Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gargui, o imposibilă poveste de dragoste

        Marius Ghilezan

 


Garguiul e o piatră sculptată, cu figură diavolească, folosită ca streaşină la bisericile catolice. Feudalii considerau că ele protejează  omul de jos de rele, de stihiile naturii. Când am primit cartea cu acelaşi nume a canadianului Andrew Davidson, ştiam despre succesul de peste Ocean. Nu m-a provocat titlul, original, ce-i drept, ci succesul enorm al unui sinopsis, pe baza căruia a obţinut de la o editură americană peste două milioane de euro. În România, s-a organizat o licitaţie pentru drepturile de autor. Peste 20.000 de euro. M-am zbârlit şi am căutat chei de marketing în volumul de succes. Ştiam povestea. Dar nu credeam că scrierea poate fi atât de închegată, minuţios dăltuită, pe marginea unui subiect, în fond, de piatră.


Gargui e drama omului de succes, care crede că nimic nu-i poate frânge ascensiunea. Un personaj fără nume, găselniţă sugestivă a autorului, se bucură de admiraţia femeilor, fiind un porno-star. Tânăr fiind, călătoreşte cu maşina spre o destinaţie neprecizată. La un moment dat, îşi varsă o sticlă de bourbon între picioare, se apleacă să o ridice şi se trezeşte cu roţile în sus, într-o stare: „ce doare ca dracu“. Flama dintre picioare se transformă în incendiu. Arde de viu. Autorul descrie senzaţiile de parcă le-ar fi  trăit. Brusc, cititorul e băgat direct în iad: „Carnea începuse să se carbonizeze de parcă aş fi fost o fleică aruncată pe grătar şi mi-am auzit pielea sfârâind, sărutată de flăcări.” Descrierile sunt macabre. De un realism grotesc. Încă din primele pagini, cartea te prinde. Te ţine în priză. Evident, personajul fără nume ajunge inevitabil într-un spital de arşi. Aici, povestea se lălăie. Prea multe amănunte, descrieri inutile, pasaje plictisitoare despre un mort cu ochii vii. De-abia pe la pagina 80 cititorul este lămurit că organul i-a fost mistuit de foc. Cariera îi e compromisă. Nu înţeleg de ce a trebuit să amâne atât deznodământul. E clar, actorul porno nu-şi mai poate relua meseria. De aici, drama şi disperarea unui personaj conştient. Alte pagini cu prea multe detalii medicale, semn de-o documentare asiduă. În spital, Marianne Enghel, internată în pavilionul de psihiatrie, se îndrăgosteşte de el. Mult prea târziu află şi el de ce i se acordă o aşa de mare atenţie. Femeia îi sponsorizează spitalizarea. Într-un târziu, este externat, dar obligat să poarte un costum de protecţie. Ajuns la casa acesteia, se bucură de întreaga atenţie. Aşa află că femeia este creator de gargui. Şi că dragostea sa dăinuie de şapte sute de ani, când cei doi s-ar fi întâlnit la o mănăstire din fosta Germanie, unde el, fost mercenar, ajunsese tot ars. Dacă prezentul este istorisit de victimă, trecutul este mărturisit de ea, la persoana întâi, sugestivă trecere. Cititorul este plimbat abil între planurile care se intersectează, dar şi printre amintirile care trebuie desluşite. Care sunt semnele care transcend secolele? Cititorul le va descoperi prin plăcerea lecturii. Cartea este un fantasy istoric cu povestiri în stilul Seherezadei. Mulţi au comparat-o cu „În numele trandafirului”, dar nu are acea simbolistică greoaie. Scrierea e directă, continuă şi cu puţine bucle, semn de corectitudine publicistică şi de angajament faţă de cititor. Numai la Rose Tremain am mai găsit un discurs liric atât de captivant. Uşoare comparaţii sau metafore deranjează cititorii dornici de o literatură adevărată: „simfonie a incompletitudinii”, „firmament de stele rubinii”, „grasă ca un balon de apă”.


Editura a plătit 20.000 de euro pe drepturile de autor, dar s-a cam zgârcit la traducere. Cuvinte ca: „aburcat”, „clătărit” nu există în limba română. Substantivarea adjectivului grotesc, repetată, devine supărătoare.


Gargui” împachetează cu fir întins povestea pe mai multe secole. Autorul nu este un magician al literaturii, nu e un pescar de perle literare, ci un profesionist care întinde bine năvodul. Totuşi, am remarcat şi uşoare valenţe literare, prin metafore de gen: „Dumnezeu se foloseşte de excrementele porcilor pentru a-şi face cunoscut mesajul”, „abstinenţa e hamul care îi oferă spiritului o şansă în plus în lupta eternă cu trupul”. Originalitatea multor sintagme este umbrită de deducţia: „Se zice că la 20 de ani omul are o faţă pe care i-a dat-o Dumnezeu, iar la 40 pe cea care o merită”. That is pure Jung! Cel care a avut o adevărată teză cu personna.

Cartea este un întreg. Are 33 de capitole, exact cât călătoria lui Dante în Infern. Merită citită.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul