Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mihai Sārbulescu, meşterul luminii

        Iolanda Malamen

 



 


„Īmi place foarte mult să pictez frunze, flori... Ele mă recreează. Īmi amintesc că Ioan Alexandru le spunea odată studenţilor săi la un curs pe care l-am audiat şi eu: «Vreţi să ştiţi cum arată Paradisul? Vīrīţi capul īntr-o tufă de iasomie şi inspiraţi mireasma ei!» Natura prin ea īnsăşi are ceva eliberator.”


„«Prolog» s-a născut din dragostea pentru celălalt. E adevărat, pictorilor le place disputa (sunt şi ei oameni!), īnsă au nevoie unul de celălalt. Este o nevoie legată de esenţa picturii, nu de alte interese. Pictura se face din picturi, multe, felurite, care sunt īmpreună. Dar, pentru a fi şi ei īmpreună, pictorii trebuie să recunoască o instanţă superioară picturii.


Prima noastră expoziţie a fost dedicată florii de măr. Lucrasem īn livada de la Tescani, īntr-o primăvară, cu Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Horea Paştina, apoi ne-am gīndit să prezentăm ce făcusem, īn iarna aceluiaşi an (1985). Expoziţia a şocat īntrucītva mediul artistic de atunci prin marea ei simplitate. Expuneam mici desene, acuarele şi uleiuri; multor colegi li se părea că, pentru a spune ceva, trebuie să fii mai sofisticat... Grupului nostru i s-au alăturat apoi Horia Bernea, Ionică Grigorescu şi Vasile Varga. Am expus īnsă şi cu alţii.”


Sunt mărturii ale unuia dintre cei mai confesivi pictori actuali, al cărui nume este legat voluntar şi faptic de gruparea „Prolog”. Străbătută de un lirism cu „raze de acţiune” profunde īn conştiinţa vizualului, opera acestui mistic al naturii, īn variile ei forme de trăire, şi al sunetelor stranii care desemnează folosinţa clopotelor şi a vaselor din metal devine o realitate care transcende dincolo de conceptul estetic, vorbindu-ne despre infinitele posibilităţi de-a comunica, eliberator, naturalul.


Privirea lui Mihai Sārbulescu este una a descoperitorului de esenţe şi se concentrează ca o plutire de īnger peste fire de iarbă, ciulini, flori, tulpiniţe, fīntīni, poieni, copaci, locuri fără istorie, (re)plăsmuind un vegetal de-o puritate, aş spune, copleşitoare. Culorile se estompează şi se aprind,  ducīnd la o alomorfie impresionantă prin infinitele ei transparenţe şi structuri... De peste două decenii, pictorul a găsit cu o smerenie roditoare, un limbaj pictural al energiilor blīnde şi al īnsoţirilor caste. Un teluric despovărat de stihii īnfricoşătoare, plin de şoapte şi de murmure, īn care bucuria, melancolia sau īncīntarea sunt asumate cu patos creativ.


Ceea ce nu trebuie demonstrat la Mihai Sārbulescu este generozitatea proiecţiilor şi rezultanta lor. Totul vine dintr-o nevoie permanentă de a cali­grafia, ca īntr-o partitură muzicală, cu abnegaţie auctorială, fiecare nuanţă vie şi setea de armonie. Ochiului care priveşte īi sunt deschise vederii inocenţa mistică şi cruzimea dulce, presărate cu sonore străluciri ale materiei. Trunchiul unui copac, frunzele care īmbracă o creangă, o floricică anonimă, ciutura unei fīntīni dintr-un sat pierdut de lume pot găsi īn spaţiul pe care artistul īl dimensionează o fundamentală şi fundamentată cale spre izbăvirea spirituală. Ceea ce ştie Mihai Sārbulescu este faptul că trecerea dramatică prin lume nu poate fi socotită un reflex uman, cu motivaţii livreşti, ci trebuie trăită cu īnsufleţirea căutătorului care are cu sine o flacără care arde fără oprire.


Există artişti care-şi găsesc reperele şi care, īntr-o luptă mai mult sau mai puţin onestă cu timpul şi cu spaţiul, străbat pas cu pas atīt realitatea exterioară, cīt şi pe cea interioară, pentru a-şi īntregi fiinţa. Ei se raportează prea puţin la aşteptările imaginaţiei şi peregrinează senin şi mărturisitor, īn căutare de noi paradigme şi de posibile paradisuri, comunicīndu-le sincer, febril, cu celeritate.


Īmi place puritatea cromatică din pictura lui Sīrbulescu, īmi plac liniile molcome sau cele care se zbat şi īmi place infinitul solar care-i supraveghează de undeva, de Sus, munca.


Vasele şi clopotele, aflate la polul opus ca ţesătură şi ca intenţionalitate, sunt un capitol cu totul şi cu totul special īn pictura lui. Se poate vedea īn acribia cu care este redată strălucirea, incifrarea, muzicalitatea şi folosinţa īndelung-creştinească, ce aproape că le-a asbstractizat, virtutea lui Mihai Sārbulescu de a construi īn universul existent un răspuns la dezechilibrele spirituale. Guvernate de perfecţiunea meşteşugarului, parcimonios sau desfătător mīngīiate de lumină, ele sunt, īn fapt, transformarea unor iluzii īntr-o uriaşă sursă de lumină şi de rigori sufleteşti şi gestuale.

Nu se poate să īnchei acest scurt text admirativ despre lucrul lui Mihai Sārbulescu fără a aminti că jurnalele care vorbesc de ucenicie, pe care le-a scris, dau răspuns multor probleme despre moralitatea şi viabilitatea actului artistic.  
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul