Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Retrospectiva 2009

        Călin Stănculescu

Am numărat anul ce a trecut 20 de titluri de filme realizate de autori români, de autori străini, dar cu participare românească fie la bugetul filmelor, fie în echipa de realizatori sau interpreţi. Nu toate filmele au văzut lumina ecranelor româneşti fie din cauza unor probleme de finisaj şi postproducţie, cum ar fi „Tango” de Teddy Necula, fie de documentare,  încă în absenţa graţiilor difuzorilor de film, cum ar fi „Mari actori români”, film de montaj semnat de Mihai Constantinescu. Un an bogat în premiere şi un an bogat în debuturi.


Nu mai puţin de patru debuturi au fost în cele două filme asumate de Cristian Mungiu – „Amintiri din Epoca de Aur”, şi anume Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Constantin Popescu şi Constantin Rădulescu, toţi cu scurtmetraje relevante. Au mai debutat în lungmetrajul de ficţiune Andrei Gruzsniczki cu „Cealaltă Irina”, Radu Jude cu „Cea mai fericită fată din lume”, Anca Damian cu „Întâlniri încrucişate”, Bobby Păunescu cu „Francesca” şi Adrian Sitaru cu „Pescuit sportiv”. Doar Radu Jude şi Adrian Sitaru, autori remarcaţi şi în competiţiile internaţionale la care au participat, par a fi câştiguri certe pentru „noul val”. Numărul de premiere şi debutanţi este o ecuaţie sigură pentru un an bun, deşi multe dintre titlurile anului sunt decepţii semnate chiar de cineaşti consacraţi. Nu cu bucurie enumăr aici pe Ioan Cărmăzan, Stere Gulea sau Mircea Daneliuc, ultimul chiar cu două titluri, „Marilena” şi „Cele ce plutesc”.


De departe se remarcă două titluri ale anului. Primul este „Poliţist, adjectiv”, filmul lui Corneliu Porumboiu, pornit după premiul de la Cannes în cursa Oscarului pentru cel mai bun film străin. Al doilea titlu aparţine unui senior al ci­nematografiei româneşti şi europene, Radu Gabrea, care a atacat una dintre cele mai sensibile probleme ale istoriei româneşti, şi anume, Holocaustul, văzut prin prisma inspiraţiei lui Curzio Malaparte, completat de scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. De altfel, festivaluri internaţionale şi jurii de prestigiu au confirmat valoarea „Călătoriei lui Gruber” drept o mărturie obiectivă şi inspirată a unei pagini deloc voioase din istoria naţională.


O serie de autori străini de „noul val” românesc, cum ar fi Fanny Ardant, Jesus del Cerro, Alan Strickland, Radu Mihăileanu, demonstrează mai degrabă des­chiderea cinematografiei noastre spre colaborări utile pentru profesionişti şi faste pentru artişti. Din păcate, nu toate aceste demersuri, finanţate şi de Centrul Naţional al Cinematografiei, au rimat şi cu opere de vârf, capabile să penetreze până la marile premii ale festivalurilor internaţionale.


Doar Alan Strickland cu „Katalin Varga” şi Radu Mihăileanu cu „Concertul” sunt favoriţi chiar la acest sfârşit de an, primul cucerind Premiul pentru cea mai bună promisiune europeană, conferit de Academia de Film a continentului, al doilea candidând, la 15 ianuarie 2010, pentru Premiul Lumiere pentru scenariu, în capi­tala inventării celei de a şaptea arte, de la care sper să vă trimit o corespondenţă.


Boby Păunescu cu „Francesca” nu este decât câştigătorul de marketing al unui film neiubit de fiica unui fost dictator din Italia, fan al stilului minimalist asumat de un cineast fără prea multe repere morale şi, la urma urmei, autor de film mediu spre mediocru, în ciuda genericului populat de vedete ale momentului.


În afară de afacerea dlui Boncea cu „Ho, Ho, Ho”,  mostră de adaptare total neinspirată a reţetelor Hollywoodului la realităţile româneşti, susţinută doar de audienţa postului Tv proprietar al fostelor studiouri ale cinematografiei naţionale, mutilate pentru exigenţele televiziunii de consum, un succes de prestigiu este marcat de Radu Mihăileanu, cineastul care se inspiră fără superstiţii din societăţile totalitariste pentru a le comenta la un înalt nivel al ironiei, ce nu iartă indiferent de etnie. Este însă evident că filmul „Concertul” este şi o invitaţie la meditaţie despre armonia din fiecare individ, dar şi despre cruzimea represiunii dictatoriale care n-a iertat decât arareori.

Colegii mei se ceartă pe seama conducerii „valului românesc” ce a revigorat filmul naţional. şcoala lui Puiu sau a lui Mungiu este o întrebare pusă în termeni hamletieni. Răspunsul e unul singur – maeştri sunt mulţi, autorii sunt unici.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul