Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amintiri ca o arheologie

        Dan Cristea

În cronica la volumul de nuvele al lui Stelian Tăbăraş, Weekend pe continent, publicat acum doi ani, foloseam metafora arheologiei pentru a sugera că autorul era interesat mai cu seamă să scoată la suprafaţă curiozităţi, secrete, informaţii şi lucruri rămase neelucidate pentru a stârni şi întreţine curiozitatea cititorului. În recenta carte de memorii, apărută postum, constat că amintirile înseşi se prezintă, pentru Stelian Tăbăraş, „ca o arheologie: cu temple, cetăţi, locuinţe, necropole…“. „În şanţurile săpate cu acribie, metodic“ – continuă autorul – „ai şansa să descoperi verigile lipsă ale unor destine şi începuturi. E cum ai găsi azi braţele zeiţei Venus. Ori o partitură îngălbenită care să întregească Simfonia Neterminată“.


Sub semnul fabulosului, dar şi al misteriosului sunt puse astfel şi câteva din primele amintiri ale prozatorului, deşi acesta ne avertizează că acestea sunt legate de război şi de anii cumpliţi ce-au urmat conflagraţiei mondiale: „Născut în preanul Războiului, sunt poate printre ultimii ce, din cauza copilăriei, a prins conştient, a ţinut minte imaginile şi ororile lui. Am înregistrat fără voia mea înmulţirea femeilor îndoliate, bombardamentele americane şi nemţeşti, intrarea ruşilor, seceta şi foametea din 1946-1947“. Copilul reţine, printre întâiele memorii, prăbuşirea unui bombardier ame­rican pe muntele Floreiul, imaginea tatălui care pleacă la încorporare, deşi este părintele a şase minori, imaginea unei păsări mari şi ciudate, cu semne negre, ca nişte litere, pe penajul alb, pădurea încremenită de zăpadă şi căutarea bradului de Crăciun chiar la el acasă. Autorul nu caută cu tot dinadinsul sensuri ori premoniţii în aceste scurte amintiri, pentru că ele, dincolo de război şi de atmosfera de după război, vorbesc de la sine despre copilăria unui băiat de la munte („muntele vrăjit“), născut într-un sat de pe Valea Prahovei şi crescut apoi la Sinaia, într-o cabană chiar de pe Piscul Câinelui: „De acolo, de la cabană, coboram la şcoala din oraş; acolo am învăţat din fir a păr muntele, cu legende şi spaime, cu miriade de plante şi flori, cu fructe de pădure şi diferiţi bureţi comestibili, cu sporturi de iarnă. În acel interval am avut propriile mele întâmplări (şi întâlniri) cu animalele pădurii, vulpi, lupi, cerbi, mistreţi, urşi. În arborii înalţi cons­truiam „bordeie“, altceva decât „locuinţele lacustre“. Acel „munte vrăjit“ a fost scena şi scenografia primelor încercări literare, acolo mi-am imaginat eminescian viitoarele iubiri“…


Trebuie subliniat faptul că memorialistica lui Stelian Tăbăraş e de tip altruist, în sensul că nu se concentrează decât în mică măsură pe ego, pe personalitatea în devenire a povestitorului, ci produce în primul rând informaţii, pe cât de diverse pe atât de numeroase. Ţelul memorialistului e mai aproape de idealul enciclopedistului. Stelian Tăbăraş vrea să farmece prin lucrurile pe care le ştie - şi ştie într-adevăr foarte multe! -, printr-o ştiinţă a vieţii, deprinsă de la sursele experienţei, prin accentuarea elementelor de hazard, de „neverosimilitate a amintirii“ din ceea ce povesteşte, prin umor şi jocuri de limbaj. Astfel Sinaia, de pildă, locul copilăriei, e evocată mai degrabă prin întâmplări sau personaje ataşate de Casa regală ori prin informaţii de carte şi muzeu. În altă ordine de idei, o experienţă teribilă pentru adolescentul-elev trebuie să fi fost exmatricularea acestuia din şcoală. Nu se insistă prea mult, deşi adolescentul, la mijlcul „obsedantului deceniu“, e nevoit să lucreze în felurite locuri. La fabrica de hârtie din Buşteni, unul din aceste locuri de muncă, ceea ce e interesant şi demn să fie relatat e faptul că se „macină“ cărţi şi bani (cărţi interzise de cenzura comunistă  şi bani devalorizaţi prin reforma monetară). Informaţia dată merge până la detaliul explicaţiei tehnice: „Măcinam bani şi cărţi. Utilajele, ca şi o bună parte din muncitori erau încă dintre cei angajaţi pe vremuri de fostul patron neamţ. ‚Morile‘ erau de fapt nişte mari străchini cu pereţii de grosimi impresionante, cu o piatră de magmă vulcanică orizontală pe fund. Pe ea se învârteau‚ „urmărindu-se“ alte două pietre legate cu o osie. Acolo se aruncau hârtiile recuperate, care, stropite cu o apă fierbinte, deveneau o ‚ţărână’ ce pleca la intervale printr-un jgheab de lemn direct în vagoanetele de la nivelul inferior. Nu ştiu care din cele două păcate e mai mare: să macini cărţi, ori sute de saci cu bani …“.


Aranjate, dar nu compuse cronologic (căci ele răspund în primul rând necesităţilor rubricii de revistă, unde, în majoritate de altfel, au şi apărut), amintirile lui Stelian Tăbăraş urmăresc, mai departe, pe firul vremii, anii universitari, cu câteva subţiri creionări de chipuri de profesori (Călinescu, George Munteanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga), anii ’65- ’72, „celebrii pentru relativa deschidere culturală“, timp în care povestitorul e încă student şi apoi tânăr angajat la Radiodifuziune, slujba de la Televiziune pe parcursul anilor ’80. Nu e o urmărire epică, ci una punctuală, stârnită de interesul aducerii la suprafaţă a unei mici istorioare dotate cu o anume miză. Câteva figuri umane din lumea artei (Virgil Carianopol, Ion Marin Iovescu, Dimitrie Cuclin, N. Carandino) beneficiază de un contur descriptiv ceva mai apăsat. Elementul de surpriză rămâne printre domeniile predilecte ale amintirii: „Nici astăzi nu-mi vine a crede că, în iarna 1968-1969, stăteam la aceeaşi masă, la restaurantul ziariştilor, Mărul de aur, cu actorul Ludovic Antal, Petre Pandrea, Alexandru Drumeş, Radu Gyr, Nichifor Crainic…“.


Amintirile de excursie şi călătorie, survenite târziu, după 1990, alcătuiesc paginile cele mai pregnante ale cărţii. Şi aici atenţia memorialistului se concentrează pe un  detaliu, bănuit a fi mai puţin cunoscut, pe o informaţie-surpriză, pe un element-enciclopedic, mai toate acestea fiind însă, la origine, roade ale hazardului sau ale întâmplării care îi răsplăteşte, în cele din urmă, pe cei ce caută cu aviditate. S-ar putea spune că hoinărind, răsfoind cărţi, interogând oameni, adăstând deopotrivă pe străzi ori în muzee, prozatorul se izbeşte într-un chip miraculos de „clou“-ul unei depozitări mentale şi afective. Din Scoţia, aflăm că vechii locuitori ai ţării, celţii, au descoperit roata olarului şi războiul orizontal de ţesut; la Viena, suntem puşi pe urmele lui Eminescu, în ce priveşte identificarea clinicii de la Oberdöbling, profesorii audiaţi de poet ori ca­sele în care Eminescu şi-a aflat gazdă; în insula Bornholm, care aparţine Danemarcei, descoperim la Hammerhus ruinele celei mai mari cetăţi fortificate din nordul Europei („Am părăsit cetatea privind din când în când înapoi cu sentimentul că o văd ultima oară. Şi ea era pregătită de despărţire, cu păducei înfloriţi printre stânci, sub un senin influenţat la rândul lui de mare…“); în portul Svanemollen, ne îmbarcăm, împreună cu autorul, pe un vas-pescador pentru a pescui scrumbii de Marea Nordului sau un peşte, numit torsk, care poate să ajungă şi la 30 de kg. („Păstrez o poză făcută în viscol – mi se văd doar ochii. Şi multe amintiri pentru ochii închişi“).


Grecia, peisaj în care Grete Tartler şi Stelian Tăbăraş petrec ani buni (2002-2006), se află la sursa multor informaţii şi comentarii culturale suculente, care au pătruns şi în câteva nuvele din volumul Weekend pe continent. O stradă din centrul Atenei consti­tuie un bun prilej de a medita puţin la destinul de excepţie pe care îl reprezintă personalitatea Elenei Ghica, devenită scriitoare sub numele de Dora D’Istria (în consecinţă şi numele străzii ateniene). Celebrul liceu Arsaki din Atena poartă, de fapt, numele unui „grec român“, filantrop susţinător al cauzelor culturale din cele două ţări. Talantul, de care vorbeşte şi parabola biblică a „fiului risipitor“, nu e o monedă, ci  un fel de lingou de bronz, cântărind în jur de 15-20 de kg. În muzeul arheologic din Creta provine de prin mileniul III î.e.n. În Pireu, căruia pe vremuri i se spunea Porto Leone, se caută identificarea „tavernei“ lui Zorba Grecul, iar la Teba (Thiva în greaca modernă), oraş mort, care nu mai păstrează aproape nimic din gloria istorică de odinioară, e organizat, în momentul vizitării, un târg internaţional de sicrie. Sensibilitatea, dar şi umorul, bazat în special pe efecte de limbaj, particularizează stilul memorialistului.

Zile de retrăit este ultimul titlu din  bibliografia lui Stelian Tăbăraş, menit a rotunji o existenţă luminoasă, dedicată scrisului şi insemnelor culturii. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul