Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Creierul lui Piranesi

        Sorin Lavric

Două unghiuri de vedere


 


Există două moduri de a-ţi consuma īn viaţă apetitul cognitiv. Cel dintāi e foamea de cele văzute. Te păstrezi cu mintea īn această lume şi te străduieşti să cunoşti bine o felie din ea. Īn virtutea acestui apetit, poţi spune că nu treci prin viaţă ca dobitocul, şi, graţie aceluiaşi apetit, te căzneşti să răspunzi la īntrebări precum: ce este cu noi?, cum trăim? Cel de-al doilea apetit are bătaie mai lungă. El ţinteşte lucrurile nevăzute, cele care alcătuiesc partea neverificabilă a vieţii noastre. Foamea aceasta, a celor nevăzute, ţinteşte tivul inefabil de dincolo de orizontul vieţii noastre, muchia aceea, care, deşi insesizabilă de aici, din lumea aceasta, strīnge sub bolta ei sensul acestei lumi. Din perspectiva acestei muchii, cu cīt lucrurile nevăzute pe care ea le presupune par mai de neatins, cu atīt mai puternic va ţīşni acest apetit. Prima propoziţie din Metafizica lui Aristotel spune că oamenii au īnnăscută dorinţa de a cunoaşte. Această dorinţă va spori cu cīt ţinta cunoaşterii e una mai greu de atins.


Primului apetit īi corespund ştiinţele propriu-zise şi cele umaniste. Celui de-al doilea, ştiinţele oculte, tot ce īnseamnă ezoterism şi teologie. Primele discipline se  reazemă īn aventura lor pe lumea de aici, pe experienţă, īn sens kantian, şi pe fenomen, īn sens fenomenologic. Cu alte cuvinte, nu există cunoaştere fără o experienţă a lumii, iar lumea e felia fenomenală ce mi-a fost dată drept partea mea de univers. Disciplinele din a doua categorie, dīnd deoparte experienţa, invocă mereu adevărurile venite de dincolo, dinspre tivul  ce mărgineşte orizontul lumii noastre. Iar la īntrebarea: pe ce te bazezi cīnd afirmi cutare lucru?, primele spun: „pe experienţă“, iar celelalte: „pe revelaţie“. Īntre cele două categorii de discipline există o ruptură de netrecut pe care a descris-o foarte bine Kant. Iar modernitatea īncepe cu el, cu atitudinea critică a gīnditorului care īşi ia propria cunoaştere drept obiect al cunoaşterii. Ce a spus, de fapt, Kant? A spus că toţi murim de curiozitate să aflăm ce este dincolo, numai că, oricīt de mare ne-ar fi curiozitatea, nu putem cunoaşte ce este dincolo. Ne perpelim de mirare pentru cele nevăzute, dar ele, nevăzute fiind, vor rămīne īn veci nevăzute, fiincă nu intră īn cadrul fenomenal al vieţii noastre. Kant nu a interzis nimic īn privinţa cunoaşterii, el nu ne-a spus: „Nu faceţi!“, ci a spus, īntr-un chip mult mai subtil: „Nu puteţi să faceţi!“. El nu a dat o poruncă restrictivă, ci a indicat o limită a fiinţei noastre. Nu e vorba, aşadar, de o coerciţie exercitată de o normă morală, un fel de Du sollst nicht! (Nu ai voie!) ci de o piedică născută de ne­putinţa constitutivă a firii omeneşti, un fel de Du kannst nicht! (Nu poţi!). Tu, omule, poţi īncerca, aşadar, numai că īncercarea ta e īn van. Criticismul acesta e ignorat cu seninătate de adepţii şi practicienii disciplinelor ezoterice. Lor nu le pasă de limite şi de oprelişti interioare, căci, īn ochii lor, pīnă şi limitele sīnt tot urme ale Dumnezeirii. Un specialist īn Cabbala īşi poate petrece toată viaţa studiind arborele sefirotic şi fiind īncredinţat că adevărul se găseşte īn ceea ce face el, şi nu īn altă parte. Pentru el acest arbore e īnmiit mai important decīt toată filozofia lumii. Puţin īi pasă lui dacă există vreo īntemeiere epistemologică a disciplinei cu care se īndeletniceşte. Argumentele lui sīnt excepţionale, iar autorităţile invocate de el sīnt, fără excepţie, persoane excepţionale. Şi, īn vreme ce filozofia, de la Kant īncoace, caută să desluşească acele structuri ale firii umane pe care toţi oamenii le au, de la alcoolicul ce cade īn şanţ şi pīnă la cel mai mare filozof, īn aceeaşi vreme, ezoterismul vorbeşte de īnzestrări şi daruri pe care nu le au decīt cei puţini, aleşii.


Şi atunci cum se poate comunica cu un īnrăit al iubirilor transcendente? Aceeaşi īntrebare şi-o pune şi ezotericul: cum pot comunica eu cu tine, mărginitule, īnrobi­tule de īntemeieri epistemologice?, nu te-ai plictisit de atīta pritocire conceptuală săvīrşită īn gol?, crezi că filozofia are un statut mai aparte decīt ezoterismul meu?, nu vezi că ştiinţa a alungat filozofia din lume, arătīnd-o cu degetul ca fiind incapabilă de un discurs cu sens, şi atunci de ce stărui īn a invoca fenomenele, cīnd de fapt pe ele le studiază ştiinţa, iar nu filozofia?, nu vezi că filozofia īn numele căreia vorbeşti are un statut tot atīt de precar ca şi ezoterismul meu?, ce altceva mai rămīne din filozofia ta decīt un mănunchi de fantasme şi iluzii? Şi tu īi răspunzi că mai rămīne lumea de aici. Adică oamenii, natura şi arta. Ele alcătuiesc răzorul meu de existenţă şi, dacă sīnt cinstit cu mine īnsumi, nu pot vorbi decīt de ceea ce mi se dezvăluie īn interiorul acestui răzor. Mă mişc īntr-o lume īn care, dacă fenomenele nu ar exista, nu aş putea vorbi despre nimic. Asta nu īnseamnă că spun că nu există transcendent, ci că el, transcendentul, īn lipsa fenomenului corespondent, īmi este inaccesibil. Cīnd Heidegger vorbeşte despre sacru şi spune că poetul rosteşte sacrul, el īl aşază pe poet īn lumea fenomenală, iar rostirea, fiind a poetului dn lumea fenomenală, tot fenomenală e şi ea. Sacrul trebuie mai īntīi să ia chipul fenomenului ca să pot vorbi despre el, dar, īn acelaşi timp, de cum ia chipul fenomenului, transcendentul īncetează de a mai fi transcendent. Aşadar, există o distincţie īntre cunoaşterea ba­zată pe experienţă şi cunoaşterea cealaltă, bazată pe revelaţie. După locul īn care te aşezi īn cunoaştere, optica ta va fi una părtaşă viziunii tale şi, obligatoriu, una potrivnică celeilalte viziuni, fără ca īntre ele să se poată īntrezări putinţa unei reconcilieri obţinute prin găsirea unui punct de īntīlnire a celor două.

Iar cine alege prima cale, filozofia, se va lovi pīnă la urmă de jargon. Jargonul īn filozofie este autoconstrīngerea impusă sieşi de un gīnditor, precum chingile ce limitează o mişcare care ar risca, īn lipsa lor, să-şi piardă direcţia. Dar totodată el, idiomul, este un hăţiş īn care gīnditorul, mai devreme sau mai tīrziu, se va īncurca singur. Lacunele vor fi descoperite de urmaşi, iar alţi gīnditori se vor despărţi cu aer superior de gīnditor, mīndri că i-au putut arăta cu degetul incoerenţele. Iar gīnditorul, devenit simplu pretext de manifestare a gīndirii urmaşilor, va trăi numai prin comentariile īngīnate, repetate şi iarăşi reluate de exegeţi. Comentariile sīnt precum o litanie intonată reiterativ, corul catehetic al specialiştilor, iar moartea unui gīnditor coincide cu dispariţia corului de glasuri īngīnīndu-i ideile. Căci, fără cor, nu e atmosferă, şi, fără atmosferă, filozofia, ca stare de spirit, moare.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul