Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iubirea socială, păcatul şi doctoratul. Noaptea degradată (fără stele?)

        Horia Gārbea

 


George Arion, Cameleonul,


revista Flacăra şi Editura Tritonic, roman


 


După cum probabil se ştie, George Arion este nu doar un bun ziarist, mai ales autor de interviuri, dar şi  un prolific a­u­tor de romane poliţiste. Se pare că genul īl distrează şi īl pa­sionează. Căci - cum iarăşi se ştie - de rentat, o colaborare cu Tritonic n-are cum să renteze decīt Tritonicului. Came­leonul este un roman poliţist serios, bine scris, cam schematic pe-alocuri, cu o īntorsătură care rezolvă finalul fără a-l rezolva. Acţiunea, ceea ce e şi mai atractiv pentru cititorul romān, se petrece īn Bucureşti prin anii 1990. George Arion reuşeşte foarte bine fundalul mediului bucureştean postrevoluţionar, personajele secundare fiind de reţinut. Īn Capitala răvăşită de tranziţie şi doldora de infractori apare un justiţiar anonim, perfect deghizat, imposibil de prins, care dezleagă situaţii imposibile, de la răpiri la atacuri armate şi de la ucideri de tīrfe la dejucarea unor asasinate de politicieni. Trama aduce oarecum cu cea a lui Bogdan Teodorescu din Spada. Acolo, īnsă, miza e pe mediul social-politic-gazetăresc, aici primează aventura şi intriga de spionaj. Nu o să vă dau cheia misterului, de altfel aş spune că nici autorul nu o dă, eventual sugerează cīteva soluţii. Voi spune doar că avem un roman de aventuri tipic, bine īnchegat, cu protagonişti foarte interesanţi. Uneori, pe George Arion īl mai trădează auzul şi parfumează excesiv rostirile argotice. Īn rest, spre deosebire de multe ale genului, cartea e de citit, dar şi de păstrat spre o recitire.


 


Catia Maxim, Ghici pe cine iubesc eu?,


Editura Semne, roman


 


Tentaţia romanului de dragoste nu ocoleşte niciun potenţial autor. Dar genul implică, mai ales acum, la sfīrşitul istoriei (literaturii), dificultăţi insurmontabile. Pe cine interesează pe cine iubeşte personajul? Adrian o iubeşte pe Corina, dar nu vrea să o abandoneze pe Smara, soţia lui legitimă. Nu vrea nici măcar să-şi scoată verigheta cīnd e cu amanta. De aici apar mici scandaluri, discuţii, filozofări, nimic din gesturile definitive ale Julietei sau ale lui Romeo. Personajele  se despart, īşi īmpart destinele şi le reiau, dar destine de toată ziua, īncīt, dacă nimic nu zic senzaţional, dar neobişnuit măcar, nu se petrece, este firesc să ne īntrebăm, cititori avizi de noutăţi, la ce bun lectura. Rela­tarea este suplă, corectă, a unei autoare care ştie carte, dar fără viraje stilistice şi schimbări de perspectivă care să ne bucure. Īn lipsa unei acţiuni palpitante, măcar stilul povestirii să aducă un suspans. Pe scurt, o carte printre altele, liniştită, una care nu produce revelaţii.


 


Daniela Gifu, eu, tu şi El – oglindiri spirituale,


Editura Limes, eseuri


 


Oricīt ar fi cineva de credincios, interpretarea la vedere a textelor sacre, cu trimiteri la īntīmplări reale, alese drept pilde pentru aplicarea īn viaţa cotidiană a scripturilor, dă un sentiment de jenă, de stinghereală. Dacă autorul, īn acest caz o autoare doctorandă īn filozofie, nici nu are harul literar necesar (pildele alese din experienţa personală sīnt povestite prost), această senzaţie de mīncărime pe piele creşte. Chiar frazele, să le spunem eseistice, de interpretare, sīnt stīngace şi īntunecă eventualul raport cu cele sfinte. Au ceva uscat, de proces-verbal din vremea şedinţelor UTC, deşi, probabil, autoarea, născută īn 1973, nu a apucat prea multe: „O primă manifestare a iubirii semenului este iubirea socială, adică să slujim prin cuvīnt, prin faptă, prin gīnd binele comunităţii“. Primă manifestare! Apoi: „Aici nu luăm īn considerare trīndăvia pentru că atunci am deveni părtaşi la păcatul lenei“. E explicit, nu? Apostolul Pavel  „spunea clar“. Acest calc al limbii de lemn aplicat scripturilor, şi sīnt numai trei exemple din acelaşi paragraf, ar putea constitui o īncercare a credinţei pentru că, numai citind asemenea  „predici eseistice“, īţi vine să fugi īn braţele Satanei, căutīnd scăpare. Iată cum o carte care se vrea a spiritualităţii creştine duce credincioşii īn sminteală şi fugă de sacralitate! Daniela Gifu, mari păcate īţi luaşi pe suflet īnainte să-ţi iei (de pe suflet) doctoratul!


      


Adrian Frăţilă, Revelion cu Zorro,


Editura Tibo, roman


 


Despre Adrian Frăţilă am scris des pentru că mobilitatea şi viteza lui mă obligă. Revelion cu Zorro e un nou roman, unul dintre cele mai bune ale prozatorului care e şi poet şi alternează genurile. Este un roman de aventuri, cu un mister şi cu alunecare spre fantastic, dar şi spre literatura de spionaj, oarecum īn siajul cărţilor de tipul Dan Brown. Un mister ancestral reverberează īn  contemporaneitate, descrisă de altfel suculent. Personaje banale se intersectează cu iniţiaţi şi conspiratori mondiali, totul foarte alert şi cu mult suspans. Finalul, unul surprinzător, aduce explicaţia  completă ca la Sir Conan Doyle. Ar fi un thriller dacă n-ar fi şi un roman de moravuri, cu găselniţe derutante, precum sigla Z, care nu vine de la Zorro, cum se enunţă ca pistă falsă la īnceput, ci  de la… o să vedeţi dumneavoastră. Acest roman reuşit merita o redactare mai atentă. Autorul l-a scris, cum se pare, foarte repede, sedus probabil de ideile pe care le găsea şi a lăsat destule stīngăcii mărunte ce puteau fi eliminate de un redactor atent, greu de găsit īn ziua de azi īnsă. De asemenea, Editura Tibo a tipărit īn condiţii proaste cartea, cu un corp de literă urīt, cu pagini īnghesuite, copertă care se exfoliază etc. O nouă ediţie, periată bine şi tipărită decent ar fi un dar pe care volumul şi autorul īl merită.


 


Dinu Kivu, Rezistenţa prin teatru,


revista Teatrul şi Editura Tracus Arte, publicistică


 


Toţi cei care l-au cunoscut pe Dinu Kivu (1942-1989) l-au apreciat. Nu fac excepţie. Chiar dacă l-am īntīlnit doar de cīteva ori, la cenaclul revistei Teatru, īn ultimii doi ani ai comunismului, care au coincis, din păcate, cu ultimii doi ani ai vieţii sale. Inteligenţa sa şi darul expunerii clare şi concise a punctelor de vedere impuneau. Un uşor nonconformism se regăseşte īn cronicile sale, adunate īn volumul Rezistenţa prin teatru. Prea multă liberă cugetare, īn raport cu dogmele epocii, cronicarul profesionist nu-şi putea permite. Trăia din ce scria şi publica, iar cenzura era aspră. Se observă limpede īn volumul adunat din manuscrisele regretatului critic teatral de Ionuţ Kivu şi Luminiţa Vartolomei că īn 1968-1971 tīnărul de-atunci era bătăios şi tran­şant, mai apoi trebuind să-şi adapteze tonul la o presiune tot mai puternică asupra gīndirii.  Īn secţiunile de portrete, trasate unor dramaturgi, regizori, actori, ca şi īn interviurile luate acelor tipuri de creatori, Dinu Kivu se arată mobil, inteligent, īn general, tolerant. Prin cronicile şi portretele lui Dinu Kivu, avem o reconstituire interesantă a teatrului romānesc scris şi jucat īntr-o lungă perioadă: 1964-1989. Textele din volum sīnt transcrise după manuscrisele autorului, şi nu, cum ar fi fost normal şi riguros, după cele publicate (adăugīnd la nevoie ceea ce a căzut sau s-a lipt īn urma intervenţiei cenzurii). Astfel, texte publicate nu au fost incluse pentru că nu se (mai) regăseau īn arhiva regretatului autor. Deşi recunoscut īntr-un preambul, acest procedeu este nefiresc şi o viitoare ediţie trebuie să ne restituie ceea ce s-a omis īn volumul de faţă.


 


Victor Cubleşan, Petru Dumitriu
romancier
, Editura Limes, critică literară


 


Subiectul este ofertant şi premisele anunţate de autor īn argument sīnt rezonabile. El vrea să descopere chipul autorului, şi nu al omului, ceea ce e justificat pentru un critic. Īşi propune să descopere particularităţile operei sale şi să vadă care ar fi moştenirea lăsată de Petru Dumitriu romanului romānesc. De fapt se poate vorbi cu greu de o moştenire şi īnsuşi criticul abandonează această căutare. De asemenea, deşi enunţă căutarea autorului, acelaşi critic se ocupă destul de mult de biografia lui Petru Dumitriu omul şi face apel la interviurile binecunoscute acordate de el. Sigur, Victor Cubleşan īşi cunoaşte omul, personajul, ca şi opera lui, insistīnd, de pildă, asupra cromaticii ochilor atribuite de Petru Dumitriu personajelor, ceea ce nu mi se pare relevant. Cu toate acestea, e o anumită risipire īn volum, nu e clar unde şi spre ce se adună detaliile şi care sīnt concluziile. Materialul e format din nume­roase ipoteze lansate cu elan şi constatări de detaliu care nu īncheagă o realitate, un portret de autor. Enunţurile par a nu fi ur­mate de demonstraţii sau poate nici nu sīnt. O notă rea, aparte, o primeşte redactarea. Este cam neglijentă, ceea ce, pentru un probabil universitar, nu e deloc un lucru de trecut cu vederea. Numele oraşului München apare obstinat cu u īn loc de ü, literele mai lipsesc de prin cuvinte, anumite fraze sīnt obscure, iar altele contrazic afirmaţii anterioare, īncīt punctul de vedere al autorului nu poate fi aflat. O nouă ediţie revizuită ar fi necesară.


 


Constantin Kapitza, Viavgor,


Editura Granada, poezie


 

Antologia de autor a lui  Constantin Kapitza cuprinde texte scrise īntre anii 1969 şi 2004.  O viaţă de om! Ce īnseamnă titlul ei puteţi să ghiciţi din trei īncercări, iar de nu, vi-l explic eu: ROGVAIV scris invers.  Deşi bănuiesc o selecţie severă, poetul fiind un prolific, textele alese produc perplexitate: Mie/ niciodată/ n-o să/ mi cadă părul/ ca vouă/ īn cuvinte! Pentru că eu/ īnsumi/ vă scriu/ şi voi/ īnţelegeţi/ aceste instincte! (Poemul Aceste instincte). Rezum: dacă īnţelegi instinctele poetului, īţi cade părul. Dar, la urma urmei, care instincte? Cele basice? La īnceputuri, poetul credea că scrie cu rimă: Vrăjite spirite adună/ o noapte degradată, mică/ de sunet şi alcool nebună/ o lume sparge frică. Strofa e, sintactic, o frază. Una incoerentă. Dacă ar fi ruptă īn două după versul al doliea, ar fi compusă din două fraze, tot incoerente, dar măcar posibile. Lăsīndu-mi volumele lui, Constantin Kapitza mi-a provocat o criză de furie şi eram decis ca, la cunoaşterea autorului, să-i dau cu ele-n cap. Surpriză īnsă, n-am putut face asta: cel care scrie e un om normal, politicos, responsabil, pe deplin coerent cīnd discută. Acestea sīnt aventurile creaţiei: cumsecadele Dr. Jekyll, dacă ia pixul, devine un abominabil Mr. Hyde. Cīnd bietul Constantin Kapitza a fost călcat īn picioare de Alex Ştefănescu - nu-i uşor să treci prin asta! –, deşi puternicul critic spunea ce-aş fi vrut să-i spun şi eu, aproape am lăcrimat. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul