Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Născut pentru fericire

        Dan Cristea

După cum mărturiseşte, undeva, pe la pagina 70, ideea cărţii de faţă (Partea I: Cititul şi scrisul, Partea a II-a: Scrisul şi cititul) l-a „bântuit“ pe Nicolae Manolescu mult timp, astfel că un eseu din ciclul Temelor, datând din 1990, se intitula chiar Cititul şi scrisul, aşa cum se intitulează şi cele două părţi din care e compusă autobiografia lui Sartre, Cuvintele. Surprinzător însă, Manolescu susţine că uitase de titlurile celor două capitole din cartea lui Sartre până în momentul recitirii acesteia: „Am recitit Cuvintele lui Sartre şi am avut o surpriză. Uitasem cu desăvârşire că primul capitol se cheamă Cititul, iar al doilea, Scrisul. Când am conceput cartea de faţă, m-am gândit la Julien Gracq, cu En lisant, en ecrivant (Citind, scriind), nicidecum la Sartre“. Despre cartea lui Sartre, Philippe Lejeune scria că este o autobiografie doar cu o aparentă structură tradiţională, ordinea naraţiunii, deşi cronologică, nefiind în realitate cea a unei story, ci reprezentând un soi de mască pentru o fabulă al cărei tâlc se referea la transformările militantului existenţialist ca scriitor. Amintesc acest lucru pentru că Nicolae Manolescu refuză oripilat gândul că ar fi putut scrie o autobiografie  („În niciun caz nu voi scrie o autobiografie“), cu toate că expunerea memoriilor sale urmează cât de cât o ordine cronologică, de la prima amintire până la evocarea vârstei de şaptezeci de ani. 


În proprii termeni, ceea ce-şi propune să alcătuiască Manolescu ar fi o „biografie intelectuală“, construită nu pe istoria autobiografică, cu temele ei clasice, dar pe simetria oferită de „nevoia de a citi a adolescentului“ şi pe „aceea de a scrie a adultului“. Este o altă organizare a materialului. Dacă, pentru alţii, povestirea evenimentelor, a întâmplărilor şi a detaliilor prin care trece eul constituie modalităţi de a zugrăvi o existenţă, în cazul criticului, memoriile legate de cărţi şi de scris reprezintă nu numai prilejuri de a-şi recupera o parte din sinele cel mai de preţ, ci exprimă viaţă însăşi, imposibil de imaginat în afara acestor „îndeletniciri fondatoare  ale omului care trăieşte în universul culturii verbale“. Cum e şi firesc, elogiul lecturii, elogiul scrisului sunt teme de bază în cadrul acestor memorii care legitimează identitatea ca efect al exercitării de-o viaţă a acestor ocupaţii esenţiale criticului: „Dar ceea ce sunt eu acuma, la şaptezeci de ani, este suma lecturilor mele de toată mâna. Aceasta nu înseamnă că viaţa mea a fost ca o carte, dar că, de ce să n-o spun, cărţile au fost viaţa mea“; „… lectura a reprezentat mereu pentru mine una dintre acele, câteva, ocupaţii pe care le-am simţit capabile să mă justifice în chip esenţial“; „Am devenit conştient de mine scriind“.


Dincolo de aceste afirmaţii care ar face parte din „mesajul“ volumului, e de remarcat ingeniozitatea desăvârşită care stă la baza combinării amintirilor despre cărţi, despre personaje din cărţi, despre lecturi şi biblioteci, despre iniţieri în literatură, despre primele încercări de scris, inspirate de Jules Verne, de Sadoveanu sau de Alecsandri cu amintiri, aşa-zicând, strict biografice, în legătură cu propriul personaj (copilul şi adolescentul), cu părinţii şi propria familie, urmărită aceasta în generaţii succesive. Pe motivul anunţat („experienţe de lectură cărora le datorez formarea gustului meu pentru citit şi scris“), precum într-o compoziţie muzicală, capitole scurte, de câteva pagini, urmăresc alt şi alt subiect, sar de la una la alta, de la poveste la reflecţie, şi invers, de la aventuri infantile sau şcolare (escaladarea unui nuc uriaş, o păcăleală de întâi aprilie) la aventuri imaginare, din cărţi, de la reproducerea unui pasaj din Memoriul unui străbunic, înzestrat literar, la meditaţiile pricinuite de recitirea recentă a unor opere abordate în vârstele trecute. Biografia intelectuală face din când în când loc, dar mai degrabă în surdină, şi unor amănunte autobiografice sensibile care au marcat destinul intelectualului şi profesorului Manolescu. Printre atâtea momente de fascinaţie produse de cărţi şi biblioteci („Devorator de cărţi, cum eram în adolescenţă, mă fascinau bibliotecile“), arestarea mamei, în 1952 (cam în acelaşi timp cu arestarea tatălui, în altă localitate) punctează dramatic epoca şi memoria adolescentului, într-o evocare făcută, de altfel, cu maximă sobrietate: „Mama venise la Râmnic ca să ne ia, pe fratele meu şi pe mine, căci începea şcoala. În ajun de Sfânta Maria, în 1952, am aşteptat-o la gară: noi, copii, şi bunicul. Am mers spre casă pe jos. Mama era pe atunci o femeie încă destul de tânără, cu puţin peste patruzeci de ani. Urcam agale bulevardul şi râdeam de toate prostiile. Mama purta o rochie uşoară, de vară, cu flori. Vremea era splendidă. Am petrecut totă seara în aceeaşi bucurie a revederii. Am fost treziţi din somn, pe la trei dimineaţa, de izbituri în uşile de la intrare. Casa bunicilor mei avea două intrări: aceea din faţă, de obicei încuiată, şi una, prin spate, care dădea pe un balcon de lemn din care coboram, printr-un fel de trapă cu chepeng, pe o scară, tot de lemn, îngustă şi abruptă. Bunicul s-a dus să deschidă. Mai multe persoane au năvălit în cameră. Purtau uniforma Securităţii. Au legitimat-o pe mama  şi i-au cerut să se îmbrace şi să-i urmeze. Mama s-a emoţionat îngrozitor“.


Într-un mod asemănător, caracterizări de sine, confesiuni ce privesc gusturi, preferinţe, antipatii în ordinea umanului apar în pagină pe neaşteptate, în contexte născute de lecturi, unde se combină, de asemenea, fineţea receptării livreşti şi îmbrăţişarea unei anume atitudini de viaţă: „Îmi convenea de minune şi filosofia optimistă a lui Jules Verne, atât de încrezător în om, în progres, ca şi interesul lui pentru ştiinţa care face din personajele sale pioneri şi eroi civilizatori. Eu sunt o fire pozitivă. La zece ani, ca şi la şaptezeci, găsesc acelaşi reconfort moral în tăria naufragiaţilor de a nu se da bătuţi şi de a lua lumea de la capăt, fără văicăreli şi disperări, cu energie şi imaginaţie. Aparţin, se vede, mai degrabă secolului XIX decât celui în care mi-am trăit cea mai marte parte din viaţă. N-am nicio înţelegere pentru neputincioşi, abulici, inadaptaţi. Îmi plăcea la Jules Verne şi spiritul practic al personajelor“. Prin intermediul personajelor şi al cărţilor pe care le alege să vorbească despre sine (în aceasta constă una din performanţele remarcabile ale volumului!), Manolescu se arată deopotrivă insensibil la „obscur şi esoteric“, după cum îşi recunoaşte şi „carenţa lirică“ a scrisului propriu. Autorul  povesteşte astfel doar un singur vis (prilejuit de citirea romanului lui Alain Fournier, Le Grand Meaulnes, care, dacă a fost citit în traducere, trebuie să fi purtat titlul de Cărarea pierdută) şi recurge extrem de rar la serviciile imaginarului. Trezirea vocaţiei critice o pune pe seama lecturii biografilor antici, Nepos şi Plutarh, care îi sugerează „pluralismul hermeneutic“ sau „multitudinea de sensuri din ficţiunea literară“. 


Partea a doua a volumului de memorii, Scrisul şi cititul, e consacrată, aşa cum, cu umor, notează autorul, obiceiului „de-a scrie zilnic, începând de la douăzeci de ani“, şi care a avut drept rezultat o „cantitate de hârtie înnegrită care mi-a întrecut toate socotelile, făcute sau nefăcute“. Printre altele, peste o mie cinci sute de cronici, publicate la“ Contemporanul“ şi „România literară“ pe parcursul a treizeci de ani, din 1962 până în 1992. Constatăm şi aici, ca şi în capitolul precedent, aceeaşi confesiune de sine întreprinsă învăluit, prin abordare indirectă, căci criticul îşi apără intimitatea, după cum îşi neagă talentul introspectiv în ceea ce-l priveşte. Vorbind, de pildă, despre cronicile sale („Din tot ce am publicat, cronicile literare au fost cele mai expuse la cenzură“), Manolescu atinge şi multe alte aspecte depinzând atât de profesiunea de cronicar, cât şi de mediul literar al deceniilor şapte şi opt din secolul trecut: colaborarea cu George Ivaşcu („omul providenţial al biografiei mele“),  raporturile cu cenzura („Cititorul cel mai atent era, în comunism, cenzura“), relaţiile cu unii scriitori, ameninţările de interdicţie de la publicare, oameni şi întâmplări din lumea scriitoricească. Apoi, cărţile la care a lucrat (printre ele, volumele de Teme, care „m-au salvat de la rutina care se instala puţin câte puţin în viaţa cronicarului literar“), vizitele în străinătate (prima, în 1967, în Germania, când îl întâlneşte pe Heidegger, şi, în acelaşi an, întâia oară la Paris), oamenii întâlniţi peste hotare, prietenii, dintre care cei câţiva disidenţi cunoscuţi, întâmplările şi ciocnirile cu Securitatea, atmosfera străzii din decembrele însângerat ’89, societatea românească de imediat după 1989, o scurtă istorie a Partidului Alianţei Civice, cursa pentru preşe­dinţia ţării din 1992, toate acestea sunt trecute în revistă cu excelente calităţi de narator, de observator şi de pictor al omenescului. Unele pagini (cum sunt cele despre Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, la sfârşit de existenţă, ori cele despre „decăderea“, după revoluţie, a lui Gogu Rădulescu) constituie, în sine, emoţionante şi subtile pagini de proză, aducându-ne aminte că Manolescu este nu numai un critic de seamă, dar şi un înzestrat prozator. În totul însă, partea a doua a volumului, deşi interesantă, cu multe informaţii şi dezvăluiri utile sau chiar spectaculoase, e mai puţin profundă, mai publicistică faţă de prima, astfel că trebuie să-i dau dreptate autorului care el însuşi observă că în această secţiune „vorbesc mult mai puţin convingător decât o făceam în prima parte a cărţii unde mă refeream la personaje şi nu la persoane“.

Dintr-un autoportret moral şi afectiv cu care se încheie această carte de memorii, bine scrisă şi ingenios compusă, mă emoţionează realmente vocaţia pentru fericire pe care şi-o recunoaşte autorul, calitate rară, aproape inavuabilă într-o lume care crede, în genere, că numai suferinţa naşte marea literatură: „Observându-mă cât de atent am putut, am descoperit că sunt născut pentru fericire. Dumnezeu mi-a dat o fire veselă şi un pic superficială, dispusă să ia lucrurile cum sunt. Am văzut totdeuna partea plină, nu pe cea goală, a paharului. Asta se cheamă a gândi pozitiv“.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul