Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatrul viitorului

        Felix Nicolau

 


Îmi aduc aminte cǎ acum câţiva ani, când Paul Bogdan citea din teatrul lui într-un cenaclu, s-a tot dezbǎtut vreo douǎ ceasuri dacǎ este posibil sǎ fie pus în scenǎ au ba. Tenta discuţiei era cǎ, dacǎ nu este reprezentabil, atunci nu-şi prea are rostul. Ceea ce era şi este o aberaţie. Ce sǎ mai zicem de teatrul lirico-istoric al lui Eminescu ori de teatrul-seminar al lui Petre Ţuţea, care folosea tiparul dialogurilor platoniciene ca sǎ discute idei şi concepte.


În cele din urmǎ, preotul de la Biserica Armeneascǎ şi-a dat la tipar colecţia de acte. Arevahar a apǎrut la Editura Vremea în 2008, în colecţia de teatru. În prefaţǎ, regretatul Valentin Taşcu îl socoate urmaş al levantinului Cǎrtǎrescu. Criticul vorbeşte de­spre prozǎ autobiograficǎ, ceea ce este real pânǎ la un anumit punct. Mai ales dacǎ ţi­nem seama de coperta pe care apare fotografiat chiar scriitorul cu fiica lui. Probabil cǎ referinţa la moştenirea cǎrtǎrescianǎ avea în vedere rememorarea atmosferei copilǎriei. Altminteri, scriitura aceasta n-are nici în clin, nici în mânecǎ ceva cu cea a orbitorului autor. Aici frazele sunt strânse în chingi pânǎ la a deveni propoziţii, imaginile nu sunt fastuoase, iar stilul este zgârcit cu figurile.


Existǎ multǎ biografie în aceste acte, numai cǎ nu ea dǎ tonul. Oricum, prin natura profesiei lui, autorul are limite în a rememora fǎrǎ reţineri. Accentul este pus pe simbol, pe modalitatea expunerii şi chiar pe metanaraţiune. Fǎrǎ sǎ facǎ neapǎrat teoria teatrului, dramaturgul îşi monteazǎ cu stricteţe decorurile. Nu numai cǎ aceastǎ piesǎ este „înscenatǎ”, dar se preteazǎ şi la reprezentaţii avangardistice: solilocvii susţinute de ecrane imense pe care sunt proiectate gândurile/amintirile actorului-narator.


 


Actul I, bunǎoarǎ, începe aşa:


Personaje:


Eu


(Acest act se întâmplǎ în capul meu. Pe scenǎ nu se mai aflǎ nimeni în afarǎ de mine. Stau cu faţa la public, în picioare, îmbrǎcat într-o cǎmǎşoaie albǎ)”. Publicul reacţioneazǎ constant la imaginile derulate pe ecrane, care pot imagina şi parbrizul unui troleibuz din Bucureşti. Pânǎ şi iluminarea este reglatǎ în funcţie de intensitatea amintirii.


Orice element de noutate deviazǎ linia povestirii. Troleibuzul frâneazǎ brusc pentru cǎ o femeie traverseazǎ neregulamentar strada. Este tanti Ioana. Ni se relateazǎ istoria ei. Ritmul alert al întâmplǎrilor derulate de ecranul minţii face necesarǎ medicamentaţia antistres a naratorului-personaj.


Din actul urmǎtor, pe scenǎ îşi face apariţia un computer, iar povestitorul este aşezat pe un trepied, sugerând funcţii sacerdotale, pythice. Retrǎirea trecutului influenţeazǎ structurarea viitorului. Confesiunea are rol terapeutic şi dezalienator. Dorinţa este „de a mǎ vǎrsa spre exterior cu speranţa cǎ un retur m-ar alimenta din nou cu mine însumi”. Sinceritatea în cele esenţiale ar fi maximǎ: „eu nu pot minţi, de parcǎ aş umbla mereu cu o fantǎ în piept, expus indiscreţiilor”. Iar aceastǎ sinceritate înnǎscutǎ este dovada autenticitǎţii, adicǎ o ambiţie a naratorului, ca şi cum ea singurǎ ar justifica defularea: „în acest moment spectatorii se apropie pe rând şi îmi pipǎie deschizǎtura din piept”. Care va sǎ zicǎ, o autenticitate afectivǎ, nu una descriptivǎ. Omul de pe scenǎ se declarǎ „un contemplator al sentimentului, un narator al sǎu”. De aceea, amintirile lui sunt exacte în ce priveşte simţirea şi suprapuse, mixate când este vorba despre evenimente şi personaje. O analizǎ sufleteascǎ, în combinaţie cu sugestii de cadru. Când este menţionat râul Chitila, în difuzoare se face auzitǎ curgerea unei ape, când decorul este un oraş de provincie, „spectatorii se aflǎ pe munţii din jur la o distanţǎ relativǎ de mine”, când naratorul-copil se strecoarǎ printre blocuri, pe faţa lui „se perindǎ proiecţii cinemascop cu frecvenţǎ rapidǎ”. În cele din urmǎ, naratorul ajunge el însuşi un ecran, iar decorul ia proporţii cosmice. Dintre ingredientele tari face parte şi descrierea interpretatǎ a jocului „şapte pietre”.


Apoi amintirile devin treptat meditaţii asupra feminitǎţii şi a cuplului. Ioana capteazǎ atenţia publicului şi focalizeazǎ memoria actorului-generator de imagini. Dramaticul, tensiunea dintre personaje, face loc aproximǎrilor moraliste: „Femeia nu este un mister. Pentru bǎrbatul iubit este tot atât de abordabilǎ pe cât este de inaccesibilǎ, curvǎ şi virtuoasǎ în mǎsura în care ea doreşte sǎ se considere când una, când alta, cu o alternanţǎ graţioasǎ şi jucǎuşǎ”. Nimic nou aici. Dupǎ cum vedem, afecţiunea de veci a autorului român: insuficienta distanţare de experienţa proprie, insuficienta dilatare şi deformare a ei. Pentru mine, aceastǎ apropiere împiedicatǎ înseamnǎ culturalizare. Ba mai apar şi consideraţii molcuţe, de genul: „Dar eu sunt un romantic întârziat”.

Arevahar respirǎ cu forţǎ datoritǎ altor calitǎţi: concizia frazeologicǎ şi precizia viziunii, „regia” spectaculoasǎ, care s-ar preta la o montare high-tech. Şi filtrarea memoriei este destul de atent supravegheatǎ pentru a nu plictisi cu detalii nesemnificative. Un scriitor de forţǎ, care taie curbele naraţiunii fǎrǎ teamǎ şi ştie sǎ fie spectaculos fǎrǎ sǎ apeleze la teribilisme lexicale ori imagistice. Sobrietatea avangardistǎ, morocǎnoasǎ, dar sensibilǎ şi rostogolind mişcarea scenicǎ ca pe nişte bolovani uriaşi este ceea ce face din Arevahar o carte aparte.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul