Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Peştera Bolii

        Augustin Frăţilă

 


Cu aceeaşi discreţie care i-a însoţit mereu delicata trecere prin viaţă, ne-a părăsit în acest ianuarie nedrept şi hain poetul, cant­autorul şi prietenul Augustin Frăţilă.


 Avea 57 de ani şi încă multe de spus în li­teratura şi muzica românească, dar o sufe­rinţă lungă şi necruţătoare i-a tăiat aripile.


Lasă în urmă pagini durabile de lucrare a spiritului său neliniştit şi polimorf precum şi o amintire luminoasă în sufletele celor care l-au cunoscut.


În aceste clipe de întristare şi regret, ne facem o dureroasă datorie din a reproduce ultimul său poem, publicat în luna septembrie a anului trecut în revista Luceafărul de dimineaţă.  Se intitulează Peştera bolii şi, citit acum, se revelă cutreierat de o sumbră  şi dramatică premoniţie.


 


 


 


Peştera Bolii


 


1. MARELE VITAL


 


Fulger străin, desparte această


piatră-adâncă


Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean


Ion Barbu


 


Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.


Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi, toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghiarele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.


Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata,. într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea,  - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi...asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea ...


În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea,– nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă – mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...


Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în pi­cioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.


Sau, să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fiarei – deja, acum, durerea este suportabilă – totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci...Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...


În peştera Bolii.


Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit,  va încremeni, odihnitor, în măreţie...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul