Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un altfel de avatar (I)

        Constantin Stan

Aflu din ziare că filmul lui James Cameron, „Avatar”, produce depresii. Enorme. Monstruoase. Care duc la sinucideri. O jună, parcă din Constanţa, s-ar fi sinucis după ce a văzut filmul, băgându-ne şi pe noi, românii, în lumea bună a celor ce trăiesc arta ca pe propria realitate. Eu nu am văzut filmul. Aşadar, deocamdată am alte motive să fiu depresiv şi aş avea oricum alte motive dacă mi-aş pune problema să mă sinucid. Maşinăriile alea cu care să străbaţi spaţiul cosmic în căutarea unei planete – aşa cum înţeleg din imaginile care însoţesc reclama filmului lui Cameron – nu îmi produc fiori existenţiali. Cred că îmi sunt suficiente schimbările chinuitoare din propria-mi existenţă (asta înseamnă avatar, nu?) ca să nu mă mai împovărez şi cu altele. În acest context mondial generat de „Avatar” – care, probabil, va doborî toate recordurile la cheltuieli de producţie, încasări, efecte, premii, număr de spectatori şi număr de sinucideri –, o carte cu titlul „Avatarii ale manuscriselor Eminescu” poate trece lesne neobservată. Oricum, nu va produce zguduiri morale de genul celor generate de film. Deşi, spun anticipând concluzia, ar trebui să producă.


Ceea ce ar fi trebuit să fie cartea unei reuşite este o carte mai degrabă a tristeţii, a revoltei înăbuşite: încheierea facsimilării manuscriselor eminesciene a produs o reacţie ciudată a unui om de afaceri din Timişoara, care l-a denunţat penal pe profesorul Eugen Simion pentru risipirea banului public. Volumul coordonat de Eugen Simion ne prezintă cronologic avatariile acestor manuscrise, dar şi chinuitoarea luptă de a fi salvate şi puse în circulaţie pu­blică şi culturală.

Controversele legate de opera eminesciană sunt vechi. Unele întemeiate estetic, altele atârnând de varii interese. Cu totul, simplificând oarecum, controversa se leagă de editarea operei – există apărători ai antumelor, dar există şi susţinători ai postumelor eminesciene. Un fapt, însă, a fost unanim acceptat: laboratorul eminescian ne oferă dimensiunea colosală a preocupărilor, a proiectelor, a culturii poetului. Ediţia Perpessicius, monumentală, ne aşază în faţa unei opere uriaşe ca întindere şi bulversantă prin preocupări. Şi, totuşi, mai era ceva care trebuia să întregească „proiectul Eminescu” – cercetarea manuscriselor. Soarta lor îl preocupă, dramatic, pe Eminescu din 1884: „Iubite Chibici, Nu sunt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu atât că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau îndestul de prost. Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur pentru mine decât oricând. Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot să le revăd” (Dobling, 12/24 ianuarie 1884). După moartea poetului, drumul lăzii cu manuscrise este greu de urmărit, misterios şi suficient de ciudat cât să ne pună pe gânduri. Iată ce scrie Ilarie Chendi: „Doamna L., domiciliată în strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, la care Eminescu stătuse în locuinţă înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav, are cunoştinţă pozitivă, că poetul a lăsat în urma sa mai multe manuscrise, proză şi versuri. Aceste manuscrise, numita doamnă le-a adunat în teancuri şi le-a pachetat într-un geamantan. După moartea lui Eminescu, neştiind cui să se adreseze, fiindcă nu cunoştea rudele lui, doamna L a ţinut la sine încă vreo trei luni mica avere până ce într-o zi au venit trei domni şi, dându-se drept prietini ai răposatului, au cerut să li se predea cărţile şi manuscrisele lui. Doamna L. le-a predat lor, fără a-şi reţine nicio slovă şi fără a mai cerceta dacă aceşti «prietini» erau crezi legali şi autorizaţi sau nu. Ba, buna credinţă a acestei femei a fost atât de mare încât nici de numele «prietinilor» nu a întrebat. Chestiunea e foarte misterioasă” (15 iunie 1899). Nimeni nu a desluşit misterul celor trei prieteni care au luat manuscrisele eminesciene aflate în locuinţa din Ştirbei-Vodă. Doar legând lucrurile, putem presupune că unul dintre ei era Titu Maiorescu care în şedinţa publică a Academiei Române, tri­mite această scrisoare: „De la Michail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocasiuni – multe manuscripte, parte poesii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poesii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în prosă. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află, în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet. Printre manuscripte se află şi două caiete de inscripţiuni la Universitatea Berlin («Anmeldungs-Buch») din anii 1872 şi 1873, şi patru documente cu slove chirilice” (Şedinţa de la 25 ianuarie 1902). În 1908, G. Ibrăileanu se ridică hotărât împotriva publicării postumelor eminesciene, poziţie ce o va reafirma în 1912, deschizând astfel lungul şir al polemicelor generate de moştenirea Eminescu: „...nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa, sub şapte lacăte. Oare Academia Română, înainte de a pune manuscrisele la dispoziţia oricărui burtă-verde, n-ar putea lua câteva informaţii în privinţa intenţiilor şi competenţei lui?“ Rândurile lui G. Ibrăileanu aveau izvor atât în credinţa criticului că postumele nu pot fi publicate fiind un şantier în lucru şi că nici Eminescu nu le-ar fi dat tiparului, dar şi în numeroasele editări cu scop comercial a operei eminesciene. În loc a opri aceste editări amatoristice, N. Iorga va propune un fapt cu adevărat cultural „ediţia integrală Eminescu, care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o poate da decât Academia Română“ (1929).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul