Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Zona erotică Zalău. Tiţa Pop

        Ioan Groşan

 


 


(Din însemnările lui Nelu Sanepidu)


În privinţa femeilor, dragă Iuliu, ştii ce mi-am dorit întotdeauna şi n-am avut niciodată? O brutăreasă. Nu o intelectuală ochelaristă drăguţă care, sastisită de atâtea lecturi esenţiale, urlă sub tine regăsindu-şi astfel tulburătoarea, ancestrala ei feminitate, nu o ţărancă subţire în al cărei trup cu linii elegante, suple, bănuieşti rafinamentul decantat de milenii al unei specii supravieţuitoare, asemenea femelei de rechin-tigru, nu o vedetă sexy pe posterul căreia a trudit din greu un retuşeur labagiu ca să scoată de pe poza originală blestemata de celulită, nu; ci o brutăreasă, o simplă bru­tăreasă. Mă rog, nu chiar simplă... Adică o fiinţă în jur de 30-35 de ani, nu foarte slabă, având pe ea, din cauza condiţiilor de travaliu, doar un halat alb descheiat la piept şi chiloţii sine qua non, ştergându-şi cu încheietura mâinii, lângă masivul cuptor încins, fruntea îmbrobonată şi lăsând astfel la rădăcina părului o excepţională, aproape perceptibilă urmă de făină. Tu-ţi dai seama, dragă Iuliu, cum trebuie că miroase o astfel de femeie când îşi încheie schimbul, fie pâinea cât de rea?


M-am apropiat la câţiva paşi de acest ideal, în sensul că persoana de care o să-ţi povestesc nu mirosea a pâine, ci a cozonac, ceea ce pentru mine, care nu mă dau în vânt după dulciuri, nu mai era acelaşi lucru. Muncea într-o cofetărie, mai precis în laboratorul cofetăriei. La Zalău. Nu ştiu dacă tu ai fost vreodată în acest oraş paşnic, domol, ca dealurile care-l mărginesc. Din câte-mi amintesc de la orele de istorie din liceu, Zalăul a fost cel mai nordic avanpost roman din Dacia: Porolissum. Aşa că n-am fost deloc surprins că mândria nobilei noastre origini latine se traducea aici prin faptul că puţine aşezăminte din oraş scăpaseră fără să fie numite „Porolissum”.


Cu o delegaţie de la „Scânteia tineretului”, trebuia să fac un reportaj despre o întrecere zonală a corurilor ţărăneşti din nordul Transilvaniei, în cadrul festivalului „Cântarea Româ­niei”. Cred că realizezi că aveam chef să ascult cântece patriotice aşa cum ai avea tu chef să faci de gardă la şcoală în ziua de Paşte. Chiaun de nesomn, am mers de la gară direct la Casa de Cultură unde se ţinea concursul. Şi-n holul mişunând de corişti şi coriste în costume naţionale, peste cine crezi că dau? Norocul meu chior: peste colegul nostru din facultate, de la Română-Rusă, poetul Viorel Mureşan, repartizat undeva pe lângă Zalău, să predea limba lui Puşkin copiilor sălăjeni. Îmbrăţişări, pupături ŕ la russe.


I-am explicat scurt că nu voiam să asist la concurs, că ştiu ce urma să scriu la ziar şi că ar fi mai bine să ne retragem undeva – retragerea aureliană, dragă Iuliu! – să vorbim, să depă­năm... Ne-am retras imediat în apropiere, într-o cofetărie care se numea, bineînţeles, „Porolissum”, şi-am depănat, înainte să ne vină „Nechezol”-ul comandat, două înghiţituri bune din pălinca pe care Viorel o avea mascată în geantă într-o sticlă de „Cico”. M-am încălzit rapid şi, sub zâmbetul său hâtru, i-am spus de ce mă aventurasem, de fapt, în acest avanpost roman: nu cunoştea el vreo fată, vreo femeie din partea locului, fără mari obligaţii, ceva specific zonei? Zâmbetul lui Viorel a devenit, ca să zic aşa, şi mai hâtru, iar când a apărut chelneriţa cu „Nechezol”-ul, a întrebat: „Tiţa e aici?”. „Da”, a răspuns ea. „Cheam-o puţin – a zis Viorel, vesel nevoie mare. Vreau să-i prezint pe cineva”. Şi de undeva din catacombele cofetăriei s-a ivit Tiţa.


Şi-acum fii atent, dragă Iuliu: recunoşti pasajul? Îl copiez, cu mici hiatusuri, pentru tine: „Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminată şi suavă, cu ochi fără scântei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca aceia al lui Moise din San Piero in vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa; laba tare a piciorului ca aceea antică de pe una din uliţele Romei spărgea încălţămintea, cărnurile sale suceau veşmintele (...) şi aveai impresia că, punând urechea pe toracele său mons­truos spre a-i asculta bătăile inimii, ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă”. Ei? Sigur că ţi-ai dat seama: e portretul tandru-ironic pe care i-l face G. Călinescu în „Istoria literaturii române” celui mai redutabil adversar al său: Eugen Lovinescu. Schimbă aici ce e de schimbat şi-o vei avea în faţa ochilor pe Tiţa: mentorul „Sburătorului” reîntrupat în laboranta unei cofetării din Zalău.


Dar surprizele nu se opreau aici. Simţeam asta după cum colcăia de un râs tăcut prietenul Viorel. „Uite, Tiţa – a zis el când giganta s-a oprit la masa noastră – ,îţi prezint pe domnul ziarist şi critic literar Nelu Cucerzan, din Bucureşti”. M-am ridicat: nici eu nu sunt un tip scund, însă Tiţa mă depăşea cu vreo trei degete. Mi-a întins mâna. Am luat-o – marmoră moale, într-adevăr –, am dat să m-aplec să i-o sărut, când ea s-a prezentat: „Tit-Livia Porolissa Pop”. Am rămas o clipă aşa povârnit, crezând că-şi bate joc de mine. Dar nu: chiar aşa o chema: Tit-Livia Porolissa Pop. „Tatăl Tiţei  e un mare latinist – m-a lămurit, cu veşnicile lui luminiţe în ochi, Viorel. A botezat-o aşa ca să nu-i poată fi maghiarizat numele. Dar noi îi spunem Tiţa, că-i mai uşor de pronunţat. Tiţa dragă – a continuat el –, ai ceva poezii la tine?” Avea. „Şi unde sunt?” „În poşetă”. „Păi, ce mai stai? – a zis Viorel, de data asta serios. Adă-le să le vadă domnul redactor”. Tiţa a şovăit un moment: „Nu ştiu dacă se-nţelege... Sunt scrise de mână”. „Se-nţelege, se-nţelege – a zis Viorel. La câte manuscrise a citit domnul redactor Nelu!...”


Când Tiţa a dispărut în laborator, am început şi eu să râd: „Tit-Livia Porolissa Pop? Taică-său a blestemat-o în halu’ ăsta?” „El” – a zis Viorel, trăgând o duşcă din „Cico”. „E român din ăla, ca-n Caragiale, verde. Da’ e om bun, o să vezi”. „O să văd?! Ce să văd?” „O să te invite la masă.” „Cine?” „Porolissa – a pufnit prietenul nostru. Aşa face ea când cunoaşte un critic, pe cineva din Bucureşti sau Cluj, unde a dat de două ori la Filologie, dar n-a reuşit. E şi poetă, membră a cenaclului de-aici”. „Care se numeşte „Porolissum”, bănu­iesc”. „Exact – a zis Viorel. Dar să ştii că nici bătrânului nu-i displace să aibă oaspeţi. Cu cine să vorbească şi el despre istorie în oraşul ăsta? Plus că doamna Pop face cea mai bună supă de găină din zonă. N-ai vrut tu să cunoşti ceva specific local?” Am tras şi eu un gât din „Cico” şi m-am gândit că, în fond, de ce nu? Perspectiva de a rătăci o duminică prin Zalău până la trenul de noapte sau până a doua zi nu mă încânta deloc. „Dar nu merg fără tine”, am zis. „Vin şi eu până la patru după-amia­ză, când am RATA spre casă. Apropo, tu ai unde să dormi?” „Încă nu ştiu dacă rămân până mâine. Dacă rămân – la hotel”. „O să rămâi. La familia Pop.” „Unde?!” „La familia Pop, la Porolissa”. „De unde ştii?” „O să vezi” – a zis, cu acelaşi zâmbet hâtru-misterios, Viorel.


N-am mai apucat să-ntreb nimic, fiindcă a apărut Tiţa cu caietul. Un caiet direct proporţional cu făptura ei, mai degrabă un registru. Cum i-o încăpea într-o poşetă? – mi-a trecut prin minte. L-am luat şi l-am deschis. Mirosea a vanilie, poate şi a scorţişoară. Am citit vreo trei pagini: un scris mărunt, perfect caligrafic, cu literele ca nişte mărgeluţe. Să nu mă-ntrebi, dragă Iuliu, de conţinut. Ceva de genul: „Frunzele galbene cad pe cărare/ Tu unde eşti?” ş.a.m.d. „Trebuie o analiză serioasă”, am zis cât am putut de sobru. „Păi sigur – a întărit imediat Viorel. Luat fiecare poem pagină cu pagină. Pe domnu’ Nelu îl cunosc, nu se joacă, taie în carne vie dacă e cazul”. Şi fără pauză: „Distinsa doamnă Pop mai face supa aia minunată?”. Pentru prima oară, faţa de marmură moale a Tit-Liviei Porolissa Pop s-a destins într-un zâmbet: „Faaace...”. „Tu cât mai stai aici?” „Ooo... oră”. „S-ar supăra domnul profesor Pop dacă i-am face o vizită cu domnu’ redactor Nelu?” „Nuuu!” – a zis Porolissa. „Buuun – a imitat-o Viorel. Uite cum facem. Noi trebuie să mergem la Casa de Cultură, la concursul ăsta de coruri despre care domnu’ Nelu trebuie să scrie la Bucureşti. Tu anunţă-l pe domnul profesor că venim şi peste o oră jumătate ne întâlnim în faţa Casei”. „Pot să răsfoiesc eu caietul între timp?” – am zis. Porolissa s-a roşit ca o statuie elină (care erau colorate, nu? Tu mi-ai spus, dragă Iuliu) şi-a îngânat, sugrumată: „Daaa...”.


Pe drumul până la Casa de Cultură, Viorel mi-a mai spus că, oricâte eforturi a făcut domnul profestor de latină să încetăţenească în urbe numele de botez al fiicei sale, nimeni nu-i spunea sau striga copilei, apoi fetei, „Porolissa” sau „Tit-Livia” sau măcar „Livia”, ci, încă de la grădiniţă, co­piii, simţind că e ceva în neregulă aici, o strigau, în cru­zimea lor instinctivă, numai „Tiţa”. Şi Tiţa i-a rămas prenumele. Mai mult, pornindu-se de la constatarea că nu puţini critici, recenzenţi, redactori de ziar sau de televiziune, inspectori de grad didactic care treceau prin Zalău înnoptau în casa Pop, circula prin cenaclu un vers pe care mi l-a şoptit, mucalit, Viorel: „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românu-n Porolissa”... „Şi nu care cumva să arăţi domnului profesor că-i simpatizezi pe unguri”, m-a mai avertizat el.


Am ajuns la Casa de Cultură, am luat de la un oficial programul, am intrat în sala pe jumătate goală şi am aruncat o privire pe scenă (era un cor bărbătesc de undeva de prin zona ta, Iuliu, am recunoscut costumele), m-am mai învârtit prin hol cu Viorel privind du-te-vino-ul de coriste ţărănci care n-arătau deloc rău, ba unele, foarte tinere, te făceau să visezi pozitiv la parodia lui Topârceanu cu „Viaţa la ţară”, am mai înghiţit din „Cico”-ul de 60 de grade şi la ora fixată am ieşit. Aveam pe umăr geanta de voiaj „Samsonite” şi sub celălalt braţ registul poetic al Porolissei. Ea ne aştepta. Poşeta era pe măsura ei: s-ar fi zbenguit în ea „Larousse”-ul tău di grande.


N-am mers mult, o sută, o sută şi ceva de metri şi-am intrat pe o stradă liniştită, „30 Decembrie”, cred, cu case joase, doar cu parter sau cu un singur etaj. În faţa uneia l-am identificat imediat, fiindcă nu numai că era la fel de masiv ca fiică-sa, dar era leit Porolissa (sau, mă rog, invers), pe domnul Pop. Era îmbrăcat într-o redingotă neagră abia reuşind să-i acopere parţial pântecele pantagruelic, peste care lanţul argintiu al ceasului de buzunar era gata să plesnească. Îţi spun sincer că m-a impresionat: părea ieşit din altă lume, pe care n-o mai vedem decât în documentarele istorice, alea alb-negru, de dinainte de primul război mondial, cu domni ţepeni şi demni, prelungiţi de melon spre un cer incert.


„Domnule profesor – a zis Viorel, cu o spoială de respect brusc aşternută pe faţă –, permiteţi-mi să vă prezint pe domnul Nelu Cucerzan, critic şi ziarist la „Scânteia tineretului”. „Horaţiu Pop”, a răspuns grav domnul Pop, întinzându-mi o mână energică. „Mă bucur mult să vă cunosc, domnule profesor – am zis. Prietenul meu Viorel mi-a povestit multe despre dumneavoastră”. „Cucerzan... – a zis el meditativ. Ştiţi de unde vine numele acesta?” „Cred că e... ardelenesc”, am răspuns. „Mai mult, domnule, mai mult! E latin, latin get-beget! – a ridicat domnul Pop arătătorul. Cucerzan înseamnă cuceritor: de la conquiro, conquiere, quivisi, quvisitum! Toate numele româneşti terminate în „an” sunt latine: a căzut terminaţia finală „us” şi-au rămas Roman, Traian, Bălan, Solcan, Gălan şi-aşa mai departe. Până şi Viorel al nostru e os de legionar roman, Mureşan, nu-i aşa, Viorele?” – şi domnul Pop i-a tras amicului o scatoalcă zdravănă peste spate. Viorel a încuviinţat icnind. „Dar să mergem înăuntru, o să mai avem ocazia să discutăm. Porolissa, condu-l pe domnul Cucerzan”.


Şi-n clipa aceea, întorcându-mă spre poartă, mi-au căzut ochii pe un dreptunghi, o placă memorială de marmură pusă pe casa domnului Pop. Să-mi cadă faţa, nu alta! Încă o surpriză a lui Viorel. De-aia mustăcea el mai înainte, amuzat. Pe placă, bilingv, în română şi maghiară, scria: „În această casă a locuit ca elev de liceu între anii 1892-1896 marele poet revoluţionar Ady Endre”. Ia te uită, m-am gândit, ferocele antimaghiar, domnul Pop, stă în casa unde a locuit Ady Endre!


Înăuntru, în sufragerie, masa era deja pusă. Oamenii ăştia păreau c-aşteaptă tot timpul oaspeţi. Nu vreau, dragă Iuliu, să-ţi fac poftă: am şi-acum în faţa ochilor, la antreu, slănina afumată tăiată în paralelipipede lungi, subţiri, la un capăt cu şo­rici. (Să nu uit: mai târziu, în noapte, în patul larg, imperial, răsfoind ameţit registrul Porolissei, am dat peste un vers de o stupiditate genială:”În tot judeţul nostru, slănina e regină!”). Bref, ştii şi tu ce e o masă ardelenească, duminica, când vrei să impresionezi un vizitator. Mai interesant mi s-a părut altceva: în contrast violent cu bărba­tul ei, doamna Pop, casnică, nu trecea de 1,60 m. Era asemenea unui tăcut, dar viu bibelou japonez şi te aşteptai ca din minut în minut să împreuneze mâinile şi să se-ncline în faţa acestui fioros Toshiro Mifune care îi era soţ, stăpân, Dumnezeu. Îl privea cu adoraţie, pe furiş. Iar el părea mulţumit de acest devotament aproape canin, fiindcă din când în când i se adresa cu o neaşteptată bândeţe: „Mai trebuie ceapă, Lucreţia! Piperul, Lucreţia!”.


După primele două păhărele de pălincă, nişte păhărele din metal având încrustate pe ele chipul lui Franz Josef şi făcând parte, după cum a ţinut să precizeze domnul Pop, „dintr-un serviciu de masă adus de bunicul meu direct de la Viena, de la austrieci, nu de la unguri!”, am făcut prima gafă. „Uau! – am zis: Ce pălincă! E din prune? Câte grade are?” În loc să-mi răspundă, domnul Pop s-a uitat lung şi încruntat la mine: „Domnu’ Cucerzan, asta nu e palincă. E horincă! Din latinul chorea, horă, dans, a hori, a cânta, a te veseli! Palinka zic ungurii, greşit şi intenţionat greşit, să ne ia patentu’! Noi facem de două mii de ani horincă, nu palinka!”. Am înghiţit în sec. Însă domnul Pop, culant, a trecut peste stânjeneala mea şi cu un gest larg m-a poftit să mai iau din paralelipipedele de caş afumat, tobă şi slănină. „Slănina, e adevărat – a precizat el – e un cuvânt de origine slavă, dar, dacă tot au trecut pe-aici, trebuia să le luăm şi noi ceva slavilor ăstora, nu? Şi le-am luat, hă, hă, hă, slănina!” – a încheiat el satisfăcut.


La supă – genială, într-adevăr – domnul Pop m-a întrebat de unde sunt de loc. I-am spus. „Şi sunt mulţi unguri pe-acolo?” – s-a interesat el. „Nu prea – am răspuns. Erau mai mulţi saşi, dar au cam plecat”. „Cu saşii e altceva – a zis domnul Pop, umplând din nou păhăruţele de metal. Ei au venit cu o civilizaţie, cu meserii, cu invenţii mecanice, cu o disciplină, nu ca ungurii, care au venit cu nişte mustăţi. Păi cu nişte mustăţi vrei tu să iei Ardealu’?!”


(Mi-e somn. Cum m-am culcat cu Porolissa, o să-ţi spun mâine, dragă Iuliu. Slavă lui Ady Endre!)


 


(fragment din romanul în pregătire Un om din Est)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul