Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Producătorii, dinozaurii şi redactorii de carte

        Critias

Săptămâna trecută, pe la toate televiziunile din România s-a pierdut enorm de mult timp pentru a se demonstra ce enormă pierdere de timp reprezintă pseudo-fenomenul „flacăra violetă”. Nenumăraţi preopinenţi, de la specialişti în ezoterisme de toate culorile politice şi iniţiaţi în varii discipline oculte la profani cu picioarele pe pământ şi ironia la purtător (fără a mai socoti nelipsita cohortă de „analişti” buni la orice pentru că ştiu din toate câte nimic) au năvălit prin studiouri la chemarea sensibilă a amatorilor de senzaţional. Nu cred că exagerez spunând că panarama mov a depăşit, în ore de emisie, cealaltă panaramă, a dezbaterilor parlamentare consacrate bugetului de stat pe anul în curs. Şi cam cu aceleaşi rezultate...


Partea distractivă este că misticoizii de serviciu – moderatori şi invitaţi, deopotrivă – combăteau de zor aiureala fără a uita însă decât rareori să abordeze măcar un obiect vestimentar în cromatica incriminată: o cravată, o bluză, o eşarfă, o cămaşă... Pentru orice eventualitate, probabil. Sau, poate, în spiritul nemuritor al jocului naţional la două capete fiindcă, vorba marxistului incoruptibil: – Domnule, cu siguranţă Dumnezeu nu există! Dar şi dacă există, dracu’ ne-a luat pe toţi!...


Cu viteza specifică economiei de piaţă adăpate de la izvorul pururi viu al paremiologiei autohtone, ramura „bate fierul cât e cald”, un domn psiholog, dacă am înţeles bine, pe nume Teodor Vasile a ieşit mintenaş la interval cu o carte dedicată fenomenului şi intitulată – aţi ghicit! – Flacăra violet. Presupun că doar graba de a valorifica momentul propice l-a împiedicat pe autor să mai răsfoiască şi un manual de gramatică unde ar fi putut afla că formula corectă a sintagmei este „flacăra violetă”. (Pen­tru conformitate, a se vedea capitolul din manualul de clasa a Vll-a despre acordul în gen, număr şi caz al substantivului cu adjectivul care îl determină).


Un perdaf de zile mari le aplică, în ultimul număr din Observator cultural, Carmen Muşat numiţilor Horia-Roman Patapievici (în primul rând) şi Mircea Mihăieş (în pandant) pentru – citez  aproximativ – deplorabila  lor prestaţie jurnalistică din ultimii trei ani, când cei doi s-au întrecut în greţoase omagii conducătorului iubit (lui Băse, cum ar veni...). Pentru a veşteji convingător nociva acţiune publică a noilor corifei ai conformismului, constituiţi într-un grup de intelectuali de curte (foarte restrâns, deşi foarte vocal) specializat în omagierea Puterii şi porcăiala metodică a opoziţiei, doamna Carmen Muşat recurge la o amplă figuraţie argumentativă, citând din sau evocând, nominal ori aluziv, pe Albert Camus, Adrian Păunescu, Vaçlav Havel, Vladimir Tismăneanu, Doina Cornea, Honorius şi Silviu Prigoană, Ioan T. Morar, Neagu Djuvara, Gigi Neţoiu, Prometeu, Pristanda şi mulţi alţii. Toate bune şi frumoase până la un punct. Şi anume, până la punctul din coada semnului de întrebare: de ce oare, dacă tot au decăzut într-un asemenea hal H.-R. Patapievici şi Mircea Mihăieş bălăcindu-se în mocirla conformismului nu de ieri-de azi, ci de trei ani bătuţi pe muchie, reacţia indignată a doamnei Muşat survine abia acum? Vreau să spun, abia acum când unul dintre împricinaţi s-a referit (în termeni nu tocmai elogioşi, ce-i drept) la publicaţia Observator cultural. Aud? Ce a deranjat-o, de fapt, pe d-na redactor şef: deplorabila prestaţie jurnalistică ori suava atingere de naturelul său personal şi simţitor?! Justiţiara filipică s-a născut din revoltă şi convingere sau din orgoliu rănit?! Iar dacă răspunsul se află în partea a doua a fiecărei retorice interogaţii, cum stăm, mă întreb (pe bune, de această dată) cu pârdalnica de deontologie?


Valerian Sava propune ca instanţa de decizie în etern născătoarea de scandaluri acordare a subvenţiilor de la CNC pentru viitoarele filme româneşti să fie un juriu de critici. Tot respectul pentru nobila breaslă, dar, din câte ştiu eu, ocupaţiunea mintală fundamentală a domnilor critici este evaluarea filmelor ca opere de artă, nicidecum a proiectelor de producţie cinematografică (astea fiind supuse hotărârii comisiei cu pri­cina). Nu mai vorbesc despre gradul foarte înalt de subiectivitate ce defineşte orice opinie critică (citiţi, spre edificare, două cronici la acelaşi film – eventual, ­unul premiat la Cannes – şi o să vă minunaţi!). Dacă la literatură mai merge ideea cu juriul de critici, aceştia având a se pronunţa despre un produs finit, cartea, în materie de proiecte cinematografice aş înclina să cred că, totuşi, ultimul cuvânt ar trebui să-l aibă producătorii (dacă meseria asta mai există în România, fireşte, şi dacă n-au avut şi ei soarta dinozaurilor şi a redactorilor de carte de pe lângă edituri...).


Apropo: vreţi să vedeţi cum de­vine treaba cu subiectivitatea criticilor? În topul apariţiilor editoriale din anul literar 2009 alcătuit de revista Cultura, volumul Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebas­tian apare de vreo trei ori pe prima po­ziţie la secţiunea Eseu şi de cam tot atâtea ori în ipostaza de cea mai proasta carte a anului. Ei, drăcie cu pălărie, îţi vine să exclami siderat. Îţi mai revii însă oarece când vezi că, în aceeaşi anchetă, la proză (sau, mă rog, fiction...) se vehi­culează fel de fel de titluri, printre ele neregăsindu-se nici măcar o dată romanul lui D.R. Popescu Întoarcerea tatălui risipitor. Desigur, e şi ăsta un punct de vedere, cum ar spune domnul Ilie Moromete...


Când n-aveţi la îndemână un motiv mai bun ca să vă enervaţi (o soa­cră, un ziar, pe Mircea Stoian sau Dan Capatos...), vă recomand să apelaţi cu încredere la comentariile politice ale, of course, analistului Iosif Boda. Ăăăă-urile prelungi şi transpirate cu care îşi ornamentează stilistic fiecare propoziţie reprezintă segmentele cele mai interesante ale competentelor sale aserţiuni.


L-am urât pe Ceauşescu, mărturiseşte în titlul unui volum recent Ga­briel Andreescu. Şi eu, dar asta se întâmpla acum douăzeci de ani; între timp, am ajuns la concluzia că un sentiment radical negativ ca ura, prelungit pe durata a două decenii, dăunează grav echilibrului psihic şi că, la un moment dat, vine timpul să înlocuim bătălia cu simbolurile, atât de dragă intelectualului român, cu efortul de a elucida morfologia unei epoci şi de a demonta, sine ira et studio, mecanismele de funcţionare ale unui sistem. Ceea ce îi doresc şi domnului Andreescu: prin alte ţări foste comuniste s-a depăşit demult faza pamfletară şi interjecţională în favoarea demersului analitic sobru şi aplicat consacrat unei perioade istorice ca oricare alta. Istoria şi protagoniştii săi nu se iubesc şi nu se urăsc; se judecă şi se evaluează – ceea ce este şi mai normal, şi mai util.

Titlu din presa noastră cea de pe toate tarabele: Vreme călduroasă: când cald, când frig... Aferim!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul