Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman pur şi simplu stupid

        Constantin Stan

În ultima vreme, am fost asaltat de publicitate pe net la o nouă carte a lui Dan Brown. Mintea mea a refuzat să reţină despre ce e vorba şi cum se cheamă cartea. Pentru că am citit „Codul lui Da Vinci”! O presiune teribilă, exercitată din toate părţile, a făcut să cedeze rezistenţa mea la lecturile care se poartă. Lansarea filmului la Cannes, rularea lui la „n” cinematografe deodată la Bucureşti, ritmul ameţitor al vânzărilor de carte, întrebarea „n-ai citit Dan Brown?” pusă pe toate tonurile posibile (mirare, indignare, supărare, dispreţ etc.) m-au împins în păcat. Toţi aceşti agenţi literari neplătiţi (oamenii din jurul meu) sau plătiţi (probabil că multe cronici au fost tipărite în regim de publicitate) ar trebui să mă despăgubească pentru cele câteva sute de mii de lei şi cele trei-patru ore cheltuite spre a citi una dintre cele mai proaste cărţi parcurse în ultimii 20 de ani.


De la bun început trebuie să spun că am pornit la drum fără nicio prejudecată a lecturii: nu ţineam nici să mi se confirme nici să mi se infirme cele auzite, văzute şi citite despre roman. Nici nu sunt dintre cei care sar în sus, urlând „blasfemie!” când e vorba de o viziune mai puţin ortodoxă a lucrurilor sfinte, fie că e vorba de patrie, Eminescu, Iisus, fie de principii morale de neatins. Ficţiunea nu are nimic a face cu regulile şi principiile de funcţionare a ceea ce îndeobşte numim realitate. În ficţiune orice e posibil şi verosimil, cu condiţia ca ansamblul să-l facă verosimil şi posibil. Când deschizi o carte, accepţi convenţia propusă – ficţională – şi o respecţi. Aşadar, nu mă interesează cât de „real” este ca un astru să se îndrăgostească de o pământeană şi nici cât de posibil e ca Iisus să se fi însurat cu Maria Magdalena şi să fi avut chiar şi o căruţă de copii. Dacă ele, faptele, sunt verosimile în logica ficţiunii propuse de autor, atunci ele sunt „reale” şi eu, ca orice bun cititor, mă străduiesc să înţeleg ce semnificaţie nouă, interesantă – la care  nu m-am gândit până-atunci – îmi propune scriitorul. În fine, cum nu există idei interesante, dar prost enunţate, dar nici idei banale strălucit scrise. Credibilitatea şi asumarea semnificaţiilor propuse sunt indestructibil legate de arta scrierii.


Romanul lui Dan Brown se poate încadra rapid în seria romanelor poliţiste şi de mister, scrise pentru a fi tipărite în foileton în gazete populare. Secvenţele şi capitolele sunt rupte în tehnica stupidă a suspansului serialelor care-l obligau pe cititor să cumpere şi a doua zi jurnalul, gen: „din întuneric, o siluetă se repezi spre el…” (urmarea în numărul viitor)! Avem o crimă – misterioasă, evident –, o victimă ce transmite în ultimele clipe ale vieţii un mesaj cifrat, un anchetator tâmpit, un bănuit – absolut nevinovat şi neajutorat, un detectiv – femeie frumoasă, deşteaptă, în ochii căreia personajul nostru se scufundă din prima clipă, un mobil al crimei ce ne aruncă în misterele creştinătăţii, conspiraţii universale şi societăţi secrete ce vor să domine lumea. Curat Pavel Coruţ al nostru, dar globalizant! Mobilul crimei este dobândirea „cheii de boltă” de către ordinul „Opus Dei”, binecuvântat de Vatican şi de Papă. Acest ordin, ce „impune respectarea cu rigurozitate, în viaţa de zi cu zi, a doctrinei catolice”, vrea acel obiect graţie căruia preşedintele congregaţiei va deveni cel mai puternic om al creştinătăţii.


Tot ceea ce se întâmplă în acest roman nu este urmare a unei logici impecabile, aşa cum se petrece în cele mai bune romane poliţiste, ci se aşază sub zodia coincidenţelor fericite care-l salvează de altfel nu numai pe Robert Langdon, ci şi pe Dan Brown. Detectiva Sophie Neveu este nepoata celui ucis (sophie = înţelepciune, cuprinde phi numărul de aur, neveu = nepot, în franceză!), printr-o altă fericită coincidenţă, Sauniere este ucis când trebuia să se întâlnească cu Langdon etc. etc. Suita asta de coincidenţe produce tocmai efectul contrar – neverosimilitate. Aşa încât nici amestecul lui Iisus Hristos şi al Mariei Magdalena în poveste nu reprezintă nimic altceva decât o făcătură, un fapt lipsit de orice credibi­litate. Romanul scârţâie pe la toate încheieturile şi defectuoasa cons­trucţie nu-i singurul său defect. Principalul său defect – dar care probabil constituie şi cheia succesului său  de public, ca şi la Coelho – este banalitatea vândută pe post de profunzime. Cartea este un manual pentru semidocţi, scris de un semidoct. Descrierile operelor de artă, istoria şi descifrarea pentagramei, consideraţiile despre Luvru, citarea unei platitudini a lui Goethe despre arhitectură (care ar fi „muzică împietrită”) nu depăşesc profunzimea şi originalitatea unui ghid turistic: „În ciuda celor 5 săptămâni – cât se estima că ar fi necesar pentru a admira cele 65.300 de opere de artă găzduite de Muzeu…”, „Simbolul ei (al pentagramei, n.n.) a fost alterat de Biserica Romano-Catolică în cadrul campaniei duse de Vatican pentru eradicarea religiilor pagâne” (care păgâne vine de la paganus, ne spune Brown, ca să nu murim proşti).


Stilul, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, este şi el de o desăvârşită banalitate, plin de clişee şi de greşeli de limbă („cele mai valoroase capodopere”). Abundă locurile comune, recuzită a romanelor leşioase cu pretenţii de vorbe adânci: „atmosfera ireală, ca de vis, a nopţii îl învăluia din nou”, „bunicul era mort şi avea să-i vorbească de dincolo de mormânt”, „totul se combina perfect ca o simfonie tăcută” etc. etc. Şi vă asigur că la fel de stupid sună şi în engleză nu că traducerea noastră-i proastă! Faţă de maeştrii genului poliţist, Dan Brown este un autor mediocru, fără inventivitatea şi strălucirea logică a acestora. Succesul lui poate fi o enigmă pentru unii, dar este clar că succesul lui nu are a face cu vreo calitate a acestui roman, pur şi simplu, stupid.


 


Duminica picioarelor (II)


(revolu\\ia-fotbal ¤i recuperarea ei simultan[)


bogdan ghiu


Fotbalul captează o revoltă generic politică împotriva asupririi prin automatizarea manuală, proto-tehnică. Cap şi picioare, împotriva mâi­nilor: sărbătoare.


Cap, picioare, cooperare. Munca mâinilor este deja fordism, mâinile sunt deja unelte. Mâi­nile sunt deja maşină. Cap, picioare, colectiv: subversiune carnavalesc-politică. Picioarele sunt sinecdocă pentru corp, sunt corpul. Mâinile sunt maşina din corp, prin mâini se maşinalizează anti-politic corpul. Fără mâini! Mâinile sunt munca aservită: producţie şi/de separaţie.


De ce să mai lungim vorba: prin transformarea sa în spectacol, fotbalul este neutralizat ca politică. Tocmai prin această „secunditate” a ei, separaţia spectacularizant-depolitizantă constituie esenţa ultimă (adică extrem actuală) a fotbalului, „fotbalitatea” ajunsă, împlinită. Fot­balitatea (fără ghilimele, de data aceasta) este, primordial, alianţa şi revolta politică picioare-cap împotriva mâinilor, urmată de recuperarea antipolitică a acestei revolte, a acestei legături, a acestei alianţe prin transformarea ei separatoare în spectacol.


Spectacol, adică separare integrată (De­bord). Tineretul, copilăretul ieftin-artistic, graţios descurcăreţ al plane­tei, în care, la faţa locului, se recu­nosc, politic-nondiscursiv, corporal-antidiscursiv, antidialectic (carnava­lescul, sărbătoarea sunt subversive, pe­riculoase şi imediat eliberatoare tocmai pentru că sunt non-discursive, anti-dialectice), mulţimile, este rupt, detaşat, separat (deja televizual) de acestea şi transmutat, globalizat, deteritorializat, pentru a nu mai reprezenta nimic, pentru ca legătura întotdeauna locală, verticală, transversală a „maselor” cu proprii lor „eroi” să se rupă, să se dizolve, să se multiplice, să devină flotantă: a tuturor şi a nimărui, a oricui, transformându-ne pe toţi în oricine. Politicul se semiotizează, se esteti­zea­ză, devine spectacol metafizic, adică dispare, legătura semantică-reprezentaţională este ruptă, şi ea este întotdeauna verticală, de-politizarea fotbalului înseamnă „sintactizarea” lui, semio­tic, indicele („nu iese fum fără foc”) devine simbol, adică meta-simbol de sine, al rupturii (orice simbol se auto-simbolizează ca meta-simbol al unei rupturi). Simbolul este meta-simbol atât al rupturii, al despărţirii, cât şi periculos, irepresibil zălog al regăsirii, fir, tocmai prin ruptură, al unei Ariadne uitate, necunoscute.


Din indici locali imediaţi, deci politici (re­pre­zentare-expresie), fotbaliştii devin simboluri globale, promisiune a politicului care ar putea fi regăsit tocmai prin ruptură. Înţelepciunea poli­tică ameninţătoare a deconstrucţiei: acolo unde se operează ruptura, acolo se poate opera şi sutura.


Fotbalistul-erou: estetizare, semiotizare a re­pre­zentării-expresie, ultimul refugiu al re­pre­zentării în general. Un paradox al simbolului imediat, tensiune re-apropriativă continuă, în ebuliţie. În cadrul transmisiunilor-spectacol, tribunele sunt exteriorul, sonorul, murmurul so­cial: societatea-murmur, socialul-tumult, în surdină.


Violenţa pasională anti-discursivă, contra-politică actuală manifestă tensiunile extreme ale fotbalului. Fotbalul, fiind ruptură, triumf al deteritorializării ca dezrădăcinare hipereconomic-antipolitică (devenirea-simbol a indice­lui), este şi ofertă, negativă, de reunificare, de refacere a legăturilor. Asta simt, orb, mulţimile de pe stadioane atunci când manifestă negativ, ca negativitate pură, violenţa politică a dezră­dăcinării, a rupturii: faptul că oricând, chiar şi în condiţii de deterito­rializare, legăturile politice reprezentaţional-reprezentative pot fi refăcute. Cu asta ameninţă, neîncetat, fotbalul.


„Faceţi politică aşa cum noi jucăm fotbal”, gem, urlă, fără cuvinte, anti-discursiv, anti-dia­lectic, tribunele. Respectându-se regula ofsai­dului, de pildă, ca regulă anti-corupţie a „ega­lităţii de şanse”.


Violenţa de pe stadioane manifestă presiu­nea re-apropierii şi a re-aproprierii simbolurilor ca indici revoluţionari imediat-expresivi, este revo­luţia decapitată, rămasă doar corp convulsiv, adică picioare („organe fără corp”, vorba lui Žižek: „organs without bodies”), zbătându-se orb, pur imanent-somatic, să se rearticuleze. În tri­bune, fotbalul este cerere de retrocedare. Se­paraţia esenţială nu este aceea dintre teren şi tri­bune, ci aceea dintre stadion în întregul său şi publicul virtual delocalizat, globalizat, depolitizat, înfrânt, mai rău: neutralizat, simulat (în­locuit cu „el însuşi”, normă extrasă şi reduplicat-reaplicată).


Atât de blamata, ipocrit politico-mediatic, „violenţă a tribunelor” nu este decât o violenţă de reapropriere, strigătul dezmoşteniţilor după propriul lor joc, după propriul lor carnaval, după propria lor sărbătoare, după propriul lor mod, trivial-corporal, non-discursiv, popular de a face politică, de a fi reprezentaţi şi de a se organiza direct de­mocratic, în ordinea jocului însuşi. Permanent, fotbalul le e luat şi, permanent, ei îl iau înapoi.


„Hai să dăm mână cu mână”, „Hora Unirii”, hora constituirii prin legare-mână-de-mână (ne ţinem unii pe alţii de mână), între noi înşine, a anti-colectivelor naţiune.


„Rob cu rob să ne unim”: cu capul, bizuin­du-ne pe picioare, adică pe corp, pe ceea ce ne ţine deopotrivă înfipţi în sol şi, distinct, pe el, împotriva înghiţirii, partea „inferioară”, de jos, piciorul, „pedalitatea” populară însemnând nu numai „talpa ţării” (azi, a lumii), ci şi şpiţul, latul, călcâiul: fenta infinită, driblingul-hybris, ca „sen­dero luminoso”. Fotba­lul este mişcare politică extrem de complexă, dans. Eliberarea picioa­relor de sub dominaţia mâinilor aservite (mai înainte de alie­narea-marfă, se produce alienarea-unealtă, aser­virea-dispozitiv a mâinilor), arta-picior, arta pi­cioa­relor libere, arta revoluţionară a colectivelor de picioare inteligente.


Unirea manual-naţională expropriază, dizol­vă, înghite: naţionalizează. Abia cu picioarele ne-am mai putea, azi, alia, am mai putea crea, azi, colective, adică societăţi autentice, nu corpuri-moloh. Adevărata revoluţie n-ar putea fi, probabil, decât aceea a asocierii picioarelor, pe verticală cu capul (centrarea, translaţia picior-cap ca proces politic revoluţionar) şi, colectiv, între ele. Revo­luţia-fotbal este în plină desfăşurare, reizbucnind şi fiind permanent înăbuşită, adică deturnată capitalistic, prin transformarea jocului socializant în spectacol producător de profit, în locul muncii.


Fotbalul nu e alergare brută, pură, atletism epurat filozofic, perversă „efebie” socratică a în-trupării Ideilor mature. Fotbalistul este mult mai aproape de proletar, dar de un proletar care, brusc, revoltă cu adevărat ultimă, de neconceput, dat fiind că mâinile nu-i mai aparţin, ar începe să muncească cu picioarele, să „alter-muncească”, în aşa fel încât, devenit graţie, dans, artă, produsul muncii sale colective, cooperative, să nu mai ia calea mâinilor, adică să nu mai poată fi înstrăinat, separat.


Şi totuşi, tocmai asta, spectacular-televizual-globalizant, se întâmplă. Fotbalul este cel mai complet „ghem” de tensiuni contemporane. Reversibilitate totală, explozibil pur.


Coperativa artistică de producţie. Eternă Americă Latină, Sud, Amiază veşnic intempestivă.


Sub orice gazon (de pe locul fostului caldarâm), Maracana, Plaja!


Fiecare meci de fotbal, oricât de neînsemnat, reia istoria modernităţii-postmodernitate: revolu­ţie-recuperare.


Dar nu există, tocmai, meci neînsemnat: fotbalul este unul singur, pretutindeni acelaşi. Iar dacă eventuala „esenţă” a fotbalului e problematică, în continuă devenire şi alterare, este sigur că fotbalul este una dintre esenţele lumii contemporane. Fotbalul este, azi, operatorul de sens, producătorul de miză.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul