Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Patriotica de la Piteşti

        Mircea Ghiţulescu

Patriotica Română de Mircea Ştefănescu (1898-1982), satiră a obiceiurilor politice la români (nu mult diferite de altele, s-o spunem în treacăt) este o replică la Escu de Tudor Muşatescu şi ambele pleacă din prima noastră comedie electorală, inevitabila Scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Sunt şi reminiscenţe din Alecsandri, pentru că mama soacră Matilda Gârbu este foarte aproape de Chiriţa, iar Săbiuţă, poliţistul din Iaşii în carnaval, a ajuns ministru de Război. Mai apar şi un Agamiţă Dandanache sub înfăţişarea generalului în retragere Filip Ionescu Muscă, cel mai ticălos dintre toţi, pentru că practică de minune ca octogenar arta şantajului, şi chiar o Zoe Trahanache, numită Greta Gârbu, cu trimitere de parodie la marea actriţă a vremii Greta Garbo.  


Versiunea de la Piteşti (Teatrul „Al. Davila“), semnată de Dan Tudor se va numi Ringul de dans pentru că, se spune, oamenii comentează negativ „patriotismul” la casa de bilete. Despre ce tip de patriotism este vorba în piesa lui Mircea Stefănescu nu poţi să-ţi dai seama decât mergând la spectacol. „Patriotica Română” este o societate pe acţiuni care „apără poporul” cumpărând arme în vederea unui război care nu există, dar va fi declanşat. Pe acest fundal, viaţa politică bucureşteană se desfăşoară cu cea mai mare preciziune între afaceri şi sex. Coincidenţele cu actualitatea (pe care mizează regizorul ştiind că publicul va răspunde cu promptitudine) par uluitoare. Mircea Ştefănescu apare ca un profet care ştia foarte bine în 1955 (anul premierei la Teatrul Nottara) că va veni regimul lui Băsescu cu corupţia lui, cu rudele care fac comerţ cu arme şi cu „femeia voalată” care se plimbă prin ministere, face şi desface guverne, cu nepotismul în floare şi apropiaţi ai familiei ajunşi europarlamentari. Mai mult, o veche lege a democraţiei mondiale face ca legăturile infernale ale politicienilor cu afaceriştii să fie indestructibile, pentru ca toată lumea să fie la putere şi poporul mereu în opoziţie.  


Dacă actorii erau îmbrăcaţi în costume obişnuite, totul arăta cum nu se poa­te mai anost, dar regizorul a cerut costume de parodie, pe care Mihaela Dinu Piţigoi le-a realizat în deplină libertate instalându-se undeva între  teatru şi circ. Celebrul frac interbelic este elementul pe care îl supune unor amuzante distorsiuni pe o scară cromatică variată ce transformă personajele, fie masculine, fie feminine, într-un fel de marionete comice viu colorate. Sunt şi abuzuri mai ales în interpretarea nu mai puţin cunoscutului joben care  devine cap de corb sau, în orice caz, de pasăre de pradă,  în cazul personajelor implicate în afacerile cu armament, ceea ce este pe cât de ex­plicativ, pe atât de inutil, deşi au şi acestea contribuţia lor în marcarea unui teritoriu al satirei suprarealiste.


Păcat că partea  întâi este expozitivă, că demarează greu, că secretara Leni Velescu, aflată în centrul acţiunii, nu are sex appeal în interpretarea Iuliei Şerban datorită insolenţei necultivate a atitudinii şi a vocii fără vibraţie. Dan Tudor a oferit tuturor actorilor câte ceva, ca un părinte generos. Un truc, un laitmotiv, o poantă, doar Iulia Şerban a fost „dezmoştenită”. Cel mai bun exemplu pozitiv rămâne Gabriel Gheorghe, care joacă într-un stil fantezist cuceritor clientelismul politic al presei în rolul lui Fluture, ziaristul corupt şi servil. Un tandem comic bine sincronizat construiesc tinerii Adrian Duţă şi Dan Andrei în rolul funcţionarilor Grigoriu şi Slăniceanu, care apar, ca piaza rea, când te aştepţi mai puţin. Asta despre garnitura tânără, mai puţin cunoscută. O putem adăuga şi pe Daniela Marinache, Subreta. În ce priveşte „greii”, Dan Ivănesei este conducătorul de joc în rolul preşedintelui Societăţii pe acţiuni „Patriotica Română“, Georges Onică Vlaşca, un rol pe care îl construieşte un pic prea relaxat, cu un aer de amuzament aflat în contrast cu imaginea finală malefică. O prezenţă apocaliptică bine servită de costumul „faustic” are Ion Roxin în rolul Flamingo, emisarul firmei de armament care îl împinge în guvern pe Onică, cel ce va  intermedia importul de arme. Prompt în replică, mereu cu aplomb, Petrişor Stan interpretează rolul celui de-al doilea ginere al Matildei Gârbu, Emil Iaco­vache Teleorman, ministru demisionar, iar veteranul Radu Coriolan face o caricatură gigantică în rolul generalului Filip Ionescu Muscă. Petre Dumitrescu scoate şi el tot ce poate din rolul Uşierului.

Partea a doua trece pe neaşteptate de la stilul explicativ la unul teatral abundent, pentru că Dan Tudor pune în mişcare cvartetul comic feminin alcătuit din Doina Aida Stan (Matilda Gârbu), Luminiţa Borta (Greta Gârbu), Wilhelmina Câta (Mutzi) şi Cristina Caragea (Nutzi). Este un dispozitiv comic inepuizabil care înalţă spectacolul până în finalul cu fanfara, ca în sărbătoarea electorală din Scrisoarea pierdută. Interesul lui Dan Tudor pentru dramaturgia românească rămâne  un admirabil secret care, fireşte, nu trebuie explicat. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul