Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Epopeea patului la americani

        Mircea Ghiţulescu

Neil LaBute („Neil care vede Scopul” cum ar veni  prin pierdutele sale fi­liaţii franceze) s-a mormonizat în State şi scrie cu speranţa că va deveni Dum­nezeu, asemenea mormonilor. Dacă te gândeşti că, nu numai Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, ci şi noi l-am făcut după chipul şi asemănarea noastră, înclini sa găseşti un sâmbure de adevăr. El declara într-un interviu la Londra cu Cătălina Panaitescu (Drama, 3-4, 2004) că „am o tendinţă către realism, dar am fost atras totdeauna către trucurile limbajului scenic şi încerc, de câte ori am ocazia,  să sparg al patrulea perete. A da glas unei voci interioare  printr-un personaj care se adresează publicului este minunat”. O definiţie interioară precisă şi comercială pentru că „al patrulea perete” este publicul însuşi pe care LaBute vrea să-l distreze cu orice preţ. Şi, totuşi, nu cu orice preţ: cu un anumit preţ care de regulă este al bunului gust, ceea ce este foarte greu în zilele noastre.


După romanul Dragoste în vremea holerei unde Gabriel Garcia Marques îşi  numară amantele ajungând pe la 675 (cifră relativă dacă ne gandim la erotismul  columbianului) lăsând să se înţeleagă că, nu el, ci personajul romanului său are asemenea preocupări, a venit rândul lui Neil LaBute, să le inventarieze. Nu câteva sute, ci doar cele cinci „care au urcat pe podium”. Cu acest material uman abundent  americanul, scrie un vodevil fără intrigă care se numeşte în limba română Nişte fete. Cristian Juncu o pune în scenă la Teatrul de proiecte  George Ciprian din Buzău cu o echipă tânără şi fermecătoare.


Ceea ce este bun rămâne totdeauna secret: pe La Bute îl interesează o chestiune teoretică, raportul dintre realitate şi ficţiune în literatură. Scriitorul Guy, alter ego-ul autorului, crede de cuviinţă că, înainte de căsătorie,  trebuie să ceară iertare iubitelor abandonate. De regulă ele nu au nevoie de această laşitate în plus dar cinismul scriitorului este mult mai profund. Nu pentru a obţine iertarea iubitelor părăsite aleargă el prin America între două avioane, ci pentru subiecte literare. De aceea înregistrează cu neru­şinare şi  cu reportofonul ascuns fiecare conversaţie  sperând să le poată transforma în literatură. Vlad Zamfirescu, mereu în scenă,  a găsit tonul cel mai potrivit în stilul ezitant, tărăgănat, cu care îşi încheie replicile. Este o întreagă psihlogie asumată în acest mod de a înţelege personajul şi o artă a aburelii care îl face  deopotrivă, ostil şi fermecător. Este, de asemenea, o plăcere să urmăreşti cum se descurcă cele patru atriţe foarte tinere, foarte diferite, foarte sexy, fiecare în manieră personală, deci, unice. Irina Velcescu (Sam) are o frumuseţe intelectuală, aştepţi s-o vezi cântând la pian valsuri de Chopin, Cristina Florea, (Taylor), pare un mister nocturn, Andreea Vasile (Bobby) este fragilă dar ironică, iar Diana Cavalliotti este sprinţară şi insolentă în rolul Reggie.

Ceea ce strica buna impresie despre acest spectacol lung si agreabil este decorul absolut realist, deci absolut inutil, absolut comun: o cameră de hotel cu un pat imens, noptiere şi bar. Nici nu prea e folosit… În schimb  îi împiedică pe actori să joace.  Singurele actriţe care folosesc acerst decor mamut al cărui merit este că te împiedică să joci este Catrinel Dumitrescu şi Diana Cavallioti. Catrinel se bagă sub plapomă dar nu reuşeşte să desprindă cearşaful împachetat sub saltea iar Diana se aşează pe tăblia patului cu o sticlă de bere Leffe lângă ea. Sigur, Cristian Juncu şi-a dorit,  pe bună dreptate, o epopee a patului pentru că asta este, în fond, scrierea lui Neil  LaBute. Doar că era mai artistic ca patul să nu se vadă  dacă nu vrei să rămâi suspendat undeva  între realism şi artă. Este foarte clar că decorul a fost comandat de regizor lasând fără replică pe semnatarul scenografiei (Doru Badiu) care s-a răzbunat si el, la rândul lui cu o paradă a modei. Rar vezi costume mai scumpe şi mai fiţoase decât în spectacolul dramaturgului Juncu. În rolul soţiei profesorului (Lindsay) care se culcă intens cu asistentul acestuia, Catrinel Dumitrescu are un umor atât de subţire încât abia simţi ironia muşcătoare din atitudinea ei. Aici, LaBute l-a copiat conştiincios pe Albee cu drama Cui i-e frică de Virginia Woolf. Este singura care l-a pedepsit cu subtilitate pe amantul scriitor. Simplu şi eficient, lung  din păcate, spectacolul lui Cristian Juncu are o mare şansă la public.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul