Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trădătorul fraţilor Arnăuţoiu a fost tot timpul liber

        Sorin Lavric

 


Doamnă Ioana Arnăuţoiu, sunteţi fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop, iar locul în care v-aţi născut a fost grota de la „Râpele cu brazi“, adăpostul în care s-au ascuns în ultimii patru ani (1954-1958) partizanii de la Nucşoara. Puteţi să-mi descrieţi circumstanţele naşterii? Cine a asistat-o, în calitate de moaşă, pe mama dumneavoastră?


Mama mea nu a fost asistată decât de tatăl meu, care a trebuit să „înveţe” ce trebuie să facă într-o asemenea situaţie. Marina Chirca, una din cele mai devotate sprijinitoare ale grupului de partizani din Nucşoara, astăzi încă în viaţă (are 94 de ani), ar fi trebuit să o ajute pe mama să nască. Dar, în ultima clipă, tata a hotărât că era extrem de periculos ca ea să vină la Râpele cu brazi; dacă ar fi fost urmărită de Securitate, părinţii mei ar fi putut fi arestaţi fără nici o posibilitate de împotrivire. Aşa că, după cum este consemnat în anchetă, a întrebat-o pe Marina Chirca ce trebuie să facă într-o asemenea situaţie şi s-a descurcat singur, cum a putut. De altfel, Marina Chirca, în calitate de martor în lungul proces prin care am redevenit fiica părinţilor mei naturali, a declarat printre altele, în faţa completului de judecată care a audiat-o, ce l-a învăţat pe tata să facă; la sfârşitul mărturiei ei, procuroarea prezentă avea lacrimi în ochi.


 


Deschizând cartea pe care aţi publicat-o de curînd la Editura Vremea (Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu şi grupul de la Nucşoara, 2009), atenţia mi-a fost atrasă de fotografiile de la sfârşitul volumului. Sunt de o expresivitate atât de directă, ba chiar atât de dureroasă, încât, privindu-le, mi-am spus că oamenilor acelora ar trebui să le facem un portret mult mai detaliat decât cel care reiese din paginile cărţii. Vă rog să vă opriţi asupra principalilor luptători din grupul condus de Toma Arnăuţoiu. Cine erau şi ce viaţă au dus ca partizani?


Şi mie mi s-au părut fotografiile extrem de expresive; de aceea, în luna noiembrie, am şi făcut expoziţia de fotografii şi documente la Muzeul Ţăranului Român. Acolo unde am găsit fotografii dinainte de 1949, anul în care s-a format grupul şi au plecat în munţi 16 oameni, le-am alăturat, tocmai pentru a putea fi comparate, expresiile fizionomiilor. În cazul lui Toma Arnăuţoiu, de exemplu, fotografiile din anii ’40, când era elev la Şcoala de ofiţeri de cavalerie, sunt grăitoare pentru personalitatea sa: hotărât, curajos, cu o anumită blândeţe în privire, încrezător. În fotografia de la arestarea făcută la Securitatea din Piteşti, după data de 20 mai 1958, vedem un chip marcat de greutăţi, aproape năucit de cele ce s-au putut petrece la arestare, probabil doborât sufleteşte de trădarea comisă de o persoană pe care o cunoştea de o viaţă şi, sigur, îngrozit de ce urma să se întâmple cu cei din apropierea lui şi cu propriul lui copil, de numai doi ani. Mai există o fotografie în dosarul său de penitenciar şi mai tulburătoare, făcută în 1959, înainte de execuţie, după ancheta care a durat aproape un an şi după condamnare, unde chipul lui este îmbătrânit şi fără speranţă.


Petre Arnăuţoiu, fratele mai mic al lui Toma, avea în 1949 doar 23 de ani; era un om înstărit, tată a doi copii. Nu făcuse nici o zi de armată şi nu luptase pe front. Foto­grafiile sale ne arată un chip parcă împăcat cu soarta. Unul din cele mai dramatice destine este cel a lui Titu Jubleanu; ţăran înstărit din Nucşoara, „chiabur” cum li se spunea celor care, prin hărnicie şi pricepere, aveau gospodării mai pricopsite, a venit în grupul de partizani împreună cu soţia sa, Maria, şi fiul său Constantin. Pentru el, ca şi pentru alte familii mai înstărite, cum erau familia Elisabetei Rizea, a preoţilor Ion Drăgoi, Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu, a învăţătorilor Al. Moldoveanu, Gh. Popescu ş.a., comunismul instalat cu brutalitate însemna pierderea micilor proprietăţi pe care le aveau, înlăturarea ordinii şi a ierarhiilor de valori în care trăiseră de generaţii, prigonirea lor şi a familiilor lor.


Titu Jubleanu a fost arestat în 1951 după ce, într-o ciocnire cu trupele de Securitate, soţia sa Maria a fost omorâtă. Doar fiul lor a reuşit să scape cu viaţă şi să fugă la adăpostul fraţilor Arnăuţoiu; va muri la 20 mai 1958, în ultima confruntare cu trupele de Securitate, când au fost arestaţi Toma şi Petre Arnăuţoiu şi au fost somaţi să se predea cei doi adulţi rămaşi în ascunzătoare. Maria Plop a coborât pe o scară de frânghie cu copilul în braţe. Constantin Jubleanu a refuzat însă să se predea, a deschis foc şi a fost împuşcat mortal. Chipul tatălui, Titu Jubleanu, atât de luminos într-un portret de familie, poate ultimul care a supravieţuit percheziţiilor, pare însăşi expresia cutremurătoare a durerii în fotografia făcută de Securitate la arestarea lui. Sunt pline de expresivitate şi fotografiile Mariei Plop; cea de dinainte de plecarea în grup ne înfăţişează un chip luminos, plin de zâmbet. Chipul ei de la arestare, deşi avea numai 29  de ani, este aproape emaciat şi marcat de privaţiunile îndurate timp de mai bine de 9 ani.


   


Revin la o fotografie din carte, cea a lui Constantin Jubleanu. Încovrigarea mâinilor sale atunci cînd i-au coborât cadavrul din grota de la „Râpele cu brazi“ nu are cum să nu te impresioneze. Cum credeţi că a sfârşit? Jurnalul rămas de pe urma lui e singurul document scris de mâna unuia dintre protagoniştii rezistenţei de la Nucşoara.


Toţi membrii grupului au lăsat pagini scrise. ştim asta pentru că au fost acuzaţi în proces de acest lucru. Jurnalul ţinut de Constantin Jubleanu descrie condiţiile în care au supravieţuit partizanii după ce jumătate dintre ei au fost arestaţi sau au părăsit grupul nemaiputând suporta condiţiile foarte grele. Privind fotografia cadavrului său, cred că a murit împuşcat de trupele de Securitate. Poziţia mâinilor pe care o aminteaţi pare să indice că ţinea arma cu care a deschis focul şi a fost lovit de gloanţele care l-au ucis.


 


Anchetarea fraţilor Arnăuţoiu, la Piteşţi şi apoi Jilava, a durat aproape un an. Îndrăznesc o întrebare naivă până la infantilism: credeţi că depoziţiile pe care le-au făcut s-au datorat torturii la care au fost supuşi? Ce detalii v-au sărit în ochi în conţinutul acelor mărturii?


În afara documentelor în care sunt descrise torturile, nu am găsit alte indicii  referitoare la maltratarea celor arestaţi; dar mi-a reţinut atenţia durata anchetelor; cele mai multe procese-verbale de anchetă menţionează ora începerii şi ora încheierii anchetei; sunt procese verbale care au doar câteva pagini, deşi ancheta a durat 6-7 ore. Au fost şi anchete de 10 şi chiar 17 ore. Ce se putea întâmpla într-o asemenea perioadă de timp?


 


Mai există azi grota de la „Râpele cu brazi“? Când încerc să-mi închipui cum au trăit în acel spaţiu redus cinci oameni, dintre care unul aţi fost dumneavoastră, mă trec fiorii. Vorbiţi la un moment dat în carte de „condiţii inimaginabile“. Cum erau acele condiţii?


Grota a fost dinamitată după arestarea fraţilor Arnăuţoiu şi a Mariei Plop; a mai rămas totuşi o mică parte din ea; în filmul Luciei Hossu-Longin, din seria de reconstituiri istorice, scena arestării a fost filmată chiar în acel loc, cu ajutorul echipei de salvamontişti de la Nucşoara.   


 


Arnăuţoii ştiau de Ogoranu? Dar Ogoranu de ei? S-au întâlnit vreodată în munţi?


Fraţii Arnăuţoiu ştiau de existenţa unui grup de rezistenţă pe celălalt versant al Făgăraşului; nu cred că ştiau şi numele celui care îi conducea, pentru că, în puţinele referiri pe care le fac în anchete, îi numesc „ardelenii”. Nu s-au întâlnit niciodată; Toma Arnăuţoiu a fost extrem de prudent şi nu a dat curs mesajelor transmise de Ion Gavrilă prin ciobanii de la stâne, pe care îi cunoşteau membrii ambelor grupuri. Cred că prudenţa lui a devenit extremă după ce şi-a dat seama că, pentru a-i captura, Securitatea trimisese pe munte trei agenţi care spuneau ciobanilor şi celor pe care îi întâlneu că sunt un grup de partizani. Cei din Grupul Gavrilă i-au întâlnit şi au reuşit să scape cu viaţă, unul dintre falşii partizani, Motrescu, mărturisindu-le că fuseseră trimişi de Securitate.


 


Există un detaliu dureros în destinul fraţilor Arnăuţoiu: au fost prinşi în urma unei trădări, dar o trădare care a luat o formă curat românească. E întristător să vezi cum nişte luptători care nu au putut fi dovediţi în luptă directă au fost înfrânţi prin viclenie. Ce ştiţi despre trădare şi trădător?


Cel care i-a trădat, după ce i-a ajutat timp de ani de zile să supravieţuiască, fost coleg de şcoală cu Toma Arnăuţoiu, se numeşte Grigore Poenăreanu. A fost şantajat şi racolat de Securitate. El este cel care, la ultima întâlnire pe care a avut-o cu fraţii Arnăuţoiu, veniţi să ia de la el alimente, a pus în ţuica cu care a insistat să-şi cinstească musafirii un somnifer foarte puternic, pe care îl primise de la ofiţerii de securitate cu care colabora. Şi-a îndeplinit misiunea şi nu a fost niciodată arestat.


 


Revin la familia Jubleanu, un neam de martiri care a fost, literalmente, stârpit de comunişti şi a cărei memorie trebuie întreţinută în aceeaşi măsură ca cea a familiei Arnăuţoiu. Cum a pătimit capul acestei familii, Titu Jubleanu, după ce a fost arestat de Securitate?


Titu Jubleanu a fost anchetat cu brutalitate şi ştim asta de la Ion Ioanid care povesteşte în cartea sa Închisoarea noastră cea de toate zilele că l-a întâlnit pe Titu Jubleanu în penitenciarul de la Piteşti şi cum acestuia i se smulseseră dinţii cu un cleşte de scos cuie. Titu Jubleanu a fost dus pe munte să arate locurile unde se găseau ascunzătorile, iar Securitatea a ridicat alimentele găsite, lăsându-i pe partizani, practic, fără hrană pe timpul iernii 1951-1952. Apoi a fost condamnat  la 25 de ani de închisoare. După capturarea fraţilor Arnăuţoiu a fost rejudecat pentru aceleaşi fapte şi condamnat la moarte, fiind executat o dată cu ceilalţi 15,  la 18 iulie 1959,  la Jilava.


 


Câtă ostilitate şi cât sprijin aţi întâmpinat în efortul de a cultiva amintirea luptătorilor de la Nucşoara?

Iniţial, m-am lovit de ostilitate peste tot. La asta a contribuit şi lipsa unor legi care să  permită accesul la documente sau care să vorbească în termeni tranşanţi despre ce s-a petrecut în perioada comunistă şi ce a însemnat regimul comunist în România; dar poate şi un mecanism defensiv al celor mult prea mulţi care s-au pretat la compromisuri. Treptat, ostilitatea s-a atenuat pe măsură ce s-au făcut programe de televiziune, s-au publicat cărţi şi documente despre perioada comunistă. A început să fie tot mai evident că stalinismul practicat sub Gheorghiu-Dej, când s-a produs practic decapitarea societăţii româneşti, când au fost anihilate partidele politice democratice şi întemniţaţi sau îngenunchiaţi toţi cei care puteau reprezenta o opoziţie, inclusiv în lumea satelor, a fost în multe privinţe mai brutal şi mai definitoriu decât aberantul naţional-comunism instaurat de Nicolae Ceauşescu, la care ne raportăm, în general, astăzi. Altfel, în esenţă, cele două perioade nu se deosebesc. Sper însă că ostilitatea, indiferent dacă este cauzată de ignoranţă sau de alte motive, se va atenua. Am apreciat faptul că, la Nucşoara, consiliul local a recunoscut că familia Arnăuţoiu a reprezentat ceva în istoria comunei, dând şcolii generale numele tatălui meu şi căminului cultural pe cel al bunicului meu, Ion (Iancu) Arnăuţoiu. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul