Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Elena Ştefoi

 


Atunci, la-nceput, în Vinerea Mare


 


Era seara devreme şi eu  credeam că e dimineaţă.


Aş fi vrut să te-ntreb  dacă  Maica Precista


suferise de greaţă. Călărea întunericul pe măturoi


şi trecea un plug, în Vinerea Mare,


prin toracele meu ca printr-un câmp uscat de trifoi.


Învierea n-avea să mai fie o dată pe an.


Tocmai aruncasem, icnit, pe ascuns,


primul nostru prunc în lighean.


Zăcea acolo dureros şi amnezic, micuţ şi netot.


Tu adormiseşi de tot. Mie îmi curgeau


sloiuri de pâclă şi cărbuni aprinşi 


dintre vertebre printre picioare.


Dincolo de geam Pilat din Pont trăgea  la rindea


cea mai trainică pereche de aripioare.


 


Pe-un tărâm fără imaginaţie


 


Moartea nu-i decât o altă limbă străină


o poţi învăţa cu bucurie sau cu obidă


din dragoste, de frică sau de nevoie,


puţin de plictiseală, puţin din orgoliu


 


pe  cealaltă lume îngăduite-s toate greşelile


de vorbire, dar nu şi visul pe care oricum


e greu să-l treci peste vămi să-l faci înţeles


de vreme ce şi tălmăcitorul suprem


ne-a arătat după  o săptămână de încercări


că un vis tradus cu aproximaţie


poate  arunca veşnicia-n nesiguranţă


 


 În zare, pe calea ferată


 


A  plouat toată ziua şi toată noaptea.


Un tren de marfă a trecut încolo şi-ncoace


de sute  de ori  de ieri până azi


peste poveştile în care-am  crezut  împreună


într-o altă viaţă a noastră pe-o altă planetă în criză.


Le-a făcut zob, le-a adâncit în pământ, le-a înfundat


în urechile viermilor. Nu mi-era dor


de nici una din ele, nici de felul tău grijuliu


de a-mi aduce buchete de tufănele frumos colorate


cum aduci bomboane unui copil. În zare


pe calea ferată, febrilă şi gătită


de balul Anului Nou, se aşezase de-aseară,


de-a curmezişul, sub ploaia de toamnă,


suferinţa mea  din ce în ce mai  ruptă de lume,


din ce în ce mai împăcată cu sine.


 


Recitiri


 


Într-o zi ceţoasă în care


ar trebui să pot celebra


vindecarea demonizatului


dau din întâmplare


peste-o reflecţie colaterală


despre femeia adevărată


(„amestec de dulceaţă,


 amărăciune, umor şi destin“)


 


sunt gata să mă închin acestei reflecţii


precum restul poporului


la moaştele Sfântului Dumitru cel Mare


întorcându-şi  ochiul sarcastic, dar  orb


de-atâtea lenevii  agitate


de la minunea pe care altcineva


i-o tot înghesuie-n traistă


şi privind  c-un ochi hipercapabil să vadă


să preţuiască să vândă la târguri globale


pe zacuscă podoabe miere şi vin


tot felul de dezbateri televizate


despre cine şi cum ar putea să-l salveze.


 Ottawa, 24 octombrie 2009


 


Sic transite


 


Câteva decenii am ţinut minte un singur vis


care mă bântuia obsesiv, la intervale


mai mult sau mau puţin regulate:


se făcea că mă caţăr cu greu,  fugind de primejdii,


fie  pe stânci, fie pe scări, din nod în nod, pe frânghie,


pe  cărărui de piatră, printre ghemotoace


de sârmă ghimpată, ieşind din unghere,


zbătându-mă să lărgesc cu braţele şi cu mintea,


spaţiile de mişcare, aspre, ascuţite şi labirintice,


din caverne spre lumină şi aer curat


sub ameninţări indescifrabile,


gâfâind, transpirând, tatuată cu vânătăi,


plină de răni, dar fără să cer cuiva ajutor.


De-o vreme încoace mă trezesc că alunec în gol


din înălţimi întru totul familiare


printre stânci sau pe scări, printre moloz şi gunoaie,


prin tuburi înguste care duc spre prăpastie,


încercând să mă agăţ  de un punct de sprijin,


de-un capăt de aţă,  de-un colţ de piatră,


de-o frânghie de oţel, de-un deget atotmilostiv,


în timp ce  buzele mele învineţite de frică


rostesc  de fiecare dată  o rugăciune simplă şi clară.


 


Un nou început


 


Măcar poezia să aibă nevoie


de-această singurătate:


răsăritul şi asfinţitul aranjate bucăţi


pe masa de protocol,


jurămintele tale despre care oaspeţii mei


nu vor şti niciodată nimic


muşcând precum şerpii fantastici


de  sub şervetele dantelate


printre porţelanuri şi lumânări,


vechile mele spaime


plutind în culori speciale


peste locul acesta din care lipseşti


şi ridicându-se  fără remuşcare la cer


sub puterea unui toast cumpănit


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul