Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Caragiale între mica şi marea contestare (II)

        Gelu Negrea

Făcând un pas înainte de la biografie la opera lui I.L. Caragiale, pătrundem deja în perimetrul Marii Contestări, cum am numit-o în episodul din săptămâna precedentă al acestui articol. În esenţă, ea este structurată pe trei direcţii:


Cea dintâi – primitivă în formă şi nedreaptă pe fond – îmbracă veşmântul josnic, dar lucrativ (Calomniază, calomniază – ceva tot rămâne!) al acuzaţiilor de plagiat. Folosesc pluralul fiindcă au fost mai multe, chiar dacă memoria comună reţine din această afacere promiscuă predilect episodul Năpasta.


Povestea este general cunoscută: în două numere consecutive (noiembrie-decembrie 1901) din „Revista literară” condusă de un discipol al lui Alexandru Macedonski, Th. M. Stoenescu, tânărul publicist Const. A. Ionescu (Caion) pretinde că drama Năpasta reprezintă un plagiat grosolan al piesei Nenorocul aparţinând unui autor maghiar, Istvan Kemeny. Caragiale îl cheamă în instanţă pentru calomnie. La judecarea în fond a cauzei, tribunalul îl sancţionează mai mult simbolic pe Caion, care face recurs şi este achitat. Iniţial, avocaţii săi au recunoscut că atât autorul ungur, cât şi piesa invocată în sprijinul acuzaţiei constituie pure invenţii ale clientului lor, dar, la judecarea în apel a cauzei, recurg la o diversiune, susţinând că Năpasta este, totuşi, plagiată, dar nu după Nenorocul, ci după Puterea întunericului de L.N. Tolstoi. Fine del primo tempo. Dar povestea merge mai departe...


Pus pe liber de „Revista literară”, Caion se mută cu arme şi bagaje la hebdomadarul „Forţa morală” care, aşijderea, gravitează în jurul lui Macedonski. În numărul din 13 ianuarie 1902, onor publicul cititor ia cunoştinţă de Noul plagiat Caragiale-Kemeny: piesa lui Sardou Rabagas este divulgată drept model pentru O scrisoare pierdută. Şi ca să fie tacâmul complet, aceeaşi publicaţie îl mai demască o dată pe Caragiale, autorul comediei D’ale carnavalului, în chip de plagiator al piesei Le Carnaval d’un Merle Blanc de Chivot et Duru.


Desigur, asupra acestor acuzaţii istoria (şi cea lite­rară, şi cealaltă) a pronunţat verdictul cuvenit, chestiunea fiind închisă pentru totdeauna.


...Şi totuşi: după cinci ani, în 1907, „La Revue de Paris”, referind despre mişcarea literară din România momentului, îl remarca elogios pe Caion cunoscut pentru originalitatea sa şi pentru lupta necruţătoare pe care a dus-o în chip atât de magistral şi cu atâta curaj în contra plagiatorilor. Voilŕ!


 


A doua direcţie vizează compatibilitatea dintre opera lui Caragiale şi spiritul românesc. Formulând-o astfel, fac în mod explicit trimitere la celebrul articol al lui N. Davidescu din „Cuvântul liber”/3 august 1935: Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderenţa lui la spiritul românesc. Dar nu numai.


N. Davidescu a inventat o sintagmă memorabilă, penetrantă şi sintetică pentru o problemă preocupantă a culturii naţionale, în amonte şi în aval de momentul formulării ei. Aparent, timpul a lucrat în favoarea lui Nenea Iancu şi împotriva susţinerilor teoreticianului de la „Cuvântul liber”, din al cărui articol posteritatea a reţinut, în primul rând (ca să nu spun exclusiv), titlul. Şi acela invocat cel mai adesea în sens ironic şi minimalizator vizavi de rigorismul etnic inadecvat şi absurd al detractorului fruntaş N. Davidescu. Recitit arareori, dar citat abundent, articolul său a glisat, mai mult sau mai puţin meritat, în accident pitoresc de istorie literară sau, şi mai rău, în mostră de obtuzitate critică.


Că lucrurile nu stau chiar aşa o mărturisesc convingător luările de poziţie din epocă ale unor Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu care îl combat, desigur, pe preopinent, însă o fac plini de deferenţă, de seriozitate şi de respect intelectual. Dacă susţinerile lui N. Davidescu ar fi fost atât de aberante cum suntem noi înclinaţi să decretăm post-factum, litigiul putea fi lichidat scurt într-o baie ucigătoare de ridicol, sarcasm şi zeflemea made in Dâmboviţa. Nu prea s-a întâmplat aşa, cu toate că măcar unul dintre polemişti, Şerban cel Rău, avea o excelentă reputaţie în materie...


Considerând apariţia studiului Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderenţa lui la spiritul românesc un moment de referinţă în receptarea (fie şi ostilă a) creaţiei autorului, un reper al contestării sale din perspectiva ideologiei global-naţionaliste, se cuvine să obser­văm că relaţia lui Caragiale cu românismul era şi înainte de N. Davidescu şi a rămas şi după el o chestiune sensibilă. Nu-mi pare deloc întâmplătoare împrejurarea că vo­lumul Opere, editat în anul 2000 de Academia Română, în colecţia Univers Enciclopedic, de pildă, se deschide cu o Prefaţă a lui Eugen Simion intitulată mai mult decât sugestiv Caragiale şi spiritul românesc. E aici ceva care se situează dincolo de binele şi de răul hazardului inofensiv...


Dacă încercăm să clasificăm poziţiile adoptate în timp de variii preopinenţi faţă de problema (in)aderenţei Grecului la spiritualitatea autohtonă, rezultă două grupuri relativ omogene de combatanţi: intoleranţii puri şi duri şi intoleranţii estetici.


Primii, în vremea lui Caragiale, au fost mulţi; treptat, numărul lor s-a diminuat simţitor şi nici puţinii rămaşi nu se simţeau prea bine.


Cronologic, o primă sub-grupă se constituie din spectatorii anonimi – publicul ofuscat care, la reprezentarea comediilor, a reacţionat zgomotos şi violent împotriva autorului producător de blasfemii antinaţio­nale, zeflemitorului fără moral şi fără prinţip (e vorba, se-nţelege, de principiul reprezentativităţii sociale a personajelor).


Acestui segment nevricos şi cu naturelul etnic peste măsură de simţitor i s-a adăugat o anumită parte (substanţială) a presei care a compătimit vehement alături de iritaţii de serviciu în numele a ceea ce Şerban Cioculescu defineşte ca judecată a simţului comun ultragiat de criticismul de sorginte junimistă al scriitorului. Dar, atenţie: inerţia greoaie a simţului comun este o forţă redutabilă! Procesul de asimilare a lui Caragiale în sistema didactică, în mediile academice şi intelectuale şi în conştiinţa activă a publicului larg a fost unul dificil, a cărui durată s-a întins pe câteva decenii. A contribuit la asta şi o persistentă amestecare a planurilor: reticenţa faţă de privirea deloc amabilă a autorului asupra românismului, dusă până la solicitarea imperativă a interzicerii spectacolelor cu piesele infamate, a avut ca pandant plasarea operei sale într-o zonă axiologică precară. Caragiale n-a fost prizat în epocă în chip de mare scriitor, ca să mă exprim eu cu maximum de eleganţă. Cel puţin nu la nivel macro. Statistic vorbind, a avut puţini admiratori literari. Entuziaşti, dar puţini.


Cei care alcătuiesc a doua sub-grupă a intoleranţilor – nucleul dur – se dovedesc mai rafinaţi, mai subtili şi, în orice caz, mai avizaţi într-ale esteticii. Ei discern adecvat între viziunea preponderent negativistă a creaţiei caragialiene şi valoarea ei artistică. Majoritatea recunosc în Nenea Iancu un autor de prima mână, talentat (Moličre al nostru, după cum concede Pompiliu Eliade), care însă – ghinion! – are o mare problemă cu spiritul românesc. Băiat bun, dar cu lipsuri, cum ar fi spus un coleg al lui Caragiale, prozator şi dramaturg din care n-a mai rămas, iată, decât un titlu adunat pe-o carte...


Cine ni sunt detractorii, aşadar?


B.P. Hasdeu, în raportul defavorabil prezentat în şedinţa de lucru a comisiei pentru atribuirea Premiului Academiei, subliniază tendinţele antinaţionaliste ale dramaturgului, înclinat să evidenţieze din întreaga societate românească numai tipuri imorale. Comparaţia cu un autor total uitat (în sine minimalizatoare) include o circumstanţă agravantă asezonată cu parfumul de rigoare antisemit: Întreaga opinie publică românească s-a indignat când Brociner a persiflat în Nunta din Văleni pe români; diferenţa dintre Brociner şi Caragiale este numai aceea că cel dintâi e jidan, al doilea – român. Fără comentarii.


Dimitrie A. Sturdza, lider liberal şi, în mai multe rânduri, ministru, se răsteşte, pur şi simplu, la autorul Scrisorii pierdute (Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea!), învederând că el, unul, este, atât ca român, cât şi ca membru al Academiei, împotriva premierii ponegritorului, pentru că înaltul for nu poate încuraja un infam care prezintă poporul nostru într-un mod nereal şi neadevărat (...) ceea ce poate contribui la corupţiunea lui. A boborului, care va să zică...


Eugen Lovinescu depune şi el, în Istoria civilizaţiei române moderne, delicata sa ofrandă pe altarul crucificării lui Caragiale pe motive de inaderenţă la..., notând în treacăt, dar dirimant, că opera sa nu are rădăcini în humusul etnic al poporului român.


Preocupat de sănătatea sufletească a acestui neam, Constantin Banu înfierează într-o conferinţă ţinută la Ateneu în 1927 pe cei care oferă neamului respectiv – eroic, plin de pilduitoare însuşiri sufleteşti, în care seva vieţii urcă exuberantă – o hrană spirituală de sens contrar, indigestă şi condamnabilă: negaţiunea sub toate formele ei, de la deznădejdea nimicitoare a lui Eminescu până la râsul dizolvant al lui Caragiale.


Contemporani cu C. Banu, corifeii generaţiei intelectuale din jurul anilor ’27-’30 îi pun în seamă autorului cam aceleaşi culpe, ba încă într-un limbaj chiar mai vi­rulent. Nici Eliade, nici Noica, nici ceilalţi nu văd cu ochi buni ideologia sa critică de care se delimitează, opunându-i curentul creator reprezentat de Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan... (apud Eugen Simion).


Pentru Petre Pandrea, caragialismul echivalează cu ironia iresponsabilă, paradoxul ieftin, irespectul valorilor absolute, o stearpă logică (...), un criticism (împins) până la absurd. Mai mult, el îi reproşează lui Caragiale că nu are conştiinţa responsabilităţii scrisului şi a acti­vităţii publice.


Imperativul cioranian al schimbării la faţă a Româ­niei vizează, mai mult sau mai puţin explicit, România lui Caragiale, chiar dacă eseistul extrapolează viziunea acestuia la scară istorică, resimţind-o ca pe o damnaţiune metafizică. România nu-i o ţară tragică. (...) Românul îşi zeflemiseşte propria condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă. M-a revoltat totdeauna absenţa dramatismului în trăirea destinului nostru, m-a durut această indiferenţă spectaculară, acest perspectivism exterior..., scrie Cioran, iar sunetul diatribei sale ne gâdilă urechea într-o manieră binecunoscută. Temă cu variaţiuni, cum ar veni...

Se remarcă însă şi o radicalizare a discursului; escalada acuzaţiilor ia proporţii: de la simpla acuzaţie de defăimare la iresponsabilitatea intelectuală şi civică şi la invectiva metafizică e, orice s-ar spune, un progres sensibil.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul