Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Alte străduţe

        Valeria Sitaru

 


Strada Licurg


Licurg  e un nume grecesc format din cuvintele  licos = lup si orghe = agitaţie interioară care umflă sufletul, o manieră de-a simţi, gândi şi alte sentimente energetice, violenţă, excitarea furiilor cuiva, răzbunare, pedeapsă, bles­tem. Rădăcina cuvântului vine de la orgao = plin de sevă, cu sângele-n mişcare, fierbând, fecund, fertil. Interpretarea poate ajunge până la orghiaxo = a celebra marile mistere şi orghion = a iniţia în mistere, demonii de greci ce făceau ei pe lângă smochinii fără soţ. Din dicţionarul prescurtat  A.Bailly.


Da, dar cine a fost Licurg cel care a sedus într-atât primarul cult din Bucureşti încât i-a dat  numele  unei străzi?


Au fost mai mulţi.


Strada Licurg poate fi interpretată în funcţie de perioada istorică pe care o parcurg oamenii plimbându-se pe ea.


 


1. Licurg a fost un rege din Sparta , chel, încruntat, cu un singur ochi de lup.


 


În acord cu Oracolul din Delfi  - un fel de FMI antic –, Licurg a stabilit noua lege a Băncii Naţionale Spartane: dispariţia monezilor de aur şi argint. Moneda de fier - strămoaşa cortinei de fier -, a impus egalitate între bogaţi,  ascultare pentru săraci, disciplină inoxidabilă. Copiii diformi erau aruncaţi în prăpastie. Cei normali practicau fitnessul  militar  până la vârsta de 60 de ani. Dormeau pe paie, mer­geau desculţi, mâncau puţin, nu citeau, nu scriau, nu aveau orgolii, dorinţe, Humanitas, ICR. Statul spartan avea soldaţi. Orice contact cu poeţii şi străinii era primejdios.


Portretul lui Licurg se opreşte la pectorali, nu ştim dacă era înalt sau scund. Se zice că era al doilea fiu al unui rege. Fratele lui vitreg moare şi soţia acestuia îi promite să ucidă copilul cu care era gravidă dacă o va lua de soţie. Nu acceptă. Se naşte un băiat. Va fi numit Bucuria Poporului. Licurg e exilat în Creta unde studiază arta poetică. Indolent, decadent, pleacă în Ionia. În Egipt îi vine ideea să  propună se­pararea  militarilor de muncitori. În India întâlneşte gimnosofiştii – filozofi care meditau în pielea goală, cu barba lungă, fără să se-atingă de femei şi de vin. Nu în acelaşi timp. Când se-mbolnăveau sau îşi îndeplineau misiunea, îşi aşterneau un pat din tinere ramuri deasupra unui foc. Mureau fumegând.


Licurg s-a-ntors în Sparta, chemat de realitatea nudă a patriei sale. Ideologia noii sale Constituţii l-a sedus pe Nietzsche, cel care a ajuns dincolo de bine şi de rău. Au vrut şi alţii să urmeze exemplul lui Licurg. Au ajuns la Târgovişte. 


Licurg şi-a pierdut un ochi în lupta pentru implementarea educaţiei spartane. Bustul său de marmură se află în US House of Representatives. Sala cu busturi poate fi vizitată între orele 8,30 am – 4,30 pm de luni până sâmbătă, cu excepţia Thanksgiving Day, Crăciun, Anul Nou şi Ziua inaugurării. Turul Capitolului se face între orele 8,50 am – 3,20 pm, aceleaşi zile. Nu sunt permise rucsacuri cu dimensiuni mai mari de 14 cm x 13 cm x 4 cm. Atenţie, cad avioane.


 


2. Licurg din Atena a fost un speech writer, democrat, cu nume spartan. Nu se ştie nimic din ce a făcut până la vârsta de 52 de ani. Învăţase de la Platon farmecul dialogului dar tăcea. În jurul anului 300 î Hr intră în viaţa politică împotriva lui Filip II al Macedoniei.  Reazultatul: zeci de procese, ca acuzator public, contra  înaltelor trădări, co­rup­ţiei, adulterelor, înalţilor cetăţeni – membri ai Con­siliului care-şi puneau familia la adăpost în timpul războiului. Acuză şi execută. Sever şi inflexibil. Timp de 12 ani controlează finanţele publice. Construieşte clădiri publice. Amenajează teatrul lui Dionisos. Repară Liceul. Reface flota. Da, reface flota Atenei. Nimeni nu mai ştie cum. Textele lui s-au pierdut.


 


3. Licurg a fost un erou dintr-o poveste din Iliada. Dionisos, într-o toamnă de nepătruns cu mintea, se plimba pe-un deal din Tracia. Soarele  era spre apus iar nimfetele se zbenguiau la malul unei ape. În curând cădea noaptea şi dorinţele lor urmau să se răsucească odată cu părţile trupului zeesc din care erau alcătuite. Dionisos oftă şi beţia tainică îi cuprinse gândurile, inima, simţurile. Adormi. Licurg, stăpânul acelor meleaguri, nu suporta vinul, via, visul. Profită de somnolenţa zeului şi tăie cu un bomfaier coardele de viţă de vie pline de rod. Boabele umflate de zahăr plezniră de furie cu un asemenea zgomot, că Dionisos sări dintre frunzele adulte şi pe loc îl prinse de ceafă pe Licurg, cum ai cutezat să tai ce e sfânt, dar-ar dracii-n tine să tai la fel tot ce-ţi iese-n cale şi iubeşti – zise el tunând şi fulgerând. Fiul lui Licurg, avertizat printr-o nălucă de masacrul viilor,  alergă prin furtună spre tatăl său. Cuprins de nebunie, Licurg îi tăie urechile, nasul, degetele de la mâini şi de la picioare, luîndu-le drept vârfuri de lăstari fragezi de vie. Dionisos cunoştea psihologia tracilor şi se gândi că pedeapsa nu e pe măsura faptei. Trimise o nimfetă  după cei mai sălbatici cai din istoria antică. Licurg fu ambalat într-un sac şi caii alergară până ce tot trupul i se dezmembră sub soarele de aur al zilei următoare.


Pe strada Licurg se strâmbă un copac.


 


Intrarea Portocalelor


Aleea Intrarea Portocalelor e proaspăt asfaltată, bordurată, desfrunzată, cu maşinuţe care circulă pe două sensuri, deşi, teoretic, e doar unul. De dus. Nici pisica din dreptul termocentralei Grozăveşti nu pare tulburată de antenele parabolice agăţate de balcoanele blocului Roşu. Le numără cu un aer detaşat. Sunt hipertehnologice, le-aş defecta! Mulţumită de viaţa post-revoluţionară, sare gardul în Grădina Botanică şi încurcă ţepii unor cactuşi.


Pe marginea dreaptă a Intrării Portocalelor, trei plopi speriaţi de-un cârd de ciori plesnesc de invidie când cele patru coşuri ale termocentralei, cu mult mai înal­te decât ei, îşi scutură funin­ginea pe  nişte coji de portocale. O cioară cu bird’s eye panoramic suflă peste coji şi sistemul de microscopie de forţă atomică integrabil într-o platformă optică al Centrului de Bio­dinamică  intră în funcţiune. Cioa­ra vede mărit şi simte monstruos, mai ceva ca I.L. Caragiale, acum, şi el, o stradă din sectorul doi.


Lipite de zidul Facultăţii de Biologie, câteva basoreliefuri speriate de acelaşi cârd de ciori se gândesc la noua tehnologie europeană a sistemelor antivibraţie şi izolare acustică. Cu fonduri comunitare, poate, se vor înlocui sandalele sparte, stropitoa­rea, floricica dintre sânii proletcultişti ai muncitoarei sculptate, bărbatul cu şapcă de granit îi va rupe voalul de mătasea broaştei de pe faţă şi obrajii ei de piatră se vor colora ca blocul Roşu. Un alt muncitor-basorelief culege mere gri şi se uită cu mirare printr-o lupă la ele. Deasupra, alte  mere, de piatră cubică, se pregătesc să spargă capete după legea gravitaţiei sovietice. Ultimul muncitor din complexul grup artistic, îmbrăcat în salopetă geometrică, dă sfaturi unui cuplu de tineri din care nu a mai rămas decât o jumătate de bust, un umăr ascuţit pe care curg plete pieptănate cu o daltă semicirculară Alongee, un picior cioplit cu cuţitul standard al şcolii de sculptură Brienz, nici o portocală.


Aleea măsoară cam 300 m. Portocalele vor intra curând în alcătuirea ei. Pentru curăţarea organismelor în profunzime. Sau detoxifiere. Pentru fragilitate capilară, hepatită sau persoane cu sângele prea gros. Sedativ şi somnifer, prin infuzie de frunze.


Pentru dureri de cap şi migrenă de origine nervoasă se  vor bea non stop, timp de trei săptămâni, 15 flori şi 15 felii de portocală infuzate-n apă clocotită. Pentru pielea flască se folosesc numai 10 flori şi 10 frunze. Se strecoară. Se zdro­beşte fructul. Se amestecă cu pul­pa. Se răsuceşte pielea. Se măsoară. Se-nţeapă. Se taie. Cu dinţii. Cu barda. Cu lama plată. Cu creion pastel.


Portocale se mai numesc şi lumânările răsucite ca un ghem, pentru a fi uşor de ţinut în mână atunci când.

Romanii, dintre europeni, au fost primii care au înghiţit portocala.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul