Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un regizor greu de uitat: Alexandru TATOS

        Călin Stănculescu

 


Convenţional şi sărac în aprecieri, un Dicţionar al cineaştilor, apărut cu 14 ani în urmă, rezerva opt rânduri unuia dintre cei mai talentaţi cineaşti ai generaţiei sale, Alexandru Tatos, născut la 9 martie 1937, Bucureşti, plecat dintre noi la 31 ianuarie 1990.


A terminat studiile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1970, Secţia Regie de teatru. Solida cultură teatrală susţine în cazul său, o certă vocaţie cinematografică, rezultanta fiind o operă unitară prin demersul ei idea­tic şi prin profesionalismul folosirii mijloacelor de expresie. Cu asta am terminat citatul din amintitul dicţionar.


Alexandru Tatos debutează pe marele ecran într-o epocă marcată de vestitele teze din iulie, ce întăriseră controlul ideologic al partidului şi presiunea exercitată sub diverse forme asupra artiştilor din toate domeniile. În 1976, anul primului film pentru marele ecran, doar două opere cinematografice româneşti aveau să reziste timpului. Este vorba de ecranizările semnate de Mircea Veroiu şi Dan Piţa, „Dincolo de pod” şi „Tănase Scatiu”. şi Tatos debutează cu o ecranizare, „Mere roşii”, după proza lui Ion Băieşu, considerând că utopia „omului nou” propusă de imperativele ideologice pot fi „fentate” prin apelul la o fină psihologie a personajelor, prin opţiunea pentru o morală implicită într-o poveste marcată de prospeţime şi autenticitate. Laitmotivele  narative şi stilistice devin atributele unei opere mature complete, ce evidenţiază inspiraţia unui cineast ce avea să-şi construiască o filmografie exemplară, departe de compromisurile urmate cu lejeritate de confraţii săi.


   Nu reamintesc cinefililor toate titlurile filmografiei lui Alexandru Tatos. Două opere de referinţă se cuvin însă rememorate prin calităţile greu de ignorat, chiar după anii trecuţi de la apariţia lor pe marile ecrane – „Secvenţe” şi „Secretul ar­mei secrete”.


„Telefonul”, „Prospecţie” şi „Pa­tru palme”, turnate în ordine inversă, formează cele trei elemente ale unui film-scheci, ce ilustrează perfect o poetică filmică ce are drept nucleu relativizarea realităţii, congruenţa între adevărul artistic şi autenticitatea unor ecuaţii ce presupun inse­rarea „filmului în film”. Doar aparent asemănător cu „Noaptea americană” a lui Francois Truffaut, filmul lui Tatos materializează un „credo” convingător, în care relaţia artă-viaţă capătă valenţe nuanţate cu deosebite accente pe al doilea termen al ecuaţiei. Judecarea realită­ţilor pozitive, edulcorarea conven­ţională a faptelor şi a relaţiilor dintre personaje sunt ocolite cu grijă de cineast în favoarea surprinderii unor stări autentice, unor trăiri nu tocmai conforme cu ceea ce se aştepta de la un artist „angajat”. Singurătatea cineastului din primul voleu, naivitatea şi compasiunea prezente în a doua parte a filmului fac loc în final la o demonstraţie de demontare a falselor adevăruri, de anulare a dihotomiilor unanim acceptate şi de utilizare inspirată a răsturnării „culorilor” personajelor înscrise aparent în categorii imuabile. Regizorul invită spectatorul la participare, la utilizarea propriilor „celule cenuşii”, avertizând în subtext asupra pericolelor generate de ideile gata primite şi mai ales nedigerate.


Fiind gata să refuze copierea realităţii pentru a servi unor comandamente străine propriei conştiinţe, cineastul exploatează firesc amănuntele revelatoare, sondează fără emfază psihologii greu de descifrat, propune adevăruri dureroase, cum ar fi chiar avansarea supoziţiei unui ilegalist comunist, colaborator al Poliţiei şi a unui comisar mai uman decât actualii activişti de partid ce dictează filme convenţionale, încărcate de un festivism mincinos. Absenţa blazării şi sinceritatea relaţiilor surprinse în echipa de filmare ce traversează ca personaj colectiv „Secvenţele” mai reprezintă pentru cineast un firesc omagiu adus propriei arte, ce poate surprinde şi adevărul în spatele minciunilor comandate din exterior.


Doar la prima vedere o nevinovată parodie muzicală, „Secretul armei... secrete” este o antologie de întâmplări hazlii, nu fără nuanţe dramatice, de multe ori însă convertite într-un grotesc ce anulează dihotomiile folclorice, ba chiar le transformă în „şopârle” anticomuniste, în acelaşi an al căderii regimului.

Cineastul ne-a mai lăsat moştenire un impresionant jurnal ce reflectă amărăciunile artistului în permanenta sa luptă cu cenzura timpului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul