici  metafizica cuplului eminescian, în continuitatea religiozităţii erotice dolcestilnoviste. Ştefan Viziru trăieşte sub egida Timpului cosmic, re­velator al sacrului camuflat în profan. Coincidenţele neîntâmplătoare sunt tot atâtea ocazii de sustragere de sub dictatul hazardului, al haosului producerii evenimentelor; o probă a labirintului ce devine hierofanie. Este atras de miraculoasa viaţă a sfinţilor ce nu simt trecerea Timpului, trăind ei doar în prezentul iubirii simultane pentru mai multe fiinţe. Ştefan aspiră către un viitor primenit de dorinţe, ostatic al rememorării clipelor revelatorii, al clipei deschiderii cerurilor din Noaptea de Sânziene. Năzuinţă împlinită doar iniţiatului Anisie, în urma unor experienţe ascetice şi extatice. Încercate şi de Ştefan în camera Sambo a copilăriei, reeditate ca o replică a suspendării Timpului în camera lui secretă de la hotel. Intermitenţele sale extraistorice se asociază conştiinţei de damnat să rămână pe loc. Ştefan este custodele şi emitentul propriilor revelaţii în formă de mesaje oraculare. Ca în transă, el vorbeşte fără interesul de a fi ascultat, învederându-şi „viciul” de vânător de miracole, „camuflate printre întâmplările de toate zilele”. Face din romanul său erotic o adevărată obsesie ontologică: „Ca să putem ieşi din pântecele balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale planetei noastre, acel unic exemplar care nu aparţine lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebeşte întru nimic de  miliardele de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduţi, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viaţă întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până la moarte, nu-l ghicim, suntem pierduţi.” Ştefan nu se va pierde, căci va muri, o dată şi împreună cu Ileana Sideri, ipostaza citadină a „fetei de împărat” eminesciene. Între Ileana şi Ştefan, în ciuda unui aleatoriu episod carnal, esen­ţială este îndrăgostirea, setea suprafirească de comuniune a părţilor androgi­nului primordial, de nuntă spirituală, cerească.


Nu puţine sunt analogiile ce se întrevăd între Mircea Eliade şi protagonistul din Noaptea de Sânziene. Iată în ce fel se pronunţă ataşantul personaj, heideggerianul Biriş, despre Ştefan: „Ştefan are fobia istoriei, are groaza de evenimente; el ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se părea lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria se răzbună, îl înfundă de câte ori poate. Îl bagă în lagăr din greşeală, omoară oamenii în locul lui, tot din greşeală, şi aşa mai departe. Uite, mie, care trăiesc în istorie şi sunt împăcat cu Istoria, mie nu mi se întâmplă niciodată nimic!...“ .


Cel ce şi-a făcut o grilă existenţială din boicotarea Istoriei, a Timpului va fi prigonit de acesta. Eliade va avea şansa să nu-i devină victimă, să scape la timp de răzbunarea Istoriei. Printr-un imens proiect ştiinţific şi artistic dus la bun-sfârşit, printr-o concentrare unică a creaţiei împotriva Timpului, biruit prin viziunea sa epică extinsă, între realismul halucinant, magic şi „fantasticul“ pur. Biruit, se pare, în primul rând, prin nuvelele şi romanele sale scrise în limba română, limba obsesiei şi rugăciunii sale din exil. Probând un veritabil sindrom al istoriei, umilitoare şi sterilă, Viziru-Eliade are mulţumirea de a nu fi fost sclavul evenimentelor la comanda stăpânului; iată un model de cultură a libertăţii, mai actual ca niciodată, azi, când istoria ultimilor ani în România continuă să ne desfigureze viaţa cu un puhoi de evenimente abia îngăduite de spaţiul unui secol.


S-ar putea face o asemănare între intensitatea celor doisprezece ani din Noaptea de sânziene şi deceniul 1990-2000, chiar dacă războiul din roman a luat faţa Revoluţiei din decembrie 1989. Şi acum, şi atunci nimic nu se alege din acel contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie desco­perit. La pagina 476 găsim o profetică soluţie a românilor versus virusul comunismului de care fugise Ştefan Viziru - Mircea Eliade: „Trebuie doar să redesco­perim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit la credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric“. Ca şi românii din ţară, Eliade nu mai credea în izbăvirea României de teroarea politică, prognoza sa fiind totuşi aproape de adevăr: „Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?“. Chiar dacă România acum a păşit într-un Ev al ieşirii din tunelul totalitar, întrebarea despre sufletul românilor rămâne la fel de dramatică şi actuală.


După cum susţine ilustrul eliadist Sorin Alexandrescu, Ştefan nu face parte din categoria iniţiaţilor, ci din cea a personajelor-interpreţi, aflaţi în poziţia de incompletitudine semiotică. Aceştia nu ajung să găsească semnificaţia sacră, în ciuda necontenitului efort de interpretare a povestirilor ini­ţiaţilor. Ei doar îşi povestesc tentativele onirico-analitice, în fond insuccesul, în propriile povestiri. În jurul interpretului gravitează o seamă de personaje profane, ce ocupă poziţia semiozei normale şi a non-semiozei, neînţelegând, cu câteva excepţii, succesul unora şi insuccesul celorlalte.


Cel mai aproape de Ştefan gravitează Petre Biriş, profesor de filozofie, un chinuit al ftiziei şi al erosului, în felul unui Ladima. Când în fine strania Cătălina, actriţa bântuită de ideea morţii anunţate, îi cedează, Biriş îşi face scrupule: „Dacă-ţi spun că a făcut-o din caritate creştinească! Ea iubeşte pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să întâlnească şi să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rândul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum iubeşte un sfânt, un orb, erou de război... Păcătosul adevărat, eu sunt“. Biriş (filozoful genialoid şi neconsolat) - Cătălina (amanta fără discernământ ce-şi caută sufletul geamăn) reprezintă cuplul mundan, căzut în dizgraţia istoricismului, în contrapunct la cuplul spiritual Viziru-Ileana şi, de ce nu, la cel eminescian Cătălin-Cătălina. Biriş îşi dă seama în chip excepţional de performanţa ontologică a lui Ştefan de a ieşi din Istorie, din iluzia (Maya) Timpului istoric, de a căuta beatitudinile copilăriei primordiale. Necruţător cu propria condiţie, Biriş se califică un laş faţă cu aspiraţia sa de martir creştin. Totuşi, prins la trecerea graniţei şi dus într-o casă conspirativă din Arad, moare eroic sub tortura securiştilor (Duma, Protopopescu, Bursuc, Vidrighin, foşti oameni ai Siguranţei şi ai Serviciilor Secrete antebelice), fără să trădeze mesajul din labirint, poate cel al rezistenţei din munţi pe adresa lui Ştefan, aflat deja la Paris. Ne-a plăcut definirea lui Biriş din excepţionala postfaţă a romanului, semnată de Eugen Simion: „Este un Mercutio care se sacrifică pentru o cauză străină“. Biriş moare ca şi cum şi-ar înscena (controla) moartea în vis, delir şi beatitudine, spre înjosirea şi neputinţa torţionarilor, nu înainte de a-şi formula părerea despre trădarea României de către aliaţi (p. 490).


Despre Ciru Partenie (dublura fizică a lui Viziru, de unde şi o seamă de quiproquo-uri, unele cu efect tragic pentru acela) aflăm că este cel mai important scriitor al momentului. Scriitor ce se grăbeşte de la o bucată de vreme, ce vrea să tră­iască şi să şi scrie în acelaşi timp, ca şi cum războiul n-ar fi existat. Senzor profund al acelei vremi, Biriş crede că Partenie trişează, este imoral, întrucât actul creaţiei deposedează pe creator de viaţă. Partenie are şi o vocaţie de reformator în privinţa literaturii vremii, chiar dacă rămas la stadiul de deziderat. El aspiră spre un stil major, în detrimentul psihologismului devenit clişeu al vremii. „Trebuie redes­coperită naraţiunea mitică“, crede Partenie, personaj ce formula exact programul naratorului Eliade.


Sub torentul istoriei îşi duce viaţa Spiridon Vădastra, avocat, un Venturiano moderat, un închipuit ce se bănuieşte de merite şi posibilităţi planetare. Fabulaţia sa, demagogic-me­galomană, se expune în lungi monologuri redundante, dra­matizate. Suferă de atracţia maladivă a autorităţii şi a uniformei militare, în fond a puterii discreţionare. Se dedă astfel la euforii şi reverii şi chiar la acte exhibiţioniste, voyeuriste, narcisice. Primeşte lovituri sub centură din partea şefilor, i se violează corespondenţa, este batjocorit. Dar crahul personal şi profesional nu-l doboară. Dimpotrivă, îi aţâţă setea de răzbunare. Se dedă la şantaj faţă de femeia colegului său de apartament, ofiţerul Băleanu. Dar totul se dovedeşte a fi un lamentabil quiproquo. Îl vom regăsi la Londra, tovarăş de afaceri cu anticarul Antim, în căutare de cumpărător pentru un Rubens scos din ţară în condiţii suspecte.


Profesorul Antim, personaj demn de colecţia călinesciană din Bietul Ioanide, se va prăpădi în Anglia. Pe Vădastra îl va descoperi Ştefan la Paris, după opt luni de când acela dispăruse fără urmă, sub chipul şi numele unui englez înstărit, gata înarmat cu cel puţin patru scenarii poliţiste ale noii sale identităţi.


Interesant este şi învăţătorul Gheoghe Vasile (tatăl avocatului Vădastra), patriot patetic şi emul al lui Spiru Haret, ce-şi va proba potrivit condiţiei sale, pasiunea pentru carte, luminismul său de sorginte rurală; mutându-se la Bucu­reşti, la nora sa Irina, în casa anticarului Antim, vinde şi înstrăi­nează în necunoştinţă de cauză piese de valoare, tablouri, cărţi rare, spre a-şi rostui întreaga colecţie „Biblioteca pentru toţi“. Pentru învăţător ea reprezintă comoara spirituală a neamului, demnă de salvat de urgia războiului. Foarte eficiente ni se par scenele călătoriei în căruţă spre Giurgiu, într-un Bucureşti devastat de bombardament. Sub imperiul demoniei provocatoare se află nihilistul Bursuc, reciclat după 1944 în preot şi informator al Securităţii. Demne de interes sunt puseurile sale de sinceritate, cum ar fi destăinuirea la căpătâiul muribundului Biriş care cere să-l dezlege: „Nu sunt vrednic, strigă Bursuc izbucnind în plâns. Eu sunt mai păcătos ca tine. Eu sunt tâlhar, sunt un criminal. Nu sunt vrednic să te dezleg...“.


Ştefan simte că timpul nu mai are răbdare, că presează şi înghite existenţele, de aceea el nu scrie, preferând să trăiască din amintire, presimţire şi vis, în timpul interior al transcendenţei, atras irezistibil de „semne şi minuni“. Ce i s-au arătat pentru prima oară în pădurea de la Băneasa, în noaptea solstiţiului de vară 1936, în noaptea de sânziene, sub chipul Ilenei Sideri, rătăcită şi ea în acele locuri ca din întâmplare. Dialogul convenţional, tatonarea amabilă vor căpăta dimensiuni magice compatibile cu puterea de a asimila misterul, sacrul, hierofania.


După 12 ani de la magica întâlnire din pădurea Băneasa, Ileana şi Ştefan se revăd în pădurea Royaumont din apropierea Parisului. Este 23 iunie 1948. Ileana se căsătorise între timp cu Bernard, locuia la Lausanne, avea un copil. Revederea este prilejul mărturisirii totale. Ileana pare fermă în decizia de a se vindeca de propria nălucire, de patima sa pentru o umbră. Chiar dacă despărţirea de Ştefan-Hyperion se face prin cel mai emoţionant jurământ de dragoste din istoria literaturii române (p. 553). Acceptând să-l ia în maşină până la prima gară de tren, Ileana nu poate evita ieşirea în decor, prăpastia de dincolo de parapetul autostrăzii. Moarte şi hierofanie, clipă unică a eternei reîntoarceri, oferită lui de Ileana, „de privirea ei înduplecată“. De-ajuns ca Ştefan Viziru să nu fi pierdut marea şansă a morţii ca depăşire a condiţiei umane, cod de acces clandestin, dar sublim în Absolutul iubirii.


Naraţiune mitică de maximă anvergură, repertoriu şi creuzet al tuturor celorlalte proze eliadiene, „Noaptea de Sânziene”, roman ocolit, spre mirarea noastră, de majoritatea exegeţilor, dar nu şi de Eugen Simion, este o reţetă narativă a modernităţii, un conclav al stilurilor şi firelor epice fără frontieră: de la cel al meditaţiei anxioase, discursiv-halucinante, tip un uomo finito, până la cel erotic, poliţist, aventuros, politic, metafizic. Deşi îi neagă calitatea de capodoperă, Eugen Simion crede că Noaptea de Sânziene ar fi „primul caz de roman total în literatura română: frescă istorică, roman politic, roman sentimental, roman intelectual, roman de moravuri şi, nu în ultimul rând, roman mitic“. Sigur, cartea ar fi câştigat mult (număr de cititori, reeditări etc.) dacă Eliade ar fi avut puterea să renunţe la cel mult 200 de pagini din cele 550, unele lungimi descriptive şi dialogate par astăzi fastidioase, de cabinet, cum ar fi detaliile psihosoma­tice ale personajelor din scena revolverului (Băleanu - Vădastra).

Pe fond, scriitura are nerv, probând lecturile sincrone ale lui Eliade (H. James, Huxley, Gide, dar şi Camil Petrescu etc.), de unde şi relieful modern al dicţiunii: flash-back-ul intercalat rapid în evocare, monologul în curs de iluminare prin recurs la scenariul fantast. Numeroase sunt rupturile şi decupajele pe fundalul unor subite interferenţe şi bucle temporale. Plierea descriptivă, monologică şi dialogică pe amalgamata mulţime a detaliilor, este mereu un prilej de conjurare a climatului de vrajă, a idealităţii, a portretelor spiritualizate, de ridicare la puterea viziunii mitice a obsesiilor personajului privilegiat. Eliade excelează în analiza infinitezimală a sentimentelor, a depoziţiei erotice învecinate sublimului stilistic. Inimitabila tensiune şi combustie ideatică se explică în parte şi prin informaţia şi creaţia autorului de „mituri, vise şi mistere“  care are înclinaţia de a explica lumea, de a descoperi înţelesul sacru ascuns în profan prin analiza producerii de semnificaţie, atât în vechile texte cât şi în comportamentul cotidian al modernilor. Scriitorul, prozatorul, dimpotrivă, atribuie descoperirea semnificaţiei sacre unor „norocoşi“ care, din cauza acelei descoperiri, sunt sortiţi să dispară din lume, în vreme ce ceilalţi se arată neputincioşi în a-i înţelege şi a-i urma. Artistul caută adevărul găsit de omul de ştiinţă, dar rămâne suspendat în lumea interme­diară dintre sacru şi profan, în pragul unei semnificaţii pre­simţite, dar inaccesibile. De aici şi dualitatea Viziru - Eliade. Imaginea sa nocturnă (selva oscura) este punerea în ficţiune a îndoielilor, a anxietăţilor proiectului, este ipostaza hype­rionică a savantului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul