Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marin Mincu sau mitul scriitorului total

        Geo Vasile

Sub semnul seriozităţii cu care Marin Mincu (n. 1944 Slatina – Bucureşti 2009) şi-a obişnuit cititorii stă şi cea mai recentă carte de interviuri date între 1983 şi 2001 unor reviste româneşti, apărută la Constanţa, Editura Pontica (2001, 314 p. + indice de nume), sub genericul „A fi mereu în miezul realului“. Aşadar, 26 de persoane (poeţi, eseişti, ziarişti, profesori, critici, prozatori) ce n-au pregetat să-i pună întrebări îl motivează pe Marin Mincu să dea la iveală o carte albă aproape monografică a autorului, poet, romancier, italienist, semiolog, critic şi istoric literar, editor ş.a.m.d. Copleşitoare prin informaţie şi atitudine, vorbită ca la carte de un protagonist totuşi spontan, ce nu evită reglarea de conturi cu numeroşi figuranţi (ei înşişi de primă mână), în numele unei opere proprii veritabile, cartea poate fi un excelent document pentru viitorul istoric literar decis să despartă grâul de neghină, miezul plăsmuirilor de miezul realului.


 În 1971, Marin Mincu, cel mai tânăr doctor în Filologie al Universităţii Bucureşti (cu o lucrare despre Ion Barbu), avea deja la activ patru cărţi de poezie şi critică. În anii ’70 va să fie victima preferată a unor „directori de conştiinţă“, „brontozauri“ ai criticii de partid şi de la Direcţia Presei, tip S. Damian (diplomat în activitatea de militant marxist), P. Georgescu, Mircea Herivan, ce l-au acuzat de cultul arhetipului, iraţionalism şi chiar de legionarism. Vreme de 5 ani Marin Mincu a fost singurul autor român interzis (1971-1975) pentru „Critice II“, ceea ce nu l-a făcut să filmeze în desident anticomunist după 1989, spre deosebire de un O. Paler care „numai cu trei luni înainte de revoluţie, se dedă la minima disidenţă aspirând să fie un Havel al nostru, adică preşedinte“ (p. 83). Singurul disident adevărat, recunoaşte încă din 1992 Marin Mincu, este Paul Goma.            


Disidenţa autorului este în fond o chestiune de operă, Marin Mincu reuşind să-şi acrediteze rezistenţa anticomunistă prin coerenţa poziţiei estetice, chemând în cauză nedezminţitul său discurs prooccidental, inovativ şi antiprovincial, demontând astfel tot repertoriul de insinuări şi calomnii, repuse în circulaţie după 1990 şi legate mai ales de „misiunea“ sa în Italia, protecţia „cabinetului 2“ ş.c.l. Mâhnit de urzelile unor pescuitori în ape tulburi, profesori şi politicieni ignobili şi arivişti, Marin Mincu se va despărţi în 1997 de Universitatea „Ovidiu“ din Constanţa, suspendat în lipsă din funcţia de decan.


Rod al acelui exil şi război este şi un terifiant pamflet pe adresa urbei Tomisului (p. 92), fotografie a complexului maxim numit provincialism: „acest fel de orbire maladivă a fa­cultăţii de evaluare, un fatum exasperant pentru toţi, un jeg, o râie, un sabat al formelor fără fond“ (…).


Aşadar, Marin Mincu (n. 1944, slătinean ca Ionesco şi muntean ca Heliade) îşi atribuie ca primă vocaţie poezia (zece volume), urmată de critică (a doua probă) şi de roman (două în ţară şi două în Italia). Proiectul său heliadist, care a produs până-n prezent circa 50 de volume, se bucură mai ales după 1990 de o perfect concertată conspiraţie a tăcerii sau de o şi mai perfidă tehnică a minimalizării programate. Fapt e că Marin Mincu, singurul scriitor laureat al Premiului Herder (1996) căruia nu i s-a conferit niciodată Premiul USR, ţine să mulţumească contemporanilor pentru masiva invidie, numai bună să-i asigure o formă excelentă. Şi în special domnului N. Manolescu, ce s-a pronunţat de 13 ori despre Marin Mincu, pentru ca brusc să-i suspende rubrica (după moartea lui G. Ivaşcu) din „România literară“, având grijă ca pome­nita revistă să „sară” orice comentariu despre vreo carte a sa (şi totuşi recenzia subsemnatului la volumul „Îngerul din culisele visului“ a apărut  în iunie 1999). Singurul prieten între cri­tici i-a rămas Cornel Moraru. La care, îl adăugăm noi, pe excelentul Octavian Soviany, monograf autorizat al operei marinminciene.


 


Pionier al textualizării poetice


 


„Critice I-II“ (1969, 1971), „Poezie şi generaţie“ (1975), „Repere“ (1977), „Ion Barbu/Eseu despre textualizarea poetică“ (1981), „Avangarda literaturii române“ (1983), „Textualism şi autenticitate“ (1993), iată câteva titluri care legitimează reputaţia naţională şi internaţională a unui critic, apte să surclaseze şi eclipseze cam tot ce există în branşă, prin operozitate, intuiţie şi metodă, păstrând totuşi în chip straniu complexul Manolescu-Simion. Vituperând impresionismul şi foiletonismul în critică, Marin Mincu apreciază metoda lui N. Manolescu din „Arca lui Noe“, dar nu ezită să califice „Dimineaţa poeţilor“ drept o carte ratată, bucurându-se oricum că „până şi retardatul E. Simion“ a început după 1986 să guste deliciile textualizării.


Discipol al lui D. Caracostea, primul critic cu vocaţie europeană (autor al neîntrecutului op „Creativitatea eminesciană“), Marin Mincu redeschide dosarele unor Texte şi Autori cum ar fi, de pildă, „Luceafărul” (1977), revizitat sub grila poeticii romantice a visului, poezia lui Ion Barbu („depersonalizarea oraculară a actului poetic prin reabsorbţia eului în arhetip“), proza lui Sadoveanu (iniţiere în labirint), avangarda noastră interbelică (europeană şi anticipatoare), Nichita Stănescu (al cincilea factor modelizant al poeziei actuale, după Barbu, Blaga, Arghezi şi Bacovia).


Iată un citat despre Nichita, cel puţin neliniştitor pentru denigratorii acestuia: „Tot ce s-a petrecut în poezie în ultimii treizeci de ani este marcat de discursul postmodern al poetului «necuvintelor»“. Pionier al textualizării poetice la noi (aşa cum Ion Barbu anticipase cu trei decenii în urmă teoria textualizantă a Iuliei Kristeva şi a telquel-iştilor) şi deci naş al optzeciştilor, Marin Mincu nu ezită să-i impute aceluiaşi N. Manolescu că i-ar fi „asmuţit“ pe aceia să se lepede de textualism, ca de ceva alogen, corp străin ş.a.m.d. Tranşant este Marin Mincu în privinţa Anei Blandiana, calificând-o drept „o scriitoare minoră şi care a luat premiul (Herder) la 40 de ani, numai pentru că n-a vrut să-l ia Bogza“ (p. 213).


Poet el însuşi demn de orice competiţie europeană, criticul are propria tablă de valori (etice şi estetice) şi nu ezită să-şi autocalifice „Poezia română actuală/Antologie comentată I-II, 1998, 1999” drept un tratat de specialitate şi de referinţă, chiar dacă bun conducător de patimi în rândul criticilor, dar şi de pizmă în rândul unor poeţi „săriţi“. Un prilej în plus pentru autor de a desfiinţa antologii similare, precum cea a regretatului Laurenţiu Ulici, acuzându-l de clientelism şi mercantilism, „absenţa oricărui criteriu funcţional“, sau cea a poetului Abăluţă, „ce se lăbărţează triumfător pe 37 de pagini“, masivul op al acestuia „Poezia română după prolectultism“ fiind nici mai mult nici mai puţin decât lucrarea comandată politic a unui „operator urechist“ excelent în „demolarea unor valori canonice“.


 


Italienistul, traducătorul, romancierul


 


Italia este pentru Marin Mincu a doua patrie culturală, ţara în care s-a format cu adevărat. Lector la Universitatea din Torino între 1974 şi 1978, predă literatură română şi semio­tică literară. Din 1982 devine profesor asociat titular (prin concurs) la Universitatea din Florenţa. Între timp, va îngriji şi va semna (alături de prestigioşi literaţi italieni) lucrările: „I canti narrativi romeni. Analisi semiologica“ (1977); „I mondi sovrapposti. La modelizzazione spaziale nella fiaba romena“ (1978); „Poesia romena d’avanguardia“ (1990); „La semiotica letteraria italiana“ (1982), „Mircea Eliade e l’Italia“ (1986), „Nuovi poeti romeni“ (1986), o ediţie bilingvă de poeme din Lucian Blaga ş.a. Fapt e că, până în 1989, Marin Mincu îşi pune semnătura pe 13 cărţi în limba italiană, între care două proprii: „In agguato“ (1986), o rescriere a poemelor din „Pradă realului“ (1980), şi „Mito, fiaba, canto narrativo. Le trasformazioni dei generi letterari“ (1986).


Laureat al Premiului internaţional Eugenio Montale (1989) pentru opera sa de italienist şi traducător, inclusiv al unui masiv volum de poezie italiană din secolul XX, Marin Mincu va continua şi după 1990 să-şi uimească publicul şi prietenii italieni, nu şi pe cei români, cu cărţi precum „Eminescu e il romanticismo europeo“ (1990), în colaborare cu Sauro Albisani, două romane originale scrise direct în ita­liană, „Il diario di Dracula“ (1992) şi „Il diario di Ovidio“ (1997), şi o antologie de proză eminesciană (2000), toate apărute la ilustre case editoriale. Şi pentru că, nu-i aşa, finis coronat opus, Marin Mincu va fi distins cu încă două premii: „Carlo Betocchi“ şi „Premio nazionale di narrativa“. O parabolă aproape incredibilă prin unicitate şi anvergură, bună conducătoare de invidie şi folclor bilios.


Aventura italiană a lui Marin Mincu n-a fost de tot lină, cel puţin la început, prin anul 1979, când i s-a retras viza, în ciuda paşaportului de serviciu şi a garanţiilor date de preşe­dintele USR, G. Macovescu. Hărţuielile au luat sfârşit doar când profesorii de semiotică D’Arco Silvio Avalle şi Cesare Segre s-au adresat direct lui Ceauşescu. Reputaţia de specialist în semiotică şi-a câştigat-o printre specialişti, scriitori, profesori şi românişti reputaţi, ce n-au ezitat să-l omologheze ca atare. Este vorba de Umberto Eco, Gianni Vattimo, Luigi Pareyson, Claudio Magris, Maria Corti, Edoardo Sanguineti, Marco Cugno, Roberto Scagno ş.a.


Romanul  „Il diario di Dracula“, prefaţat de Cesare Segre şi postfaţat de poetul şi eseistul Piero Bigongiari, este şi un reflex de apărare organică împotriva mărcii de vampirism puse istoriei culturii române. Vampirul sau Dracula, în vi­ziunea romancierului român (contrar clişeului şi ficţiunii puse în circulaţie de englezul Stoker), este un posibil model titanian al Renaşterii; îşi depăşeşte epoca, fapt intuit de denigratorii săi Mahomed II, papa Pius II, Matei Corvin ş.c.l. Dracula, acest personaj canonic, întrupează „obscenitatea adevărului, propria noastră obscenitate nerecunoscută, pria­pismul“ condiţiei umane, numai bun de ruşinat neruşinarea.


Dacă „Dracula“ a fost dezbătut în 13 mari oraşe italiene, „Il diario di Ovidio“ a avut peste o sută de cronici şi recenzii, Marin Mincu fiind omologat  ca autor italian în „Dizionario degli autori“ (1978). Un succes greu de metabolizat până şi de către cei mai nepărtinitori critici, o carieră italiană (paralelă cu cea autohtonă) în care, evident, Marin Mincu a fost sprijinit de stilizatori, traducători, colaboratori, editori, precum şi de soţia sa, poeta şi traducătoarea Ştefania Mincu, amintită la un moment dat în carte. Noi nu am văzut romanele italiene ale lui Marin Mincu şi nici nu ştiam până acum de vreun italienist român care să fi scris ficţiune direct în italiană, să fie publicat şi, pe deasupra, şi premiat. E timpul ca ignoranţa şi îndoielile noastre să se spulbere.


 


Voinţă de sinteză şi imagine de sine


 


Exactă şi fosforescentă este frazarea lui Octavian Soviany din prefaţa la „A fi mereu în miezul realului“. Atent să nu cadă în apologie, criticul vorbeşte despre o profuziune de măşti ale omului baroc ce-ar fi Marin Mincu. Polemistul şi creatorul aspiră la generalitatea ideilor formative. Fără a fi un resentimentar, autorul e un anxios heraclitian şi, totodată, un cioranian ce veştejeşte cu predilecţie provincialismul ca simptom devastator al unei posibile patologii culturale. De la înălţimea unei perspective monarhice, inventariază în această stranie republică a literelor păcate veniale şi mortale, cum ar fi veleitarismul, reveria protocronistă, furtul de idei, imobi­lismul, lipsa de vlagă şi onestitatea în a-şi impune valorile la scară universală. În contra acestui tip de comoditate conservatoare, Marian Mincu şi-ar fi lansat metoda ce îmbină teoria telquel-istă a textului cu semiologia italiană şi tematismul, totul fiind profetizat în Textul barbian. Deţinând prioritatea introducerii unor termeni ce au modificat limbajul critic (textualism, experimentalism, autenticitatea scriiturii etc.), Marin Mincu nu are cum să nu-şi  revendice proprietatea propriilor idei şi intuiţii critice, de care s-a văzut adesea deposedat cu seninătate. Aflat în plin proces de textualizare, heliadistul Marin Mincu este simultan cultură şi natură, conştiinţă şi inspiraţie, având grijă mereu să schimbe perspectiva şi re­gistrul, pentru a rămâne în miezul realului. Trăindu-şi poetica propriului roman „Intermezzo”, plonjează în adâncul scrii­turii pentru a căuta viaţa, demnitatea ei cognitivă, debarasându-se de iluzii şi trucuri.

Muşchetarul, cavalerul danubian, lupul singuratic, Dra­cula (natură titaniană şi catilinară), toate aceste măşti ale Scriitorului se subsumează până la urmă uneia singure: a omului devenit, după prematura şi inverosimila moarte de pe 4 decembrie a.c., o instanţă şi o instituţie ce nu mai poate comunica decât trăind exclusiv în pagină şi în timpul scriiturii. O  frază a lui Marin Mincu continuă să ne asalteze me­moria: „la Florenţa merg din când în când să-i învăţ pe descendenţii lui Dante în ce limbă convorbea Ovidiu cu geţii“. Este, cred, esenţa întregii sale opere.  
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul