Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

A nu-şi găsi cuvintele

        Sorin Lavric

Īmi amintesc de un gīnd pe care mi l-a dat lectura unei pagini din Jurnalul de idei al lui Noica. Filozoful are o īnsemnare cu care m-am chinuit atīt de mult că ajunsesem ca, de cīte ori o citeam, de tot atītea ori să cred că am īnţeles-o altfel. Strecurată parcă īn fugă şi fără nici o legătură cu contextul, te īntīmpină următoarea notiţă: „Scriitor este cel care nu-şi găseşte cuvintele“. Atīt şi nimic mai mult. Nu e nevoie de cine ştie ce subtilitate ca să-ţi dai seama că aici Noica face ceea ce filozofia a făcut dintotdeauna: să se ridice īmpotriva bunuluisimţ, contrariindu-l. Orice om s-ar aştepta ca tocmai scriitorul să fie cel care īşi găseşte cuvintele cu o uşurinţă mai mare decīt semenii. Elementul scriitorului sīnt cuvintele, şi atunci cum să nu şi le găsească? La īnceput m-am străduit să īnţeleg propoziţia dinlăuntrul viziunii ontologice a lui Noica, dar am renunţat repede, fiindcă credeam că a specula pe seama căutării ce nu se poate săvīrşi decīt pe baza unei prealabile găsiri e o īncercare īn van. De fapt, greşeam, căci unghiul de vedere īn care mă aşezasem era unul greşit. Īmi spuneam că propoziţia nu e bucăţică ruptă din gīndirea lui, adică nu e o ilustrare, printr-un caz particular, a unui gīnd de cuprindere mai largă. Aici Noica, aşa credeam, nu făcuse decīt să-şi īnsemneze īntr-o formă cīt mai la­pidară o constatare născută din propriul zbucium īn jurul cuvintelor. Cele două asteriscuri ce preced īnsemnarea erau pentru mine un semn clar că e vorba de o notiţă aşternută pe marginea filei, īn virtutea unie analogii ce īi era limpede lui Noica, dar pe care cititorul nu o putea depista. Şi totuşi, altă cale de a īnţelege fugara īnsemnare nu există. Ea este o aplicare a dialecticii tematice, cu acea temă care te īnvăluie de la īnceput, dar pe care o afli abia la sfīrşit. Ceea ce mă inducea īn eroare era ambiguitatea expresiei romāneşti „a nu-şi găsi cuvintele“, fiind tentat la īnceput s-o iau īn sens propriu, şi nu figurat. De aici neputinţa de a intui ce legătură exista īntre scurta īnsemnare şi dia­lectica te­ma­tică.


Romānul, cīnd spune că nu-şi găseşte cuvintele, nu vrea prin asta să lase de īnţeles că nu-şi găseşte deloc cuvintele, că nu are cuvinte şi că nu se poate exprima, ci doar că īntīmpină o greutate īn găsirea celor mai potrivite. Īi lipseşte uşurinţa exprimării şi nimic mai mult, dar īn nici un caz că nu-şi află deloc cuvintele. Accentul cade pe īndemīnarea īn folosirea lor, nu pe găsirea sau negăsirea lor. Noica ştia prea bine ce sforţare şi cītă suferinţă se ascunde īn spatele unui stil limpede sau īn spatele unei expresii reuşite. El ştia ce īnseamnă să mergi pe stradă obsedat de un cuvīnt sau de o expresie, să trăieşti jena usturătoare de a nu putea prinde o nuanţă care īţi stă parcă pe limbă sau să īncerci surpriza celui pe care īl ia gura sau stiloul pe dinainte, trezindu-se asociind cuvintele īntr-un mod ce nu-i stătuse pīnă atunci īn fire. Pe scurt, ştia cītă nelinişte aduce cu sine lumea cuvintelor.


Ce īl irită pe omul nefilozofic la această propoziţie e că atentează la prejudecata, adīnc īmplīntată īn mintea lui, cum că, dintre toţi oamenii care ştiu să scrie, scriitorul poate fi recunoscut printr-o īndemīnare mai mare. La originea acestei prejudecăţi se află o alta: se crede că e īndeajuns să trăieşti īntr-o comunitate de oameni ca să ştii să vorbeşti şi să scrii īn acea limbă. De exemplu, e suficient să fi trăit 20 de ani īn Romānia ca să te poţi numi ştiutor al limbii romāne. Īmbinīnd cele două prejudecăţi, reiese că, deşi toţi ştiu să scrie, scriitorul o face, parcă, totuşi mai bine. El īşi găseşte cuvintele mai lesne şi mai repede, nu aşa de greoi ca noi. El e un virtuos, noi nu. Un fel de pianist ale cărui clape sīnt cuvintele.

Numai că Noica o spune pe dos. Nu, tocmai cel pe care īl consideraţi voi, oamenii, ca fiind abil īn mīnuirea cuvintelor e cel care, spre deosebire de voi, nu-şi găseşte cuvintele. El şovăie, se īntoarce, renunţă, īncepe din nou, pe cīnd voi aveţi deja cuvintele, atītea cīte ştiţi, la īndemīnă şi nici nu vă trece prin cap să vă frămīntaţi pe seama lor. Voi sīnteţi cei care, tocmai pentru că v-aţi găsit cuvintele, scrieţi cu uşurinţă şi tocmai de aceea nu ştiţi să scrieţi. Pentru voi scrisul nu e o problemă, pentru el, da. Voi scrieţi de la sine şi, de aceea, nici măcar nu scrieţi cu adevărat, dar el scrie cu fiinţa lui cu tot, de aceea scrie cu adevărat. Pentru voi cuvīntul e mijloc de comunicare, nu element stihial. Justificarea cuvīntului īn ochii voştri stă īn eficienţa telegrafică cu care transmiteţi mesaje şi semnale cīt mai scurte, iar nu īmprejurarea că, făcīnd parte din ceva mai cuprinzător decīt tine, cauţi să-i faci şi pe alţii părtaşi la acel ceva. Voi nu sīnteţi īn elementul cuvīntului, de aceea vă exprimaţi fără prea mare bătaie de cap, īn schimb scriitorul e īn elementul cuvīntului, de aceea nu le găseşte, iar atunci cīnd le găseşte păstrează o strīngere de inimă că s-ar putea ca totuşi să nu le fi găsit tocmai pe cele mai potrivite. Şi apoi, īn Devenirea īntru fiinţă, Noica scrie că elementul căruia īi aparţii īl regăseşti cu adevărat atunci cīnd īţi dai sufletul, deoarece sufletul tău e chiar elementul tău, substanţa ta intimă. Scriitorul īşi găseşte cuvintele dīndu-şi sufletul īmpreună cu ele. A scrie pentru un cititor īnseamnă să găseşti stihia aceea mai cuprinzătoare care să-l īncapă pe tine şi pe el, să işti fantasma aceea la care să-l faci părtaş şi  pe el.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul