Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poate Biblia a fost lansatorul de clişee?

        Mitoş Micleuşanu

 


Interviu realizat de Andra Rotaru


 


S-a născut în 1972. Este pictor, scriitor, muzician. Cofondator al proiectului Planeta Moldova. A mai publicat Organismecanisme (proză scurtă, Editura Ziua, 2002), Tuba Mirum (roman, Editura Pontica, 2004) şi Kasa Poporului (roman, Editura Polirom, 2008), volum recompensat cu Premiul Euridice în anul apariţiei editoriale. Este unul dintre cei cinci autori care scriu „la zece mâini” primul roman colectiv foileton on-line, Complexul Europa, şi, de asemenea, Mitoş Micleuşanu a iniţiat şi coordonat spectacolul Deformaţii, în regia lui Marcel Ţop.


 


În loc să chinui animale sau să-ţi des­coperi alte cruzimi, scriai despre ele atunci când erai în şcoala generală. Te-a ajutat scrisul de-a lungul timpului? Mulţi se pierd mai ales după terminarea liceului, se dedau altor desfrâuri decât cele intelectuale…


 Într-un fel, niciodată n-am urmărit să descriu cruzimi, dar, pe lângă mediul nu tocmai zen în care am crescut, mi-am petrecut o bună parte din copilărie prin spitale, unde am suportat diverse  operaţii mărunte, de la puncţii legate de sinuzită, până la drenaje de fiere şi altele. Toate acestea mi-au pus în mişcare adrenalina şi mi-au creat o atracţie-respingere faţă de durere şi corporalitate. Stările mele oscilează de la un calm absent, la explozii de agresivitate histrionică. Cu furia parcă am ajuns la un consens, m-am mai potolit, deşi îi simt latenţa, e acolo, „veghează”. La fel şi calmul, e un calm ceva mai „blând” ca înainte. Alt detaliu, cărţile de medicină la care am avut acces de mic. Tata - doctor, mama - profesoară... În timp, am dezvoltat o „alergie” la tradiţionalismul nostru corecţional şi la pseudo-umanismul statului de „drepţi” cu bucla lui de bază: pe­deapsă-ascultare-recompensă-revoltă.  


 


Te-a marcat vreun eveniment bizar la care ai asistat, cu voia, fără voia ta? Ai asista de bună voie la vreo formă de atrocitate (fizică/psihică) doar ca observator, ştiind că vei scrie despre acestea?


Unul dintre prietenii mei cei mai buni din adolescenţă a ucis un cuţitar cu ciocanul, în legitimă apărare. Şi eu am fost pus în situaţii pe muchie, dar am scăpat cu bine, chiar dacă într-o vreme am fost atras de violenţă. În altă ordine de idei, am fost marcat de bunicii mei din partea tatălui, care mi-au povestit tot soiul de istorii din război, despre foame, degenerare, inclusiv canibalism, în timp ce bunicul din partea mamei mi-a dezvoltat curiozitatea faţă de filozofie. Şi nu în ultimul rând, primii scriitori pe care i-am descoperit în copilărie, Edgar Poe şi Wilhelm Hauff.  


 


Care dintre scriitorii/artiştii care-ţi sunt prieteni te pot influenţa atunci când ai momente mai nefaste? Cât de izolat eşti de lumea exterioară? Ai nevoie de pe­ri­oa­de de izolare?


Nu dau nume, că voi uita de cel mai important. Până la urmă, şi un telefon neaşteptat te poate scoate dintr-o stare nefastă, nu? Dar eu nu aştept telefoane, uneori, dimpotrivă, aş vrea să nu mă mai caute nimeni, să-mi „fortific” senzaţia de inutilitate, ca remediu împotriva egocentrismului. Pare contradictoriu, dar singurătatea nu te minte. În timp, am învăţat să-mi generez perioadele mele de izolare, fără să mă izolez de lume. Doar mă deconectez cumva din interior şi gata, poate zâmbesc, poate mă vede cineva, dar nu sunt acolo. Pentru mine, singurătatea conţine două ingrediente diametral opuse (calitativ): egocentrism şi prezenţă. Singurătatea e o formă de narcisism morbid. Te ajută să te reevaluezi, dar la ce foloseşte reevaluarea dacă eşti singur?


 


Cum scrii? Ai râde de ultimii romantici care mai cred în inspiraţie, viziuni, iubiri tragice sau de unde vine scrisul acesta? Exces de serotonină, puseuri violente cro­matice/ auditive...?


Nu-mi vine să râd de nimeni. Dar mai râd cu plăcere de mine sau de seriozitatea excesivă a persoanelor care vor să se impună ca lideri, vor să transmită că ştiu ce trebuie făcut pentru mai binele omenirii. Dar să nu uităm, romanticii ne-au influenţat, nihiliştii ne-au pus pe gânduri, iar noi, probabil, nu mai suntem nici una, nici alta. Am devenit, oare, mult mai calculaţi, mai detaşaţi, mai plictisiţi? Eu cred că inspiraţia e ca lutul, poţi modela o farfurie şi va fi util, dar îl poţi lăsa diform, căutând înţelesuri pe suprafaţa lui, fără să-l atingi. Eu cred într-o bucată de lut care conţine toate posibilităţile, restul e industrie. Dar sunt atras şi de industrie, mai ales de industria clişeului. Clişeul maschează lipsa de creativitate, dar o carte construită exclusiv din clişee, cap-coadă, pentru asta chiar îţi trebuie creativitate! Poate Biblia a fost lansatorul de clişee, iar acum nu ne mai putem debarasa de ele. Ce e proza, dacă nu un clişeu? Cum poţi ieşi din proză prin proză? Poate prin poezie? Poezia pare mai neatinsă în acest sens. Oricum, scrisul se alimentează din propria lui senzaţie de inutilitate. Când vine succesul, scade tensiunea scriiturii. Iar asta e  cea mai grea provocare!


 


Care e restul literaturii pentru tine? E pe la început, încă nescris sau ceva care încă mai poate fi dat în doze mari, dar nu încă de tot?


Uneori am senzaţia că toţi scriitorii din lume colabo­rează la o carte interminabilă. Limitele literaturii sunt copertele cărţilor, semnăturile, curentele, în rest, nu există limite. Şi tabloidele sunt un fel de literatură, rudimentară, pornografică, şi paşapoartele sunt nişte cărţulii bizare, dar ceea ce contează în toată industria asta de literaturi care mai de care este comunicarea dincolo de cuvinte. Densitatea, substratul, iar dacă e vorba despre un derizoriu absolut, atunci e necesară o scriitură derizorie. Este decadent să scrii despre sărăcie cu cerneală de aur! Sau despre prostie folosind tone de neologisme! Dar cine are curajul astăzi să scrie prost cu adevărat, să scrie  insuportabil de autentic? Noi suntem prea plini de noi ca să ne permitem un derizoriu absolut! O pustietate totală între coperte! Fără substrat, fără suprafaţă, formă, linie, stil, curent, dincolo de absurd şi dincolo de realism. Nici Artaud n-a reuşit aşa ceva!     


 


Cum se influenţează între ele muzica, pictura, scrisul tău? Ai compune vreun requiem convins fiind că nu va interfera cu scrisul, de exemplu?


 Într-o vreme, eram furios că nu mă pot hotărî asupra unui domeniu, dar apoi am înţeles că pierd vremea şi mi-am asumat condiţia. Am făcut ce-am simţit, când n-am avut chef să scriu, am compus muzică, iar când n-am avut chef de muzică, am desenat. Asta mi-a permis să revin cu „ochi proaspeţi” la celelalte îndeletniciri. Apoi a venit complexul „finalizării”, dar mi-a trecut şi asta. Este omul finalizat? Eu cred într-o literatură deschisă spre orice, nu una finalizată. Ce este un scriitor finalizat?  


 


Cât de viu te simţi?


Coincidenţă sau nu, tocmai am dus la baie oliţa cu „opere alese”, semnate de fiica mea de 3 ani şi jumătate. Mă simt extrem de viu! Mamonov, un mare artist rus, spunea într-un interviu: „Este nobil să fii un reper cultural, dar la fel de nobil este să ai grijă de oamenii din jurul tău! Să ajuţi, să fii prezent! Poţi intra în istorie ca un geniu şi poţi munci la o fabrică oarecare, ca un rob, ca să aibă lumea farfurii sau chiuvete în casă? Este la fel de nobil!”. La ce ne raportăm noi? La pretenţia noastră de a rămâne peste veacuri, de a schimba lumea sau la mortalitatea noastră imediată? Nu ştiu ce să zic.    


 


Te gândeşti la cititori atunci când scrii? Cum îţi imaginezi că ar arăta cititorul tău ideal?


Uneori mă gândesc, uneori nu… Când mă gândesc la cititor, scrisul merge mai prost, mă simt dedublat, fiindcă vreau să mă înţeleagă, dar nici eu nu prea mă înţeleg! Deci, dacă aş fi pe înţelesul tuturor, n-aş mai fi eu. Paradoxal, dar eu nu urmăresc un experiment literar, dimpotrivă, aş fi bucuros să fiu pe înţelesul tuturor! Dar nu reuşesc, iar unii consideră că experimentez. Eu îmi aştern imaginaţia pe hârtie şi încerc să-i dau o formă cât mai accesibilă, dar nu mă blochez la cizelări excesive sau împachetări. Cititorul meu ideal? Uite o mostră de grandomanie inadmisibilă: „Un om pe patul de moarte îmi răsfoieşte cartea trans­pirat de frică să nu moară înainte de a o termina!”.


 


Care-s cele mai nesuferite teme în literatură pentru tine?


 Nu cred că există teme nesuferite. Dacă un scriitor este „suficient de strălucit” poate scoate ceva din orice temă. Dar pentru mine, sunt nesuferite cărţile care promit fericirea în paşi, succesul în salturi, gândirea pozitivă, negândirea, meditaţia transcendentală şi în general metodologiile care promit „întâlnirea cu tine” prin „fuga de tine”. Şi iluzia este o iluzie, dacă totul e iluzie…


 


Dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar zice doar litere din alfabet, cum i-ai răspunde?


Felicitări, ai scăpat!  Dar, vezi, cu cifrele nu e de glumit!


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul