Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tovărăşica şi Supleantul

        Magda Ursache

Petru Popescu este propriul PR: unul zdravăn, abil, tenace, iar know-how-ul nu l-a deprins īn SUA, ci īn Romānia ceauşistă. La noi, īn RSR, a īnvăţat tehnica şi strategia promovării, aici s-a adaptat la... necesităţi istorice, supradotat fiind cu al 6-lea simţ, al descurcatului. Reflexele, eficiente īn totalitarism, s-au dovedit rezistente şi peste ocean. Nonconformist cīt să rămīnă agreabil Puterii, P. Popescu a răspuns oportun indicaţiilor de la vīrf, ca să fie inclus ca supleant īn Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist. Motivaţia: prozator popular. Un fragment de roman publicat de revista „Luceafărul” trecea din mīnă-n mīnă; lumea īl oprea pe stradă să-l gratuleze.


Moment ’68: Puterea se cam săturase de dogmaticii stalinişti Megafiţa (sobrichet Labiş pentru Mihai Gafiţa), de Megavitner, de Megamoraru, de Megarăutu şi de arta stahanoviştilor literari. Programase un simulacru de liberalizare, dīnd drumul la ceva „varietate a stilurilor”. Ceauşescu nu mai dorea dirijism brutal, ca-n vremea Dej, ci „coperări”. Proiectul avea nevoie de tineri cu potenţial şi cu popularitate. Īntr-un cuvīnt de lemn, corespunzători.


Pe ambiţiosul „scriitor al tineretului” l-am cunoscut īn redacţia „Cronicii” vechi. L-am comparat cu un pui de rechin, cu dinţi ascuţiţi şi parcă prea mulţi. A venit īnsoţit de o femeie superbă, alta decīt la compańerita, tovărăşica Zoia Ceauşescu. Călca elastic şi decis. Ce suspensii are băiatul ăsta!, mi-am zis, văzīndu-l īnaintīnd cu ghetele lui enorme, Insulated, spre uşa deschisă larg a redactorului-şef: un propagandist de linia īntīi, cu sarcini importante īn „activul” ziariştilor „pe externe”, nu era de ţinut īn anticameră.


P.P. obţinuse acces la „Romānia piscurilor” cu-n pix-minune de reporter socialist. Ce i se cerea? Să acopere gunoiul, lada cu gunoi a dictatorului. Utiliza ca-n lagăr (mă refer la cel estic) minciuna sinceră, oxi­moron pentru generaţia postdecembristă, nu şi pentru cei care au trăit (şi murit) epoca de aur Ceauceaşcă. La manifestaţii, īn pieţe, se striga: „Romānia, Ceauşescu şi poporul!”. (Am şi eu īn urechi - o mai am - pronunţia Ceau: popooorhul). Un poet īşi adjudeca „iniţiativa” de-a fi alăturat cele trei vocabule pe scena Naţionalului ieşean. Scriitorii īl minţeau care mai de care pe mult stimatul şi mult iubitul, īn fapt mult detestatul, că-i un „iluminat”, un om care se naşte o dată la o mie de ani. Iar Secretarul General īmpărţea indicaciones preciosas (īn limba lui Castro), richtuind, richtuind. Cizmar de creiere. Atunci bine primit internaţional, indicaţiile le-ar fi vrut date şi īn afara graniţelor, pe planeta īntreagă.


Īn ritm cu Zeitgeist-ul, Petru Popescu īnţelesese că totu-i cum te vinzi, şi anume „la preţul de sus al pieţei”. Teorica asta o pune īn romanul Supleantul (Curtea Veche Publishing, Ed. Jurnalul, 2009) īn gura prietenei Luminiţa, care īi apare-n vis să-l orienteze just. Nu c-ar fi fost nevoie: „zeul īntre blocuri” pricepuse repede şi bine cīt de căutate erau laudele profesionalizate, personalizate. Iată cum īşi esprimă aprecierea īntr-un portret al Titanului din Carpaţi, portret inserat nu se ştie de ce īn roman:


Ochii lui strīnşi şi īnfundaţi īn orbite sīnt ochii da­cului de la cīmpie, păgīn, sărac, tribal, īncrīncenat de sărăcie şi de vecinătatea cu o Romă mereu mai bogată şi mai puternică (p. 129-130).


Aparatul avea obsesia dacilor; Ion Iliescu o are şi acum, vorbind, īn ce crede a fi engleză, despre „ză dacs come from ză tracs”. Eu, una, cred că P.P. a contat prea mult pe farmecul său, pe uşurinţa īn a-i seduce pe cititori dacă le-a servit această mostră din admiraţia pentru „atoategīnditorul”, ca luată din omagiile voluminoase ale USR.


Pe vechi, ca şi pe nou, vizibilitatea īi dă putere scriitorului: „fiica lui mă citea”. Zoia īi cere să devină omul de bine al preşedintelui: Tu poţi să mă ajuţi să īl ajut, mascīndu-şi interesul erotic prin cel politic. P.P. acceptă flirtul (ideologic). Era deja „angajat”. De ce n-ar fi dorit şi o angajare „supt” Zoia? Aroma afrodisiacă emanată de fata deloc răpitoare, mai degrabă genul comun, era chiar a Puterii: Politicul poate fi şi el erotic, ori (sic!) vrăjitoarea asta mică l-a transformat īn erotic, aşa, stīnd cu mine īntr-o seară īn Cuba, īntre doi palmieri.


Chiar şi violenţa Puterii poate fi atractivă. Era dezgustat P.P. de eventuala intrare īn familia Ceauşescu? I-a fost teamă să ceară mīna fetei Īmpăratului Roş? Mai degrabă era īnfricoşat că va fi sedus şi abandonat de capricioasa fiinţă. „Vei fi gigolo politic”, i-a zis Radu Popescu-tatăl. „Ce te faci dacă cazi īn dizgraţie?” Or, P.P. nu se voia răsturnat din şa.


Scenaristul şi-a adjudecat rolul victimei, căreia - vai! - i s-a băgat Puterea īn viaţă şi īn pat (p. 72). Aşa şi-a construit tragodia, īn varii emisiuni, focusat de Ion Cristoiu, de Cătălin Ştefan, de Turcescu, de Delia BAlaban etc. Adevărul e mişcat, ca o fotografie făcută de o cameră delabrată, cu diafragma reglată prost. Īn realitate, P.P. trecuse de la o vīrstă mică bariera spre autoritate. De trotineta UTC īntru īnaintare uzase vrīnd s-o facă. Se simţea binişor īn cămaşa de ideolog.


Ce-i drept, notaţia despre scaun este exactă: Nu se mulează el la trupul meu, ci eu la al lui: scaun comunist. Deschis e recunoscut şi calculul pragmatic. Cultură-conjunctură e rimă mare, nepieritoare: O să-mi fie mai uşor cu alte cărţi, la secţie. Nu i-a pus nimeni sula-n coastă, īn expresie ioniliescă, să scrie Raport (utecist) despre presă, cu laudatio la nea Pingelică. Lauda i s-a părut josnică şi normală, ca să-l citez.


Relaţia scriitor-Putere am considerat-o temă-turnesol, iar relaţionarea intelectual-duplicitate nu-i de ocolit. Mă irită, recunosc, oportunismul, aşa cum mă reconfortează cei surzi la ispite. Caut exemple de verticalitate īn toate zările şi le aflu, deşi, plecăciunea capului (cronicar) fiind folositoare īn interes propriu, se practică mai abitir decīt rezistenţa. P.P. numai inocent nu-i. N-a vrut să observe că şurubul se strīnsese urīt după Tezele din iulie ’71. S-a „angajat” şi mai plenar, cu şi mai multă abnegaţie īn educarea tineretului, intrīnd īn rīndurile dese ale uzurpatorilor iubirii fireşti de ţară: Dulce ca mierea e glonţul patriei!


A īncercat vreo ripost㠄tīnărul de talent”, cum singur se etichetează? Nici vorbă! Īn Raport, exersa stilul Păunescu: laudă-şopīrlă, laudă-critică, laudă groasă-cerere-laudă şi mai groasă. Iar „crăngănitul corbului” īi suna armonios după ce publicase cartea īntr-o editură est-germană. (Īn acel perimetru, Bertold Brecht se lăsase folosit de Putere, cu ce profit: Şi ştiţi că-i dispreţuiesc pe oamenii al căror creier nu este īn stare să le umple stomacul.) De unde şi replica dură a lui P.P. īn apărarea Tovului Suprem, dată unor nemţi care-l interpelaseră: Ceauşescu vampyr, nicht?, cu  trimitere la Decretul 770, interzicīnd avortul şi omorīnd femei pe capete. Pentru că alesese zwischen Macht und Ohnmacht, putea să-şi cumpere „gume” (prezervative) „cam de 300 de mărci” din farmaciile est-berlineze.


P.P. ar fi putut şti (de la Julien Benda et alii) că scrii­torul trebuie să se ţină de o parte de trebi publice, să se abţină de la a sluji doctrine politice; īntre politică şi morală nu-s sentimente prea nobile, mai ales īntr-o ţară unde „Securitatea īşi asumă rolul sondajelor de opinie”, cum glumea prietenul Călin, corectorul. Numai că meseria de scriitor e riscantă īn cazul rebelilor. După ce dă ortul UTC-ului şi literaturii de propagandă, dă ortul şi unei „relaţii chinuite” cu Zoia. Dragoste comandată ca un articol de fond pentru „Scīnteia” mică. Zoia vrea autograf pe Prins şi-l prinde īn mreje. P.P. se lasă dominat/controlat ca bărbătuş. Ea, nu el, des­chide partida dăruindu-i un disc şi idila continuă sub tabloul lui Giorgione, „Venus dormind” (1510, vă rog!), la şosea, īn lift, īn Restaurantul „Vraja mării”. Acolo, scrii­torul tineretului o sărută pe fiica puterii, fumegos şi lung (p. 142). Petru nu prea ştie ce simte pentru Zoia, dar se roteşte īn jurul ei ca un cocoş de munte. Convins/neconvins. Nu mai era vremea Licăi Dej care, dacă n-o doreai, te convingea. Zoia īl atrage.


Obsedat de cuvīntul vertical, lui P.P. i se pare că, dacă n-o sună el, e chestie de verticalitate. Să cheme femeia! Trece īn defensivă, dar cedează rapid presiunii telefonice. Promisiunile de īntrajutorare reciprocă īncep să funcţioneze. Zoia īl anunţă că l-a propus/numit īn grupul de presă care-l va īnsoţi pe Ceauşescu īn America Latină. Să nu fi acceptat? Lumea se vede altfel din helicopterul ştabilor ori din avionul nou-nouţ Boeing şapte-zero-şapte al şefului statului. Īn paranteză fie spus, ce asemănătoare sīnt mijloacele Puterii de a-i capta pe intelectuali! Avionul prezidenţial e unul dintre ele. Marea ispitire e mai dulce decīt mierea şi decīt glonţul patriei la un loc, discursul lui Băsescu īţi pare lacrimă, nu alta.


Gīndul la derivă etică, la prostituţie nu-i bīntuie prea des pe „vīnzătorii de sine”, cum īi numeşte Paul Goma. Partea īncă trează şi autonom㔠a eului nu temperează zelul lui P.P. īn a produce  nenumărate reportaje neīntīmplate (ce găselniţă de pragmatie!) despre lunga vi­-zită fierbinte īn America Latină, spre uluirea mută a īntregului grup de ziarişti, P.P. face „totu”. E o machine ŕ ecrire. Cuvintele par a ţīşni singure din maşina de scris Olivetti, dar de aniversare de la Zoia, ca să īnlocuiască roşia Zvezda a tatălui Radu Popescu. Olivetta juisează singurică, prezentīndu-l pe Ceau ca pe unicul gropar al capitalismului. P.P. ştie să laude percutant şi dinamic. Se impune, exact cum īi cere Toava Elena Tovului Nicolae, cu voce răstită: „Te-ai impus/ Nu te-ai impus” e binomul cu care califică/de-califică Elena actele interne şi externe ale Ceauşescului.


Supleantul īşi face datoria īn exces īn Cuba lui Castro, īn Costa Rica, īn Venezuela, īn Columbia, īn Peru, pīnă-n graniţa cu Chile, unde Ceauşescu e oprit de debarcarea tovarăşului nostru Allende.


Give me more! Lui P.P. i se dublează diurna, doar munceşte dublu. Personalităţile bine delimitate de Pu­-tere au plătit din greu; aliniaţii au fost plătiţi la greu. For whom the Bell Tolls, Papa Popescu? Cum pentru cine? Pentru preaputernicul zilei, care a īnnoit şi īnnoieşte totul īn jurul lui, cum formulează cu ironie şi nu prea fanul lui Hemingway. Ce scrie? Că tovul e un avangardist al stīngii anilor treizeci, un „modirnist”, īn pronunţia adulatului destul de mirat de calificativ. Limba de lemn funcţionează perfect: vom īnfăptui, dar şi vom combate, (ne) vom ridica... P.P. īndrăzneşte să-i sugereze lui Ceau că ar trebui să se ducă īn Chile, să-l ajute „pretineşte” pe Allende. Poate să-i şi moară alături, umăr īn umăr. Recunosc, ar fi fost o idee bună să fie īmpuşcat īn ’71, nu īn ’89.


Give me more! Pe compańerita, cum o alintă, duios, cubanezii, il supleante o cunoaşte „intim şi de neuitat”. Are cinismul de-a face dragoste cu fata Puterii (să-mi satur bărbăţia cu o pradă caldă) īntr-o crevasă andină, deşi ştia că o va părăsi şi īncă dormind, ca Venus a lui Giorgione. Calcă pactul de īndrăgostiţi: vorbeşte numai ca să spui adevărul, adevăr sau tăcere, cīnd e chestionat de Zoia dacă vrea să fugă. Cu gaşca era sincer: O să ieşim de aici. Evadează din Peru pe un pod de liane, ca un perfect acrobat (īnvaţă să se mişte īn ritmul punţii mobile), după ce comparase traiul din Cuba, unde femeile făceau sex pentru o pereche-două de chiloţi ori de ciorapi destinaţi bărbaţilor lor şi din Venezuela, cu raiul ei gastric şi tipografic.


La ce foloseşte şi ce preţ are scoica fără perlă īn ea?, sună un proverb arab. Perla Zoia romānă se desfăcuse şi era goală. Petru o lasă - cavalereşte - prizoniera fa­miliei. Tu ai libertate, eu nu am, suspinase prinţesa roşie, după o discuţie care mi se pare improbabilă (Dar eşti a lui, nu eşti a ta), cīnd o sfătuise să iasă de sub tutela tatălui (ne)bun şi să trăiască independent. De alt­fel, P.P. dă o mulţime de dialoguri ca avīnd suport real. Nu-l cred.


Supleantul se desprinde de matcă, declarīnd că singura lui ţară e scrisul, că scrisul e „everything”, c㠄viaţa e cuvinte”, că vrea să cucerească lumea largă prin scriitură; chiar existenţa de „povestaş” īntr-un trib indian fiind mai tentantă decīt cea din „ţara de origine”. Asta īn zise. Īn fapte, pisarul socialist şi-a cīntărit bine şansele sociale. A socotit că īnălţimea (declarată - 1,85 m) l-ar īmpiedica să ajungă de-a dreapta tatălui - piticul peltic. Mai era şi grija ca Zoia să nu devină urīciunea de Elena. Tovarăşa, cu cocurile ei tapate (īn coc locuia o tovarăşă, ca s-o parafrazez pe Hertha Müller), era se-­ve­ră şi īmbufnată cu el, intuind, pesemne, pericolul pentru fata ei crescută cu mult puritanism muncitoresc şi numită Zoia, după Kosmodemianskaia, mo­delul comsomolist. Aşa a şi fost: umilinţa sfīrşitului relaţiei a dus-o pe Zoia īn pragul depresiei.


Īl lăsăm pe nebun să ne stea īn frunte pentru că ne spune că sīntem romāni, romāni, romāni?, īntreba scīrbit P.P., convins că patriotismul e imposibil (de practicat) sub regim comunist. N-or fi „practicat” patriotismul eroii-martiri ai temniţelor? Ca tatăl personajului cu cea mai multă carne, Luminiţa, condamnat la muncă silnică 15 ani şi mort la Aiud? N-or fi „practicat” patriotismul rezistenţii, cīţi au fost ei, cu adevărat verticali? Ana Pauker i-a propus lui Gh. Brătianu expatrierea. Al. Rosetti i-a adus paşaportul semnat de ministresă. A refuzat oferta Pauker („Mă numesc Brătianu”) şi a murit la Sighet. Numai că lui P.P. īi e străină ideea de sacrificiu. Conform autocenzurii corect-politice, trebuie să consideri sacrificiul mit nesănătos. Cu Zoia merge īn Machu Picchu să vad㠄cuibul condorilor” - unde s-au sinucis nevestele cu copiii lor şi preoţii ultimului īmpărat Inca. Fusese torturat pīnă-n moarte de spanioli, să le spună unde se afl㠄cuibul”, după legendă, din aur. P.P. nu īnţelege de ce au ales, īntre trădare şi automasacru, moartea: De ce v-aţi luat viaţa? De ce n-aţi fugit? De ce n-aţi trăit?. Şi-i evident că nu găseşte răspunsul. Vom muri şi vom fi liberi a fost soluţia tinerilor eroi, strigată īntr-o noapte de decembrie, 1989.


Pentru un roman visat de autorul lui vreme de 30 de ani (dar scris īn 6 luni) Supleantul e cam subţire. P.P. a cedat literaturii de consum, săracă īn expresie. A tipărit o carte pe īnţelesul tuturor, lesne de citit īn metrou. Fiind sigur că pe americani nu-i intereseaz㠄tema libertăţii”, care ar fi „temă romānească”, supleantul rătăcitor se īntoarce spre vechiul  public pierdut. Socoteala din Beverly Hills nu se potriveşte cu cea din Romānia. Avem vreo două milioane de „fugiţi”; de şomaj, de sărăcie, de traiul estic. „Zidul” care nu-i lăsa afară (citiţi Ceauşescu) a fost doborīt de destulă vreme. Ce face acum generaţia care s-a recunoscut īn Prins, care a făcut coadă pentru romanele lui din anii ’68-’73? Nu mai crede demult īn lacrimi. Iar P.P. este expatriatul din proprie voinţă, nu ca Paul Goma, nu ca D. Ţepeneag, nu ca Dorin Tudoran...


Oportunitatea Tucă, a succesului de tiraj nu trebuia scăpată. Supleantul e carte de colecţie „ochei” (tic verbal popesc), īnsă nu-i defel cum citim pe coperta a patra, „o superproză modernă”. Scriitura din Prins a fost odată ca niciodată. P.P. deschide „geamantanul memoriei” cu bomba-n el, idila cu Zoia, dar bomba nu explodează. Cuplurile televizuale Mihaela Rădulescu-Oţil, Bahmu-Prigoană, Iri-Monica Columbeanu sīnt greu de concurat de cuplul Tovărăşica şi Supleantul, deşi P.P. deţine toate trucurile unui ciné-roman. Geamantanul geme de cuvinte, dar nu atīt de vii cum le laudă emitentul. Nu „mişună de viaţ㔠cīnd le atingi cu ochii de lector. Sīnt chiar banale, obosite, plate. Bref, comerciale: cuvinte marfă, de consum. Mesteci, īnghiţi, elimini.


„Marii scriitori se exprimă scurt şi complex”, asertează Popescu la Turcescu īn emisiune. P.P. nu diluează, nu cade īn păcatul lungimii fără rost. Dar, neluīnd limba cu sine īn America, lăsīnd-o la Bucureşti, ei bine, limba romānă a cam īncetat să-l asculte.


Autorul presupune că Zoia, „sumbra prinţesă Diana a comunismului”, i-ar fi citit romanul zīmbind. Mai ales la replica de cartier (Arsenal) a prietenului Şerban Antohi, fiul generalului de miliţie: „Fata aia, am văzut-o aseară, era udă după tine şi-n ochi”. Zoia s-ar fi bucurat, poate, că n-a defăimat-o, că a consolat-o postum cu un portret frumos. Devenită īn traducere engleză Fiica faraonului, deşi succesul de public ar fi fost asigurat şi de titlul Fiica Vampirului, e „ca un fel de floare subţire şi neagră”, cu buze subţiri, cu picioare subţiri, cu talie subţire şi coapse de fetiţă, īnguste, cum īnguşti sīnt şi obrajii. Vocabula gracilă se tot repetă. Dacă i-ar mai fi putut spune ceva, Zoia i-ar fi repetat ce i-a spus despre Prins: „Mi-a plăcut că am citit-o foarte repede”. Nostalgia nu-i autentică. Sărutul (de adio) Kiss’N’GO trimis rău-iubitei e un fel de Kitsch’N’GO.


P.P. e departe de a fi un loose cannon (metafora lui) al prozei: īn traducere liberă, un tun dezlegat accidental, care mătură puntea narativă; nu-i un rebel al canonului, un novator. Miza pe ce se īntīmplă cu „dinaintea pantalonilor” (sintagma sa) e modestă. Cobreslaşii romāni sīnt mult mai... dezinvolţi īn scenele de sex; cīt despre fetele postsocialiste senzual-sincere, o, ele sīnt maestrele sexului explicit, de la prima la ultima pagină; critici amabili s-au specializat īn a comenta favorabil astfel de fal(u)suri artistice.


Sigur că, după o carieră hollywoodiană (de recunoaştere internaţională), P.P. īşi creionează la meserie personajele: tova, „cu feru” (rezon, coane Iancule!) de ondulat īn mīnă, tovul, cu părul lui „plin de viaţă şi cu gura deschisă tot timpul”. Mai greu e cu panseurile, că-s tare stīngace. Decupez la īntīmplare:


Pliciul ucide musca, dar, mai corect spus, o dezagregă, o face fărīme mici-mici, micromolecule de trup păros, de ochi polifaţetaţi şi aripi reticulate şi sīnge. N-am să īnţeleg niciodată cum o făptură fără inimă poate să conţină sīnge, dar musca are īn ea un suc gros şi roşu, care e sīngele ei muştesc! Adorabil acest muştesc!


Pentru că nu scapă de tentaţia consumerismului, finalul reprezintă alt obol dat literaturii de consum. „Lordul” de la Externe, Şerban Anton, care vrea să-i bareze drumul spre „cerul liber al Americii”, e doborīt de Petru Popescu cu maşina de scris Olivetti. Greoaia Zvezda l-ar fi ucis. P.P. refuză cooptarea īntr-o „reţea” ocultă care ar comanda ordinea lumii, de peste mări şi ţări, prinos adus romanului de tip Codul lui... şi gustului american.


Cămaşa de ideolog UTC şi-a īntors-o uşure īntr-una corect-politică. P.P. vrea musai să fie PC. Biografemele sīnt selectate ca să retuşeze CV-ul de „supleant”: geamănul Pavel, mort la 13 ani din nepăsarea sanitară a sistemului comunist; unchiul preot, trecut Dunărea īnot la iugoslavi, ca să ajungă īn noul York; īn grupul de prieteni, mai toţi au arestaţi īn familie, condamnaţi, morţi intra muros. Nu-i omis episodul bătăii administrate de legionari tatălui, īn faţa restaurantului Cina. Cum şi-a luat revanşa Radu Popescu, fiul nu ne mai spune: „Tata ierea de stīnga” şi atīt. Ar fi de citit articolul dintr-o „Gazetă literară”, an 1957, unde Cioran era etichetat pitecantrop, hotentot tatuat cu formule universitare, Don Juan pentru bucătării şi bucătărese. La anchetă (şi la proces), articolul a fost folosit ca argument contra inculpaţilor, iar Radu Popescu a fost martor al acuzării.


Cum raportul corect memorie-istorie este bulversat, Sorin Toma, Beniuc, Nina Cassian, Petru Dumitriu sīnt īnţeleşi şi scuzaţi, īn timp ce Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Ion Barbu rămīn persoane non gratae, ţapi ispăşitori ai mişcării. Gh. Grigurcu a diagnosticat exact respingerea cvasi-sistematică a dreptei, pe motivul lipsei de onorabilitate ideologică, īntr-o stranie continuitate a propagandei comuniste. Mai e şi obsesia fasciştilor, tipic stīngistă. La mitingul final al lui Ceauşescu, un muncitor vitupera: „acte cu caracter fascist la Timişoara”. Piaţa Universităţii ar fi colcăit de fascişti, revista „Rost” - la fel. Periodic se trag semnale de alarmă că ar apărea fascişti īn etern fascizanta Romānie. Zice-se c㠄paranoia ortodox㔠(Gaşpar Miclos Tamįş) īi īmpinge pe romāni la fascism.


Petru Popescu „dă năvală īn literatura romānă”, crede Robert Turcescu. E o... exagereză, cum spune un prozator de la Dunăre. Īn „Cultura” din 19 noiembrie 2009, C. Stănescu constată pe dreptate că supleantul s-a īntors cu stīngul.

* Dedic acest text Corinei Cristea
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul