Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Caragiale între mica şi marea contestare (l)

        Gelu Negrea

De-a lungul şi de-a latul timpului, „problema Caragiale” s-a deschis de mai multe ori în cultura română, dar n-a prea fost tranşată nicicând decisiv şi convingător. Desigur, la aniversări rotunde şi cu diverse alte ocazii festive, statuia lui Nenea Iancu – periată respectuos de scame interpretative neconvenabile, lustruită profesionist cu adjective frumos sunătoare şi învăluită în sonuri triumfale, emanate din trâmbiţe de aur – este revivificată în spaţiul public în chip de imagine a geniului creator naţional unanim acceptată („Nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile...”). Astfel de chermeze culturale periodice – în  felul lor, de înţeles şi, în intenţia lor, de stimat, chiar – nu  trebuie însă cu nici un preţ să genereze vinovate amnezii patriotice vizavi de împrejurarea că, totuşi, Caragiale rămâne una dintre cele mai controversate personalităţi ale vieţii publice din vremea sa şi, probabil, cel mai contestat scriitor român din toate timpurile. Şi în toate timpurile – a nu se eluda acest amănunt.


O bună perspectivă obligă să deosebim între controversă ca formă de contestare minoră a cuiva în ipostaza fenomenală de om şi de actant social şi în împrejurări punctuale ale biografiei sale (în istorie, sunt foarte puţini cei care au reuşit să iese neşifonaţi dintr-un astfel de malaxor etic) şi marea contestare, cea care vizează forţa şi originalitatea creaţiei, axiologia operei şi paradigma spirituală pe care ele se întemeiază. Caragiale a avut parte copios şi de una, şi de cealaltă.


Lista contestărilor minore directe şi, adesea, zgomotoase este lungă şi pitorească. Exempli gratia: a fost pusă sub semnul întrebării legitimitatea numirii sale în postul de revizor şcolar, dat fiind faptul că la capitolul studii bifase doar absolvirea clasei a patra gimnaziale; cabala instrumentată de adversarii săi transformă premiera Nopţii furtunoase într-o manifestare de ostilitate la adresa autorului – atitudine  prelungită şi într-o bună parte a presei culturale a timpului; primul spectacol cu D’ale carnavalului este întâmpinat cu fluierături; instalarea ca Director general al Teatrelor sub ministeriatul lui Titu Maiorescu este sancţionată în presă cu critici virulente; la fel, îndepărtarea de către Caragiale din trupa Naţionalului a trioului celor mai valoroşi actori dramatici ai vremii (Aristizza Romanescu, C. I. Nottara şi Grigore Manolescu) precum şi orientarea repertorială facilă şi calitatea precară a spectacolelor montate sub directoratul său. I se mai reproşează lipsa convingerilor şi traseismul politic pe ruta: Junimea – grupul socialist al lui Dobrogeanu-Gherea – Partidul Radical al lui Gh. Panu – Partidul Conservator – Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu pe listele căruia şi-a depus candidatura pentru Parlament, participând activ la campania electorală.


Ar mai fi de semnalat şi câteva gesturi de contestare indirectă: când Caragiale se autopropune director al Teatrului Naţional din Iaşi oferta îi este refuzată; volumul Momente, pus în discuţia comisiei de resort a Academiei în vederea de­cernării premiului naţional de literatură „Năsturel-Herescu” nu întruneşte adeziunea necesară, fiind respins; candidatura volumelor Teatru şi Năpasta la premiile „Năsturel-Herescu” şi „I. H. Rădulescu” atribuite de Academia Română se soldează, de asemenea, cu un veritabil fiasco: Ion Luca are parte de numai trei voturi favorabile faţă de douăzeci împotrivă...


                                                 


 ***


Dimensiunea personalităţii de geniu o măsoară, între altele, disponibilitatea posterităţii de a-i transforma defectele din timpul vieţii în calităţi post-mortem. Lucrul se vădeşte şi în judecăţile a posteriori emise în legătură cu aceste, hai să le spunem, incidente biografice. De cele mai multe ori, faptele lui Caragiale beneficiază de toleranţă şi înţelegere, din preajma sa fiind îndepărtată pudic umbra oricărei eventuale culpe personale, vinovate fiind, aproape de fiecare dată, obtuzitatea autorităţilor, cecitatea feluriţilor electori din comisii academice, invidia răutăcioasă a unor confraţi sau naturelul excesiv de simţitor al contemporanilor atinşi la coarda sensibilă a unei onorabilităţi discutabile.


În multe cazuri, o astfel de poziţionare a comentatorilor are acoperire perfectă. Respingerea acordării premiului Academiei volumului Momente, de exemplu, reprezintă o ne­drep­tate strigătoare la cer, o gafă monumentală de natură să greveze profund asupra credibilităţii „nemuritorilor” români de la 1902. În alte cazuri, însă...


Există documente şi mărturii care atestă fără dubiu că Nenea Iancu nu s-a numărat nici pe departe printre cei mai performanţi revizori şcolari – giranţi sau titulari – din România anilor 1880-1882. Două lecţii-model reuşite, dublate de repetate confirmări ale reputaţiei de bon viveur şi de excelent dansator nu sunt în măsură să justifice singure un salariu de 400 lei lunar – atenţie: cu 100 lei mai mult decât primise Eminescu pentru exercitarea aceleiaşi funcţii, într-o manieră total diferită, însă. Poetul era de o probitate şi o conştiincio­zitate profesională admirabile, colinda coclaurii prin şcoli săteşti uitate de Dumnezeu, se implica în rezolvarea problemelor, propunea soluţii mergând până la a imagina un autentic program de reformare a învăţământului românesc, în ansamblu.


Corectitudinea ne obligă să menţionăm şi faptul că, în materie de management teatral, perioada directoratului lui Caragiale la Naţionalul bucureştean n-a fost una strălucită. Dispensându-se cu uşurinţă de serviciile unor mari artişti dramatici, nume-reper în istoria teatrului autohton, el a împins repertoriul primei noastre scene către genul uşor al comediei fără pretenţii deosebite, calitatea spectacolelor nefiind nici ea deloc, parese, fără cusur. Participarea directorului la repetiţii şi veleităţile sale regizorale – frecvent invocate în favoarea scriitorului – sunt irelevante: nu ăsta era job-ul lui.


Diabolizarea societăţii care nu ştie să preţuiască la justa dimensiune şi la valoarea reală marile personalităţi, supunându-le la şicane mărunte şi sancţionându-le pentru neîncadrarea în reguli şi cutume destinate cetăţenilor de rând constituie reverenţa cu care posteritatea se simte datoare să omagieze lucrarea în spirit a artiştilor de marcă. Un soi de mea culpa retroactivă şi compensatorie. Numai că nu este foarte echitabilă procedura de a repara eventuala nedreptate suferită de una dintre părţi printr-o altă nedreptate, administrată post-factum celeilalte părţi. Nici Caragiale n-a fost un imaculat chevalier sans peur et sans reproche, nici societatea care l-a contestat uneori prin câţiva dintre reprezentanţii săi mai mult sau mai puţin iluştri n-a fost atât de ingrată.


Există în Craii de Curtea Veche, capodopera fiului său, Mateiu, un portret vitriolant al personajului Gore Pirgu în care toată lumea l-a recunoscut lesne pe tatăl autorului, clasicul literaturii române Ion Luca Caragiale. Îl reamintesc: „A! să fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan şi ieftin, cu lipsa lui de carte şi de ideal înalt şi cu amănunţita lui cunoaştere a lumii de mardeiaşi, de codoşi şi de şmecheri, de teleleici, de târfe şi de ţaţe, a năravurilor şi a felului lor de a vorbi, fără mare bătaie de cap, (...) ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis «maestrul», şi-ar fi arvunit statui şi funeralii naţionale. Ce mai «schiţe» i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el să fi auzit dandanale de mahala şi de alegeri!”.


Umoarea neagră cu care fiul îşi judecă tatăl este generală şi totală: nu scapă de teribila răfuială nici omul, nici scriitorul I.L. Caragiale; ambii sunt făcuţi arşice şi minimalizaţi sângeros.  Să-l lăsăm, deocamdată, deoparte pe om.


Ceea ce îl irită pe Mateiu la scriitor este, evident, reputaţia literară de care el se bucură – excesivă şi nemeritată, după părerea vehementului fiu. Prin refracţie însă, avem aici o dovadă concludentă a poziţiei de invidiat pe care Caragiale-tatăl o deţine printre contemporanii săi: se numără „printre scriitorii de frunte ai neamului”, i se zice „maestrul” şi se consideră îndreptăţit să-şi arvunească „statui şi funeralii naţionale”, cu alte cuvinte, să beneficieze de statutul de clasic în viaţă al literaturii române.


Este societatea ingrată cu scriitorul I.L. Caragiale? Parcă nu prea rezultă... Dar iată şi alte câteva argumente de natură să contrazică grăbita impresie.


Autorul Scrisorii pierdute este invitat în această calitate la Palatul Regal pentru o lectură a proaspăt încheiatei comedii. Mai mult decât atât, la premiera de a doua zi, printre spectatori se află şi Regina Elisabeta.


Pentru merite în organizarea spectacolelor programate la Sinaia în onoarea prinţului de Walles (viitorul rege Eduard al VII-lea al Marii Britanii) primeşte înalta distincţie „Steaua României” în grad de cavaler.


Se implică în spectacolul festiv 100 de ani – revista istorică naţională a secolului al XIX-lea – care se prezintă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti purtând menţiunea „aranjată de I.L. Caragiale”.


Este membru al Asociaţiei „Prietenii lui Richard Wagner”, filiala Bucureşti, a centrului „Wagner-Verein” din München şi – în trei rânduri, chiar – profesor de istorie la Liceul „Sfântul Gheorghe” din Capitală, deşi el însuşi nu doar nu absolvise, dar nici nu urmase vreodată cursurile măcar unei singure clase de liceu.


Cercul literar „Ovidiu” din Constanţa îl cooptează printre membrii săi onorifici între care mai figurează Regina Elisabeta (Carmen Sylva), Titu Maiorescu, Take Ionescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, V. A. Urechia etc.


 Impresionează, aşijderea, prodigioasa lui carieră de manager de presă. La 31 de ani este director la ziarul „Doljul” din Craiova, apoi, în două rânduri, la „Moftul român”, co-editor, împreună cu Frédéric Damé, la „Naţiunea română”, şi co-director, alături de Ion Slavici şi George Coşbuc, la „Vatra”. Conduce, de asemenea, „Epoca literară”, suplimentul de profil al ziarului „Epoca”. Nu mai amintesc numeroasele publicaţii în staff-ul cărora figurează ca girant responsabil, redactor responsabil, îngrijitor (un fel de secretar general de redacţie de azi, cum ar veni)...


Prin decret regal este numit în postul de membru al Comitetului Teatral din Bucureşti, ca delegat din partea Primăriei Capitalei.


În februarie 1901, la împlinirea unui sfert de veac de activitate literară, Societatea culturală „Ateneul Român” îi organizează o festivitate omagială generoasă, în cadrul căreia i se înmânează un creion de aur. La banchetul aferent, participă 75 de invitaţi, cei mai mulţi dintre ei personalităţi marcante ale vieţii publice. În cinstea sărbătoritului se închină toasturi (printre vorbitori – Delavrancea şi Take Ionescu), din toată ţara este copleşit de emoţionante mesaje expediate de admiratori şi prieteni, se editează numărul unic al revistei „Caragiale” etc.


Apariţia în toamna aceluiaşi an a volumului Momente este calificată de presa timpului „o sărbătoare literară”, cu acest prilej, George Ranetti făcându-se, cu celebra formulă „nu Momente, ci Monumente, maestre!”, ecoul primirii entuziaste a cărţii ce se va releva drept o capodoperă a literaturii române all time. Numeroasele editări şi reeditări ale dramaturgiei, beletristicii şi jurnalisticii caragialiene cunosc un moment de vârf în anul 1908 când Editura Minerva tipăreşte o primă versiune de Opere complete în trei volume  (Nuvele şi povestiri; Momente, schiţe, amintiri; Teatru).


O făclie de Paşte apare în versiune germană în revista „Rumänische Revue” din Viena şi este anunţată în sumarul altei reviste nemţeşti, „Aus frewden Zungen”, profilată pe publicarea, în traducere, a capodoperelor din literaturi străine.


Încă din timpul vieţii, opera sa face obiectul tezei de doctorat a lui Horia Petra-Petrescu, doctorand în litere la Universitatea din Leipzig.


În fine, dar nu în ultimul rând, se cuvin consemnate evenimentele organizate în ianuarie – martie 1912 în întreaga ţară cu ocazia împlinirii de către I.L. Caragiale a şase decenii de viaţă. Societatea Scriitorilor Români, sub înaltul patronaj al viitoarei regine a României, Maria, cu participarea prinţului Carol şi a unui număr impresionant de personalităţi culturale de prim rang, îi dedică un festival; presa îl omagiază în cvasi­unanimitate; Teatrul Naţional din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu, programează o suită de spectacole cu integrala dramaturgiei sărbătoritului; au loc reprezentaţii cu piesele sale şi în celelalte temple ale Thaliei din ţară; adunările festive se ţin lanţ...


Ce vreau să spun cu toate astea? Că biografia omului social şi scriitorului Caragiale este atât de complexă şi contradictorie încât frizează paradoxul. Dacă, printr-un artificiu de logică, împărţim existenţa lui în secvenţe subsumabile unui numitor comun – pozitive sau negative, să spunem, luminoase ori întunecate – şi luăm în consideraţie doar un tronson, eludându-l pe celălalt, imaginea rezultată acreditează într-însul  fie un lucrativ favorit al soartei, fie un perpetuu dezmoştenit al ei, un privilegiat al societăţii de tranziţie către România modernă sau o victimă a acesteia, în mod relativ egal.


Comparaţi-i încă o dată traiectul existenţial stufos, cu bune şi rele alternând ameţitor, cu destinul – linear  întru eşec şi nefericire – al  congenerului şi, până la un punct, prietenului său Eminescu şi faptul va deveni evident. Deşi mult mai bine dotat la capitolul instrucţie şcolară, cu un background incomparabil mai substanţial şi un orizont intelectual super­ior, cu vaste şi profunde cunoştinţe de filozofie, istorie, lite­ratură, mitologie, astronomie şi chiar ştiinţe exacte, cu rectitudine comportamentală şi nobilă ţinută morală în spaţiul public, Mihai Eminescu nu accede dincolo de meschinăria unor slujbe de tot comune – bibliotecar, revizor şcolar... – , apogeul carierei sale profesionale reprezentându-l postul de prim-redactor la ziarul conservator „Timpul”. În plus, cam în vremea când lui Nenea Iancu i se anina la rever „Steaua României”, Eminescu, aflat în grea suferinţă şi ajuns la mila publică, trebuia să suporte umilinţa organizării unei subs­cripţii menite nu să-i amelioreze situaţia materială, ci să-i asi­gure resursele minime de supravieţuire. Raportat la acest episod anesteziant, dezagrementul produs lui Caragiale prin contestările cărora a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii este floare la ureche.


...Floare-floare, dar cu proprietăţi odorifice nu dintre cele mai plăcute şi al naibii de persistente! Reamintesc că nomenclatura celor pe care Şerban Cioculescu i-a reunit, într-un prim tronson, sub titulatura „detractorii lui Caragiale” este amplă statistic, întinsă temporal şi garnisită cu nume de referinţă ale spiritualităţii româneşti din varii perioade istorice. Dacă atacurile ar fi venit doar din partea unor adversari de calibru modest ori mediu, gen Const. A. Ionescu (Caion), Pompiliu Eliade, Dim. A. Sturdza, C. Banu sau N. Davidescu totul putea fi redus la o simplă chestiune de anecdotică sulfuroasă. Când însă contestatarii sunt Hasdeu, Alexandru Macedonski, Eugen Lovinescu, corifeii generaţiei anilor ’27-’30 – Constantin Noica, Mircea Eliade, Petre Pandrea, Emil Cioran – sau, într-o manieră mai subtilă, concludentă, totuşi, G. Călinescu trebuie să concedem că undeva ceva nu e în regulă. (A se observa că l-am omis din enumerare pe Marian Popa, deşi nici opinia sa nu este de ignorat...).

Este clar că ori Caragiale, ori noi, românii, avem o pro­blemă pentru care nici politica struţului, nici minimalizarea suficient-apriorică  nu reprezintă soluţii fezabile. (Continuare în numărul viitor).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul