Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Încet şi cu mănuşi

        Felix Nicolau

 


Zice Dan Sociu cǎ-şi mutǎ „autobiografiile fantasma­tice” în prozǎ, dar noi, megieşii, ştim foarte bine cǎ nu-s fantasmatice deloc. O fi noua lui poezie „postconfesivǎ”, dar asta mǎ preocupǎ foarte puţin. Pentru cǎ Sociu mi se pare mai autentic în prozǎ decât în poezie. Adicǎ în prozǎ este mai el însuşi, deşi capacitatea lui monumentalǎ de a pastişa stiluri e vizibilǎ încǎ.


În Nevoi speciale, Polirom, 2008, avem un prozator care reuşeşte sǎ fie melancolic în propoziţii scurte. Ceea ce este destul de greu. E povestea castelului Solitude din Germania, castel de scriitori, şi a dizolvǎrii relaţiei cu Viviana. Nu povestea importǎ foarte tare, ci reflecţiile asupra ei. O luciditate tristǎ şi plinǎ de ea, în acelaşi timp. Evenimentele în sine sunt senzaţionale: droguri, sex în trei, tot felul de experimente artistice, amintiri de spital şi de Botoşani. Felul cum sunt relatate, însǎ, face ca tensiunea sǎ fie cât mai laxǎ. Senzaţionalul se domoleşte. Ceea ce se obţine este o pastǎ fǎrǎ guguloaie, care se întinde uniform, devenind netedǎ şi lucioasǎ. Cititorul poate deschide cartea unde vrea el. Senzaţia la lecturǎ este aceeaşi. Exact inversul metodei lui Dumitru Crudu care în Mǎcel în Georgia e ahtiat de senzaţional şi de eveniment, în defavoarea omogenitǎţii ansamblului.


Nu ştiu cum se face, dar am citit volumul cu plǎcere, chiar dacǎ doar câte douǎ pagini pe zi. Sau poate de aceea. Rândurile curg pe sub ochi, iar sufletul ţi se umple de o pace resemnatǎ, bǎtrâneascǎ. Un fel de reverii ale unui plimbǎreţ singuratic, la fel de masochist şi de mândru de ruşinea lui precum J.J. Rousseau. Şi Cǎrtǎrescu, la Solitude, a practicat un fel de rimbauldianǎ dereglare a simţurilor, ceea ce a dus la o infinitǎ ejaculare scripturalǎ. La Sociu, însǎ, dereglarea cerebralǎ se rezolvǎ în confesiune şi solipsism: „Poate cǎ nici creierul meu nu e în regulǎ. De asta vorbesc atât de mult”. O existenţǎ post­beatnicǎ, în care pânǎ şi drogurile slabe ameninţǎ echilibrul fizic. Mai rǎmân nostalgiile, flirtul pe messenger şi speranţele ca ţintǎ a unei ironii amare: „aşteaptǎ sǎ iasǎ odatǎ pe piaţǎ neoorganele, sǎ-şi ia şi el un neopancreas şi sǎ poatǎ bea o sticlǎ mare de votcǎ”. Asta ar fi una dintre nevoile speciale. Nesatisfǎcutǎ, ea se rezolvǎ în scriiturǎ: „îi murise bucuria şi sentimentul de siguranţǎ pe care i-l dǎdea zilnic alcoolul”. În fond, dincolo de posibilele apropieri de beat­nici sau de Venedikt Erofeev, arhetipul rǎmâne eroul lui Hemingway, cel care nu mai poate. Diminuarea bǎrbǎţiei scriitorului american declanşa un complex de inferioritate, de unde luptele cu tauri şi the big game hunting. La Sociu, neputinţa are ca efect lentoarea elegantǎ, oboseala distinsǎ: „toţi suntem pe dinǎuntru ciuruiţi”. Morbidezza este întotdeauna secondatǎ de luciditate. O femeie îi reproşeazǎ lui Dan cǎ-şi ţine mereu ochii deschişi, chiar când face dragoste. Ciudatǎ lipsa de iluzii secondatǎ de credinţa fermǎ în poezie şi artǎ. Dan traduce şi se lasǎ tradus, este interesat de soarta scrierilor lui şi trǎieşte într-un incubator al artelor. Singurele contacte cu lumea „nepoluatǎ” de ambiţiile literare provin din amintirile legate de cǎsǎtoria din Botoşani. Şi totuşi, naratorul radiografiazǎ locatarii de la castel cu un ochi ironic, detaşat, pentru cǎ numai ironia încurajeazǎ ceea ce, de fapt, condamnǎ. Toţi artiştii sunt discreţi şi perfecţi. Alte epitete nu li se aplicǎ. Când descrie un individ, Dan aplicǎ tuşe vagi, brusc suspendate, vizând o poeticǎ a impreciziei, a indefinitului. Aş spune cǎ e ceva comun cu poetica de blanka lui Vlad Moldovan. Devierea şi imprecizia studiatǎ, practicate pe un fond muzical Portishead, nu înseamnǎ deloc cǎ naratorul ar trǎi o stare sufleteascǎ flower-power: „Putea face terci pe oricine, pe toţi cei care spuneau cǎ-l iubesc, pur şi simplu respingându-i”. Este ceea ce-i reproşeazǎ iubitoarea Viviana, cea care dupǎ operaţia de pancreas îl scoate din spaima cǎ nu mai e bǎrbat, chiar acolo, în spital, şi la modul oral. În detaşarea lui întristatǎ, naratorul lui Sociu poate fi mult mai dur decât cel al lui Cezar Paul Bǎdescu din Luminiţa, mon amour.


Pe lângǎ dilemele sentimentale, mai ies la rampǎ şi groaza de întoarcerea în realitatea româneascǎ, violentǎ şi murdarǎ, şi cura de cosmopolitism. De altfel, am senzaţia cǎ romanul a fost scris fǎrǎ neaoşisme sau referinţe exacte la un anume spaţiu exact în vederea traducerii lejere. Analize şi autoanalize dintr-un turn de fildeş ascuns într-o pǎdure civilizatǎ. Câtǎ deosebire de bântuiţii lui Chuck Palahniuk, retraşi şi ei sǎ scrie, dar într-un soi de colonie penitenciarǎ citadinǎ. Bântuitul român nu traverseazǎ decât o crizǎ pasagerǎ, o crizǎ mişto, oarecum: de la o femeie la alta, spaima de a fi nevoit sǎ schimbe un turn de fildeş perfect etanş cu unul mai puţin protector faţǎ de irealitǎţile lui.

Nevoile speciale sunt, pânǎ la urmǎ, destul de omeneşti. Speciale sunt unele comparaţii sau constatǎri inteligente, neaşteptate: „Se întâlni atunci pe aleile parcului cu un prieten care i-a fǎcut cu ochiul, şi Dan i-a zâmbit, ca şi cum ar fi fost doi bǎrbaţi mormoni care se felicitau pentru stilul de viaţǎ ales”, „perfecţiunea e singurul lucru care ne poate ieşi bine, în rest, suntem ciuruiţi”, „am nevoie de un creier nou sau de creierul cuiva în care sǎ am încredere”, „simţea nevoia sǎ-i spunǎ Vivianei despre plecarea Vivianei, sǎ se sfǎtuiascǎ amândoi”. Ţâşnirile astea mǎ fac sǎ cred cǎ adevǎrata vocaţie a lui Sociu este cea de prozator. Nu prea vǎd, pentru moment, despre ce ar mai putea scrie. Poate despre noi cafteli cu pǎlmuţe la vreun târg de carte cu Ianuş. Sǎ reîncǎlzeascǎ ciorba cu scriitori, cu episodul botoşǎnean şi cu despǎrţirea de pancreas ar însemna sǎ se autopastişeze. Finalul de la Nevoi speciale, aşa teribilist şi parabolic cum e el – liniştirea oalei în fierbere prin urinare în ea – mǎ face sǎ suspectez viitoare surprize. Mǎ rog, subiectele alese sunt treaba lui. Eu mǎ mulţumesc sǎ remarc stilul fericit, pe care i-l apreciez în prozǎ, nu în poezie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul