Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Epopeea patului la americani

        Mircea Ghiţulescu

Neil LaBute („Neil care vede Scopul” cum ar veni  prin pierdutele sale fi­liaţii franceze) s-a mormonizat īn State şi scrie cu speranţa că va deveni Dum­nezeu, asemenea mormonilor. Dacă te gāndeşti că, nu numai Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, ci şi noi l-am făcut după chipul şi asemănarea noastră, īnclini sa găseşti un sāmbure de adevăr. El declara īntr-un interviu la Londra cu Cătălina Panaitescu (Drama, 3-4, 2004) c㠄am o tendinţă către realism, dar am fost atras totdeauna către trucurile limbajului scenic şi īncerc, de cāte ori am ocazia,  să sparg al patrulea perete. A da glas unei voci interioare  printr-un personaj care se adresează publicului este minunat”. O definiţie interioară precisă şi comercială pentru c㠄al patrulea perete” este publicul īnsuşi pe care LaBute vrea să-l distreze cu orice preţ. Şi, totuşi, nu cu orice preţ: cu un anumit preţ care de regulă este al bunului gust, ceea ce este foarte greu īn zilele noastre.


După romanul Dragoste īn vremea holerei unde Gabriel Garcia Marques īşi  numară amantele ajungānd pe la 675 (cifră relativă dacă ne gandim la erotismul  columbianului) lăsānd să se īnţeleagă că, nu el, ci personajul romanului său are asemenea preocupări, a venit rāndul lui Neil LaBute, să le inventarieze. Nu cāteva sute, ci doar cele cinci „care au urcat pe podium”. Cu acest material uman abundent  americanul, scrie un vodevil fără intrigă care se numeşte īn limba romānă Nişte fete. Cristian Juncu o pune īn scenă la Teatrul de proiecte  George Ciprian din Buzău cu o echipă tānără şi fermecătoare.


Ceea ce este bun rămāne totdeauna secret: pe La Bute īl interesează o chestiune teoretică, raportul dintre realitate şi ficţiune īn literatură. Scriitorul Guy, alter ego-ul autorului, crede de cuviinţă că, īnainte de căsătorie,  trebuie să ceară iertare iubitelor abandonate. De regulă ele nu au nevoie de această laşitate īn plus dar cinismul scriitorului este mult mai profund. Nu pentru a obţine iertarea iubitelor părăsite aleargă el prin America īntre două avioane, ci pentru subiecte literare. De aceea īnregistrează cu neru­şinare şi  cu reportofonul ascuns fiecare conversaţie  sperānd să le poată transforma īn literatură. Vlad Zamfirescu, mereu īn scenă,  a găsit tonul cel mai potrivit īn stilul ezitant, tărăgănat, cu care īşi īncheie replicile. Este o īntreagă psihlogie asumată īn acest mod de a īnţelege personajul şi o artă a aburelii care īl face  deopotrivă, ostil şi fermecător. Este, de asemenea, o plăcere să urmăreşti cum se descurcă cele patru atriţe foarte tinere, foarte diferite, foarte sexy, fiecare īn manieră personală, deci, unice. Irina Velcescu (Sam) are o frumuseţe intelectuală, aştepţi s-o vezi cāntānd la pian valsuri de Chopin, Cristina Florea, (Taylor), pare un mister nocturn, Andreea Vasile (Bobby) este fragilă dar ironică, iar Diana Cavalliotti este sprinţară şi insolentă īn rolul Reggie.

Ceea ce strica buna impresie despre acest spectacol lung si agreabil este decorul absolut realist, deci absolut inutil, absolut comun: o cameră de hotel cu un pat imens, noptiere şi bar. Nici nu prea e folosit… Īn schimb  īi īmpiedică pe actori să joace.  Singurele actriţe care folosesc acerst decor mamut al cărui merit este că te īmpiedică să joci este Catrinel Dumitrescu şi Diana Cavallioti. Catrinel se bagă sub plapomă dar nu reuşeşte să desprindă cearşaful īmpachetat sub saltea iar Diana se aşează pe tăblia patului cu o sticlă de bere Leffe lāngă ea. Sigur, Cristian Juncu şi-a dorit,  pe bună dreptate, o epopee a patului pentru că asta este, īn fond, scrierea lui Neil  LaBute. Doar că era mai artistic ca patul să nu se vadă  dacă nu vrei să rămāi suspendat undeva  īntre realism şi artă. Este foarte clar că decorul a fost comandat de regizor lasānd fără replică pe semnatarul scenografiei (Doru Badiu) care s-a răzbunat si el, la rāndul lui cu o paradă a modei. Rar vezi costume mai scumpe şi mai fiţoase decāt īn spectacolul dramaturgului Juncu. Īn rolul soţiei profesorului (Lindsay) care se culcă intens cu asistentul acestuia, Catrinel Dumitrescu are un umor atāt de subţire īncāt abia simţi ironia muşcătoare din atitudinea ei. Aici, LaBute l-a copiat conştiincios pe Albee cu drama Cui i-e frică de Virginia Woolf. Este singura care l-a pedepsit cu subtilitate pe amantul scriitor. Simplu şi eficient, lung  din păcate, spectacolul lui Cristian Juncu are o mare şansă la public.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul